1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conceptul de securitate a devenit după 1989, unul din cele mai utilizate la nivelul elitelor internaţionale, alături de concepte precum "globalizare" sau "interdependenţă". În ecuaţiile geostrategice conceptul de securitate tinde să aibă un coeficient cu valori din ce în ce mai mari, mai mult, el însuşi devine o ecuaţie mult prea complexă. Pînă în anii 1980, conceptul de securitate avea un rol subsidiar, în analizele geopolitice, fiind dezvoltat cu precădere în domeniul militar, în cadrul studiilor strategice. În domeniul relaţiilor internaţionale, nu exista o şcoală de gândire coerentă care să dezvolte acest concept, el fiind relaţionat cu principalele concepte care sunt dezvoltate în şcolile relaţiilor internaţionale. Astfel, se pot distinge două abordări care au dominat gândirea referitoare la problema securităţii naţionale, pînă în anii '80:

  • "securitatea ca un derivat al puterii" este abordare urmată de către Şcoala Realistă de Relaţii Internaţionale, dezvoltată de E.R.Carr şi H.Morgenthau, care au în centrul analizei conceptul de putere. Securitatea derivă din poziţia dominantă pe care o joacă un actor cu suficientă putere pentru a se impune pe scena relaţiilor internaţionale.
  • "securitatea o consecinţă a păcii" este abordarea pe care o dezvoltă Şcoală idealistă creată la începutul secolului al XX-lea în jurul Ligii Naţiunilor. ’’O pace durabilă ar asigura securitatea tuturor’’ - susţin idealiştii, însă trebuie să menţionăm că această şcoală nu reuşeşte şă-si impună punctul de vedere fiind criticată pentru eşecul primei instituţii cu caracter universal pe care o crease.

Unii autori conferă securităţii accepţiunea de rezultantă a proceselor ce se produc, în mod corelat, pe plan obiectiv, în care există realmente posibilitatea de a fi la adăpost de orice pericol, precum şi pe plan subiectiv, care se referă la sentimentul generat de percepţia lipsei de ameninţare.

Paradigma tradiţională de securitate s-a cristalizat în decursul veacurilor, maturizându-se la stadiul de suficienţă în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Din cele mai vechi timpuri ale istoriei şi până la naţiunea modernă, securitatea s-a bazat pe abilitatea de a supravieţui în război. Aceasta şi-a găsit semnificaţia în expresia: „Dacă cineva doreşte pacea, atunci trebuie să se pregătească de război“, validitatea războiului ca o „continuare a politicii cu alte mijloace“ rămânând de neclintit ca moştenire în conştiinţa umană.

În sfera evoluţiei doctrinare a Relaţiilor Internaţionale, după părerea noastră poate fi menţionat John Hertz, care la începutul anilor '50, ai sec. XX-ci elborează conceptul de "dilemă a securităţii", larg folosit în literatura de specialitate, care este "o noţiune de structură în care încercările de autoajutorare ale statelor de a-şi asigura propriile nevoi de securitate tind, indiferent de intenţie, să ducă la o creştere a insecurităţii celorlalţi, întrucît fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive, iar pe cele ale celorlalţi ca fiind potenţial ameninţătoare".

În expunerea acestui gînd vom spune că această abordare nu reuşeşte sa se impună în cercetările din mediul Războiului Rece, care erau centrate pe dinamica acţiune-reacţiune între puterile rivale.

Cel mai cunoscut studiu cu privire la securitate este cel realizat de Arnold Wolfers, în care se subliniază ambiguitatea conceptului - "securitatea naţionala ca simbol ambiguu" - şi necesitatea de elaborare a multidimensionalităţii conceptuale.

Evidenţiem, totodată, caracterul pluridisciplinar şi sistemic al securităţii naţionale, faptul că dimensiunile acesteia se intercondiţionează, suma lor fiind un produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcţie de natura, amploarea şi profunzimea factorilor de risc interni şi externi.

