Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Şcoala geopolitică anglo-saxonă

În contrast cu iniţiatorii germani, gândirea geopolitică anglo-saxonă a avut stimuli şi surse mult mai variate. De la începuturile preocupărilor în această direcţie, au putut fi identificate trei orientări distincte, care s-u reunit ulterior în corpul modern al geopoliticii:

  1. Curentul istoric-ambientalist l-a avut între promotori pe istoricul britanic Henry Thomas Buckle (1821-1862) a fost între primii care au relevat relaţiile interdependente dintre climat, hrană şi sol, pe de o parte, respectiv viaţa şi habitatul uman pe de alta. În monumentala sa lucrare, History of Civilization in England, 3 vol., London, 1872, Buckle a întreprins mai multe analize comparative a popoarelor şi societăţilor situate în locaţii climaterice şi geografice diferite. Dincolo de Oceanul Atlantic, Ellen Churchill Semple (American History and its Geographic Conditions, 1903 şi, înaintea ei, mult mai cunoscutul Frederic Jackson Turner (The Significance of the Frontier in american History, 1893) au elaborat primele analize de referinţă, care reliefau simbioza spaţial-ambientală şi de civilizaţie din America de Nord. Istoricul şi geograful Ellsworth Huntington (1876-1947) (Civilization and Climate, 1924; Mainsprings of the Civilization, 1945) a efectuat o minuţioasă investigaţie a influenţelor şi rolului jucat de climat în istoria umană.
  2. Geografia politică din lumea anglo-saxonă s-a dezvoltat cu precădere în contextul Primului Război Mondial. James Fairgrieve, Geography and World Power, London, 1915 şi Isaiah Bowman, The New World: Problems in Political Geography, New York, 1921, au devenit mentorii mai multor generaţii de cercetători ai acestui domeniu. Cele două lucrări, mai sus citate, conturând cadrul metodologic al cercetărilor şi studiilor din acest areal disciplinar. Cu toate că, geografii politici americani au preluat elemente şi norme de analiză ale şcolii germane din secolul al XIX-lea, direcţiile şi metodele lor de cercetare au fost diferite, fiind mult mai aplicative şi funcţionale, ca expertiză în slujba guvernării. Contribuţia lor la dezvoltarea geopoliticii s-a reliefat, cum a constatat unul dintre autorii de referinţă ai geografiei politice americane, Stephen B. Jones ("A Unified Field Theory of Political Geography", Annals of the Association of American Geographers, XLIV, 1955, pp.111-123), prin clarificarea şi uniformizarea conceptelor şi terminologiei folosite, şi prin crearea unei metodologii de abordare în comun a două materii care au mai putea fi separate, ştiinţa poltiică şi cea geografică.
  3. A treia abordare a rezultat din două surse specifice: pamfletele cu conţinut ideologic (John O´Sullivan, Manifest Destiny, 1845; John Fiske, "Manifest Destiny"; Harper´s Magazine, 1885; Herny Luce, "American Century", Life, 1940), respectiv studiile strategice. Ultimele evoluând direct în aria geopoliticii. Dezvoltarea studiilor strategice, în Statele Unite în primul rând, a coincis, deloc întâmplător, cu ascensiunea Americii în postura de mare putere economică şi comercială. În fapt, "ieşirea Statelor Unite în lume", către finalul secolului al XIX-lea, a impus şi studierea responsabilităţilor care decurgeau din această situaţie. Cercetătorii de formaţie educativă militară, precum Alfred T. Mahan, Homer Lea sau generalul William Mitchel, au fost între promotorii acestui nou areal de studii.

Загрузка...