1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Securitatea naţională

Paradigma securităţii naţionale îşi are rădăcinile în ideea conform căreia statul este principalul actor al relaţiilor internaţionale. Modificarea paradigmatică s-a produs în anii ’80-’90, conceptul de securitate naţională devenind subiectul noilor dezbateri între tradiţionalişti, pe de o parte, şi pozitivişti, constructivişti şi postmodernişti, pe de altă.

Se observă că fiecare definiţie a curentelor prezentate mai sus poate fi plasată într-un anumit context istoric. Problemele de securitate nu sunt fixe, ci, din contra, s-au schimbat de-a lungul timpului.

De exemplu, la începutul secolului XX, politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalităţi de întărire a puterii şi securităţii naţionale. În perioada interbelică, teoria eugeniei sociale a marcat o tranziţie parţială de la numărul populaţiei la calitatea acesteia, tot ca măsură a puterii şi securităţii naţionale.

După anul 1945, s-a produs o schimbare dramatică în percepţia politicilor de control al populaţiei: specialiştii nu le-au mai considerat a fi sursa securităţii, ci a bunăstării.

În anii Războiului Rece, securitatea a fost definită în termeni militari, oglindind astfel principalele preocupări ale celor două blocuri opozante. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului, fiind incluse şi dimensiuni nonmilitare: politic, economic, social, ecologic.

Pozitivismul promovează studiile strategice şi studiile de securitate naţională, descrise de către criticii curentului drept abordări obiective, care nu pun probleme, ale ontologiei şi epistemologiei securităţii. Specialiştii fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat şi pe dimensiunea militară, şi abordarea vastă a securităţii, ce doreşte să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor militare şi non-militare.

Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii sociale, ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii, ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi măsurată şi analizată.

Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate naţională. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontology şi epistemologie subiective).

Securitatea internaţională

Conceptul de securitate internaţională a devenit după 1989, unul din cele mai utilizate la nivelul elitelor internaţionale, alături de concepte precum "globalizare" sau "interdependenţă". Pînă în anii 1980, conceptul de securitate avea un rol subsidiar, în analizele geopolitice, fiind dezvoltat cu precădere în domeniul militar, în cadrul studiilor strategice. În domeniul relaţiilor internaţionale, nu exista o şcoală de gândire coerentă care să dezvolte acest concept, el fiind relaţionat cu principalele concepte care sunt dezvoltate în şcolile relaţiilor internaţionale. Astfel, se pot distinge două abordări care au dominat gândirea referitoare la problema securităţii naţionale, pînă în anii '80:

  • "securitatea ca un derivat al puterii" este abordare urmată de către Şcoala Realistă de Relaţii Internaţionale, dezvoltată de E.R.Carr şi H.Morgenthau, care au în centrul analizei conceptul de putere. Securitatea derivă din poziţia dominantă pe care o joacă un actor cu suficientă putere pentru a se impune pe scena relaţiilor internaţionale.
  • "securitatea o consecinţă a păcii" este abordarea pe care o dezvoltă Şcoală Idealistă creată la începutul secolului al XX-lea în jurul Ligii Naţiunilor. "O pace durabilă ar asigura securitatea tuturor" - susţin idealiştii, însă această şcoală nu reuşeşte şă-si impună punctul de vedere fiind criticată pentru eşecul primei instituţii cu caracter universal pe care o crease.

Lipsa unei şcoli de gândire coerente în privinţa conceptului de securitate internaţională nu înseamnă ca nu au existat autori care să abordeze acest subiect. La începutul anilor '50, John Hertz, elaborează conceptul de "dilemă a securităţii", larg folosit în literatura de specialitate, care este "o noţiune de structură în care încercările de autoajutorare ale statelor de a-şi asigura propriile nevoi de securitate tind, indiferent de intenţie, să ducă la o creştere a insecurităţii celorlalţi, întrucît fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive, iar pe cele ale celorlalţi ca fiind potenţial ameninţătoare". Securitatea internaţională ca unul dintre punctele forte ale coexistenţei paşnice mondiale rămîne instabilă, dificilă şi complexă.