1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Vorbind despre problema demografică vom menţiona că ponderea ei se resimte pe an ce trece. Din 1960 şi până în 1999, populaţia mondială a trecut de la 3 miliarde la peste 6 miliarde de locuitori, cu alte cuvinte s-a dublat. Din păcate, distribuţia acestei populaţii în teritoriu este extrem de inegală. Astfel, în anul 1997, în Asia trăiau nu mai puţin de 3,6 miliarde de oameni, adică 60% din populaţia mondială. Europa nu reuşea să totalizeze decât 16%, pe când Africa avea 12%. Ponderi mult mai mici deţineau America Latină (8%), America de Nord (8%), şi Oceania (1%). La nivelul celor trei macroregiuni, însă, nu s-au înregistrat modificări relevante în repartizarea populaţiei mondiale, cu menţiunea că Asia-Oceania a continuat să se menţină pe primul loc.

Populaţia mondială la nivelul anului 1995 se cifra la 5,71 miliarde de persoane, faţă de 4,1 miliarde în 1975, 4,8 miliarde în 1985 şi 5,3 miliarde în 1990127. În 2001 s-a depăşit pragul de 6 miliarde. Potrivit Raportului Băncii Mondiale citat, populaţia globului, la nivelul anului 1995, era repartizată astfel: în regiunile dezvoltate (America de Nord, Japonia, Europa, Australia, Noua Zeelandă şi ţările ex-URSS) trăiau 1,16 milioane de oameni (circa 20% din total), iar în regiunile mai puţin dezvoltate locuiau 4,55 miliarde de oameni (circa 80%). Proiectele pe termen lung ale ONU, respectiv ale Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (FNUAP), relevă o creştere a populaţiei mondiale la 8,3 miliarde de persoane în 2025, din care, în regiunile dezvoltate 1,24 miliarde (15% din total), iar în cele mai puţin dezvoltate 7,05 miliarde (85%).

În acest sens vom spune că  toate guvernele naţionale au nevoie de o politică demografică articulată cu grijă şi sprijinită în mod adecvat, care să ţină seama de capacitatea de găzduire a ţării, oricare ar fi nivelul de consum pe care îl hotărăsc cetăţenii. După cum observa Edward O. Wilson, biolog la Harvard “fiecare naţiune are o politică economică şi o politică externă. A venit timpul să vorbim mai deschis despre o politică demografică.

Cele mai recente estimări privind populaţia, realizate de ONU, arată că sporul demographic va fi de 3,3 miliarde în cursul primei jumătăţi a secolului XXI, cea mai mare parte alăturându-se celor din lumea în curs de dezvoltare. O nouă variantă, revăzută, a prognozelor ONU , indică faptul că “unele dintre cele mai mari creşteri sunt prevăzute pentru sucontinentul Indian şi pentru Africa Sub-sahariană – două regiuni unde sunt concentraţi cei mai mulţi dintre flămânzii lumii”. Creşterea demografică neîncetată este sursa principală a presiunii tot mai mari care este exercitată asupra sistemelor naturale. Se estimează că unele ţări, ca Etiopia, Nigeria şi Pakistan, îşi vor tripla populaţiile până în anul 2050. Se aşteaptă ca Nigeria să găzduiască 339 milioane de oameni în anul 2050, mai mulţi decât trăiau în întreaga Africă în 1950. Etiopia, care controlează o mare parte din cursul superior al Nilului, care reprezintă într-adevăr, artera alimentară vitală a Sudanului şi Egiptului, îşi va mări populaţia, după cum se estimează, de la 62 de milioane în prezent, la 213 milioane în anul 2050. S-a calculat că la populaţia Indiei, o ţară cu aproape 1 miliard de locuitori şi pânze freatice care coboară aproape oriunde, se vor adăuga 600 milioane de oameni până în 2050. Totodată, în ciuda eforturilor Chinei, populaţia ei tot va mai spori cu circa 300 milioane oameni, mai mulţi decât trăiesc în prezent în Statele Unite, înainte de a se stabiliza, în 2040.

O problemă preocupantă pentru specialiştii internaţionali este aceea că numărul total al locuitorilor Terrei continuă să crească la niveluri înalte. Astfel , în ciuda unei scăderi relative a ritmului de creştere a populaţiei, la nivel mondial, se estimează că populaţia se va majora cu peste 86 milioane de persoane pe an din 1997 şi până în 2015. Dacă în trecut au fost necesari 123 de ani pentru ca populaţia mondială să crească de la un miliard la două miliarde de personae (1800-1923), ulterior, fiecare din miliardul următor a fost atins în respectiv 33 de ani, 14 ani şi 13 ani. Pentru a frâna această creştere, considerată ridicată în special în ţările în dezvoltare, experţii ONU în domeniu au introdus şi generalizat în aceste ţări conceptul de “planificare familială”. În ultimii 20 de ani se apreciază că folosirea, de exemplu, a anticoncepţionalelor în ţările în dezvoltare din Africa, Asia şi America Latină s-a majorat de la 14% la 57%. Totuşi, accesul la măsurile incluse în planificarea familială rămâne scăzut în ţările în dezvoltare, faţă de cele dezvoltate, fapt relevat şi de mărimea media a familiilor (cel mult doi copii per cuplu în ţările dezvoltate şi până la şase copii per cuplu în ţările cele mai slab dezvoltate din Africa Subsahariană sau din Insulele Pacificului). Cu toate măsurile întreprinse de organizaţiile specializate ale ONU (FNUAP, OMS ş.a.), se apreciază că, pe plan mondial, sunt peste 350 milioane de cupluri care nu au acces la nici una dintre gamele de servicii şi informaţii în materie de planificare familială modernă.

