Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conflictului transnistrean, în esenţă, este un conflict politic, principala cauză a lui fiind dorinţa fostului centru unional de a-şi menţine controlul asupra fostelor periferii, care au încercat să-şi realizeze dreptul legitim la autodeterminare declarat în Constituţia URSS, iar la începutul anilor ’90 şi-au declarat suveranitatea, constituind state independente.

Moscova a profitat de pe urma specificului cultural şi psihologic al populaţiei transnistrene, speculând românofobia şi temerile transnistrenilor, rusificaţi într-o măsură mai mare decât populaţia din dreapta Nistrului, faţă de o eventuală pierdere a poziţiilor lor prioritare şi o „românizare forţată”. Crearea imaginii unui conflict etnic, atât în viziunea transnistrenilor, cât şi în opinia comunităţii internaţionale a fost necesară pentru a justifica separatismul şi a consolida baza socială a puterii anticonstituţionale, supuse în totalitate şi dependente de Rusia, dar care dorea să profite de pe urma acestei mişcări separatiste.

Interesul Rusiei de a menţine controlul asupra RM, precum şi asupra altor foste republici sovietice, se explică prin tendinţa imperialistă caracteristică Rusiei, indiferent de regimul politic al statului, şi manifestată în diferite forme. În urma destrămării URSS, Moscova a pierdut controlul asupra unor teritorii în Vest, Sud-vest şi Sud, pe care le considera cele mai importante din punct de vedere geopolitic. Rusia s-a pomenit „împinsă în adâncul Eurasiei”, fapt perceput ca ceva inadmisibil pentru ţara care timp de secole a jucat un rol de importanţă deosebită în politica internaţională şi în cea europeană, în particular. Totodată, Rusia pretinde să fie calificată şi în continuare drept o mare putere şi aspiră la restaurarea statutului de supraputere. De aici derivă unul din principalele obiective (neoficiale) ale politicii externe ruse, acela de a menţine controlul asupra fostelor republici sovietice, or relaţiile cu ţările, numite semnificativ „străinătatea imediată”, sunt declarate prioritare în baza istoriei comune, care ar fi legat ţările post-sovietice pentru mai mult timp. Urmând sloganul oficial al administraţiei lui Boris Elţin despre opunerea planurilor NATO de a se apropia de teritoriul Rusiei, noul preşedinte al Federaţiei Ruse (FR), Vladimir Putin, primit cu onoruri la Londra, a declarat că Rusia nu va permite apropierea NATO de graniţele sale, specificând că acestea înseamnă, de fapt, graniţele fostei URSS şi exprimând, astfel, tendinţa de apărare a fostelor teritorii sovietice de influenţa blocului Nord-Atlantic.

Apropierea dintre Rusia şi SUA (respectiv, NATO) din 2001, legată în special de atentatele teroriste din SUA din 11 septembrie 2001 şi războiul din Afganistan, care le-a urmat, nu exclude continuarea rivalităţii tradiţionale. Aceasta ar putea lua altă formă sau chiar să ducă la o delimitare a zonelor de influenţă pentru a exclude apariţia unor motive pentru confruntări deschise. Stabilirea relaţiilor bune cu Occidentul nu înseamnă renunţarea Rusiei la influenţa asupra fostelor teritorii unionale, ci, mai curând, modificarea mijloacelor de influenţă, „democratizarea” lor, necesară pentru statutul internaţional al Rusiei conform rigorilor comunităţii europene.

Dacă la mijlocul anilor ’90 ai secolului XX, în baza doctrinei numite neoficial „doctrina lui Primacov”, se considera că pentru ca Rusia să nu fie izolată într-o „rezervaţie geopolitică”, FR ar trebuie să întărească poziţiile sale militare, admiţând că factorul forţelor armate este foarte importante, îndeosebi atunci când mecanismele, propuse de organizaţiile internaţionale pentru rezolvarea problemelor de ordin local şi regional, rămân imperfecte, atunci noua politică ar putea promova metode ale neocolonialismului.