În anii '70, Robert Jervis, prin lucrările sale, îndreaptă atenţia către elementele neintenţionale şi de interdependenţă dintre relaţiile de securitate, lansînd ideea de "regimuri de securitate", şi introduce în cercetare nivelul de analiză sistemic. Teoria regimurilor vine din domeniul organizării internaţionale , acolo unde este dezvoltată de Stephen D. Krasner, şi Robert Keohane.

Hedley Bull, Bernard Brodie, Frank Trager şi Frank Simonie îşi aduc şi ei contribuţii la definirea conceptului de securitate şi la elucidarea dificultăţilor aplicării lui, însă scot noţiunea de securitate din analizele la nivelul statelor individuale şi al problemelor militare, acolo unde duce la contradicţii de termeni, şi o extind la toate nivelurile de analiză. Stanley Hoffmann a adus argumente în favoarea necesitaţii de a începe "transformarea securităţii naţionale într-un aspect al ordinii politice mondiale".

La momentul actual, extinzându-şi competenţele în domenii precum cel politic şi militar, securitatea pare a deveni un concept mult mai evaziv, mai ambiguu.

Politica de securitate militară în domeniul Relaţiilor Internaţionale, stabileşte şi coordonează activităţile comunităţii internaţionale destinate să reducă sau să neutralizeze eforturile de a slăbi sau distruge o anumită naţiune prin atac armat din afara graniţelor instituţionale şi teritoriale.

În sensul dezvoltării aspectelor politico-militare a securităţii internaţionale, vom distinge două dimensiuni:

  • dimensiunea militară se referă la interacţiunea reciprocă a capabilităţilor armate ofensive şi defensive ale statelor cu percepţiile acestora vis-à-vis de intenţiile celorlalţi actori;
  • dimensiunea politică are în vedere stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor ce le conferă legitimitate;

Activarea măsurilor politico-militare de asigurare a securităţii la nivel naţional şi internaţional intervin în cazul unor:

  • provocări tradiţionale, ce sunt reprezentate, în are ăsură, de statele care angajează capacităţi militare ezvoltate în forme tradiţionale de competiţie militară şi cnflict;
  • provocări neregulate sunt metode neconvenţionale doptate şi folosite de către actorii statali şi nonstatali cu copul contracarării oponenţilor;
  • provocări catastrofice implică achiziţionarea, osesia şi folosirea în scopuri teroriste a armelor de distrugere n masă sau a tehnologiilor de producere a acestora;
  • provocări disturbatoare ce iau naştere din ompetiţia pentru dezvoltarea, posesia şi folosirea capacităţilor ehnologice de ultimă oră, cu scopul de a elimina avantajul otenţialilor opozanţi.

Nu şi în ultimul rind vom observa că s observă că, pentru a putea răspunde cerinţelor noului ediu de securitate, atât analiza acestuia, cât şi politicile şi trategiile din acelaşi domeniu trebuie să analizeze toate imensiunile conceptului, întrucât securitatea ultidimensională necesită soluţii şi instrumente similare. tatele şi-au dezvoltat, în acest sens, o serie de strumente, cel mai important fiind:

  • instrumentele politico-militare: controlul armamentelor, peraţiile pe timp de pace şi operaţii umanitare, relaţiile e securitate dintre entităţi din cadrul aceluiaşi stat sau din state iferite etc.;
  • instrumente militare, folosite în special de către SA, precum: răspunsul neconvenţional, intervenţia militară edusă, puterea militară clasică, sistemele informaţionale etc.

În consecinţă, securitatea, pe de o parte, a căpătat un caracter politico-militar datorită factorilor de natură variată ce o influenţează, iar pe de altă parte, însuşi mediul politico-militar de securitate necesită o abordare profund nuanţată a vechilor şi noilor riscuri, pericole şi ameninţări. De asemenea, securitatea nu mai reprezintă exclusiv domeniul forţelor armate, ci comportă cooperarea efectivă şi eficientă între toate componentele sectorului securităţii, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, atât din domeniul militar cît şi politic.