În cazul RM, Rusia nu mai are nevoie de forţele militare din Transnistria pentru a controla politica Chişinăului şi nu susţine în mod direct şi deschis regimul anticonstituţional, acesta fiind necesar, în special, lumii interlope inclusiv din Rusia. Din acest considerent Rusia, în calitate de stat-garant în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean, ar putea tărăgăna în continuare acest proces fără ca acest fapt să constituie un motiv de răcire a relaţiilor sale cu  Occidentul. Retrăgând armamentul şi trupele militare în conformitate cu deciziile Summit-ului OSCE din 1999, Rusia poate fi sigură de lipsa în continuare a oricărui interes deosebit a Occidentului faţă de RM, deoarece prezenţa militară rusă în Europa de Sud-est constituia, în viziunea Occidentului, pericolul principal generat de conflictul transnistrean. Odată ce acest pericol va fi depăşit, conflictul transnistrean va fi văzut ca o problemă internă a unui stat suveran, soluţionarea căruia nu implică în mod necesar acţiuni din partea comunităţii internaţionale, dar nici nu exclude implicarea unor forţe externe, dacă aceasta poate fi justificată. Rolul important al Rusiei este argumentat prin statutul său de ţară-garant al procesului de soluţionare a conflictului transnistrean, dar şi prin politica de susţinere a compatrioţilor ruşi din RM. Menţinerea conflictului poate fi folosită drept o carte în plus în politica Rusiei faţă de RM în caz de necesitate şi, totodată, prezintă un impediment serios pentru politica pro-europeană a RM, corespunzând în acest fel intereselor Rusiei.

Dispariţia interesului Rusiei de a menţine controlul asupra RM şi de a nu-i permite includerea în zona de influenţă a Occidentului sau contrabalansarea interesului Rusiei prin atragerea interesului unei/unor alte puteri ar fi una din condiţiile de bază ale soluţionării conflictului transnistrean. În condiţiile, când Rusia avansează în tendinţa sa de reafirmare a statutului de mare putere şi nu doreşte pierdere necondiţionată a influenţei asupra RM, Chişinăul ar trebui să adopte o politică, care ar face ca acceptarea suveranităţii depline a RM şi soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean să devină pentru Rusia varianta cea mai avantajoasă a relaţiilor moldo-ruse.

Includerea deplină a RM în zona de influenţă a Occidentului ar impune Rusia să recunoască pierderea controlului asupra RM şi imposibilitatea de a-l recupera fără urmări grave pentru statutul său internaţional şi interesele legate de acesta. Politica adoptată în acest scop de puterea de la Chişinău ar presupune activizarea acţiunilor în vederea integrării europene a RM, atât în plan extern, diplomatic, cât, şi mai ales, în cel intern, promovând dezvoltarea economică şi socială a RM pentru a se racorda standardelor europene şi a demonstra dorinţa reală de integrare cât mai rapidă în UE. Realizarea acestor acţiuni este imposibilă fără ca RM să întreprindă paşi practici pentru a ieşi din zona de influenţă a Rusiei, prin reorientarea politicii externe spre Occident şi în defavoarea direcţiei estice, asigurând, în acelaşi timp, un climat intern favorabil unei astfel de turnuri. În acest scop, RM ar trebui să mărească diversitatea furnizorilor energetici, partenerilor economici şi strategici, precum şi a surselor informaţionale, preferând piaţa occidentală cu dezvoltarea concomitentă a celei autohtone. Securitatea energetică şi economică depinde în mare parte de capacitatea şi obiceiul de a achita la timp costul producţiei consumate, fapt care lipseşte RM, dar care determină în mare parte diversitatea partenerilor externi.

Reorientarea politicii externe presupune şi ieşirea RM din structurile Comunităţii Statelor Independente (CSI), organizaţie artificială apărută pentru a păstra într-o nouă formă fosta Uniune Sovietică având Moscova în calitate de centru decizional, participarea în care este incompatibilă cu orientarea spre integrare europeană, fapt pe care guvernanţii RM se fac a nu îl înţelege. Pentru a exclude posibilitatea substituirii influenţei Rusiei cu influenţa unei alte sau a mai multor ţări, sunt necesare asemenea măsuri ca lichidarea datoriilor externe şi asigurarea diminuării lor pe viitor prin promovarea dezvoltării economice a RM, atragerea investiţiilor externe şi interne etc. 

Într-o altă variantă, Chişinăul ar trebui să adopte o politică de sensibilizare a opiniei publice europene şi mondiale referitor la conflictul transnistrean şi rolul FR în apariţia şi evoluţia lui, demonstrând standardele duble ale politicii externe ruseşti şi încălcările dreptului internaţional din partea Rusiei în cadrul conflictului transnistrean. RM ar cere insistent acordarea unui sprijin în realizarea unui program clar stabilit de soluţionare definitivă a problemei. Însă presiunile din partea comunităţii internaţionale nu ar trebui să ducă la înrăutăţirea radicală a relaţiilor moldo-ruse, ci doar să contribuie la diminuarea implicării Rusiei în viaţa internă a RM. Importantă, în acest context, ar fi obţinerea de către Chişinău a acordului Rusiei sau, cel puţin, excluderea apariţia protestelor la Moscova, care ar putea găsi susţinători în cadrul societăţii moldoveneşti, referitor la măsurile întreprinse faţă de regiunea transnistreană. Această condiţie poate fi asigurată prin legalizarea, cu susţinerea organismelor internaţionale, a măsurilor de constrângere aplicate în asemenea situaţii cum este conflictul transnistrean, în conformitate cu dreptul internaţional. În acelaşi scop, Chişinăul ar putea face referire la situaţia din lume de după 11 septembrie 2001 pentru a argumenta necesitatea lichidării „RMN”, inclusiv prin aplicarea forţei, făcând analogie cu caracterul războiului din Afganistan sau Republica Cecenă. Dacă Occidentul a ajuns să susţină politica Rusiei în R. Cecenă, îndreptată, după cum se declară, împotriva forţelor teroriste, atunci şi Rusia ar trebui să cadă de acord cu necesitatea de a lichida pericolul apariţiei terorismului în formă deschisă pe teritoriul RM.

Acordul, fie şi tacit, al Rusiei este necesar luând în consideraţie faptul că acest stat continuă să joace un rol dominant în viaţa politică, economică şi socială a RM. Dacă vedem RM şi FR în calitate de principalele părţi ale conflictului (în aspectul său geopolitic), atunci acordul Rusiei este necesar din considerentul că un conflict este soluţionat doar atunci când toţi participanţii lui recunosc necondiţionat înţelegerile încheiate, iar problemele care au stat la baza conflictului nu mai apar în calitate de obiect al unui nou conflict, nu mai sunt pe agenda politică a zilei.

Rusia nu este unicul, deşi este cel mai important, factor extern care a contribuit la apariţia conflictului transnistrean şi tărăgănarea soluţionării acestuia. Ucraina a jucat un rol considerabil prin faptul că se află în imediata apropiere de „RMN” şi nu dorea extinderea zonei de influenţă directă a Rusiei şi la hotarele sale sud-vestice. Pe parcursul conflictului transnistrean se observă o rivalitate dintre cele două ţări-garante în privinţa influenţei asupra regimului de la Tiraspol, care, la rândul său, reuşeşte să folosească această rivalitate pentru a-şi garanta susţinere externă permanentă. În momentul răcirii relaţiilor cu una din ţările-garante, regimul separatist apelează şi primeşte ajutor din partea celeilalte. Atunci când FR a început retragerea muniţiilor de pe teritoriul Trasnsitriei şi a manifestat o atitudine negativă faţă de „alegerile” prezidenţiale din „RMN” (9 decembrie 2001), Tiraspolul a obţinut susţinere deschisă din partea Kievului care a permis pătrunderea pe teritoriul său a mărfurilor din Transnistria marcate cu ştampilele vamale ale RM, anulate la 1 septembrie 2001, şi tergiversează amplasarea noilor posturi mixte de grăniceri pe frontiera moldo-ucraineană.

 

Загрузка...