Considerăm că spre analiza cauzelor şi problemelor globale precum şia căilor de soluţionare a lor, comunitatea umană trebuie să definească care fenomene reprezintă probleme de nivel global. În acest context vom deosebi:

În prim plan, problema asigurării cu resurse energetice şi materii prime reprezintă problema de bază cu care se confruntă civilizaţia umană în prezent. Criza energetică din anii 1973-1979, care a afectat esenţial economia statelor occidentale, a pus omenirea în faţa unei probleme de dimensiuni globale.În momentul cînd sursele de combustibil sunt limitate iar preţul lor creşte, multe ţări, care nu au rezerve proprii de energie sunt nevoite să se confrunte cu crize economice adînci şi răspîndirea sărăciei. A doua parte a problemei, nu mai puţin importantă, constă în faptul că creşterea consumului de energie - inevitabilă în procesul dezvoltării societăţii – măreşte volumul degajărilor de substanţe nocive în atmosferă. Ele provoacă „ploile acide”, generează efectul de „seră”, distrug „pătura de ozon” a planetei. Trebuie să menţionăm că cunoaşterea de către populaţie, de către tineri şi copii a interacţiunii dintre factorii energetici şi dezvoltarea social-economică, a consecinţelor consumului de energie pentru mediul inconjurător este absolut indispensabilă şi de primă necesitate pentru desfăşurarea oricărui tip de activitate, fie industrială, agricolă, politică sau socială.

O altă problemă după importanţă este asigurarea cu apă potabilă. În lume, peste 1,3 miliarde persoane, respectiv 22% din populaţie, nu au un consum de apă corespunzător. Volumul de apă de care dispunem pe pământ este estimat la 1350 milioane km3, constituit din apa de mare 97%, din calote glaciare 2,14% şi mai puţin de 1% apă folosibilă (lacuri, râuri, fluvii, ape subterane). Sunt date care evidenţiază dintr-un început starea de criză a planetei generată nu de prezenţa apei ci de absenţa apei folosibile. Deşi aparent resursele de apa sunt considerabile, tot atât de adevărat este că şi nevoile sunt tot atât de mari. Accesul la apă este limitat din cauza aşezării geografice a unei zone sau a alteia, de nivelul de trai şi facilităţile în distribuirea apei. Dacă în ţările sărace consumul este de 40 l/h/zi în ţările industrializate ajunge la 200 l/h/zi sau chiar la 300 1 daca adăugam consumul pentru curăţenia oraşelor, şcolilor, spitalelor etc. Apa este folosita în agricultură (de ex. maturizarea unui metru pătrat de porumb necesita 600 1 de apa iar producerea unui kg de orez 4.500 1), în industrie şi servicii (fabricarea unui kg de hârtie necesită 40 1 de apa, a unui kg de ingrăşăminte 85 1 iar a unui autoturism 35 m3 de apă). Criza apei este declanşată de diversificarea activităţilor şi nevoilor umane, iar prin implicaţiile pe care le are nu de puţine ori devine un element de interes geopolitic sau geostrategic. Lipsa apei este acum o sursă de conflict în Orientul Mijlociu, între Turcia, Irak şi Siria pentru apele Tigrului şi Eufratului, între Iordania şi Israel pentru Iordan şi între Sudan şi Egipt pentru Nil. Mali şi Senegal îşi dispută fluviul Senegal.

A treia după nivelul de importanţă este problema secetei, deşertificării şi aridizării. Seceta şi fenomenele asociate acesteia, reprezintă cea de-a treia mare problemă cu care se confruntă omenirea, în ultima jumătate de secol. Extinderea acestor fenomene distructive la nivel global este pusă în evidenţă de datele climatice care relevă o încălzire progresivă a atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii, care conduc la apariţia secetei. Permanentizarea acestui fenomen determină producerea aridizării, ca o primă fază în instalarea unui climat secetos, iar, ulterior, a deşertificării, care se recunoaşte prin scăderea drastică a disponibilităţilor de apă, prin reducerea producţiilor culturilor agricole, a biomasei necesare ca material furajer şi a biomasei lemnoase, precum şi prin extinderea zonelor nisipoase.

Una dintre problemele care este actualizată cel mai des în prezent este fenomenul urbanizării. Urbanizarea constituie fenomenul actual cu cele mai profunde implicaţii pentru scara şi modelele consumului, ceea ce conduce la o cerere crescândă de energie şi resurse naturale. Transformarea acestora generează însă şi o poluare crescândă şi necesită o capacitate tot mai ridicată de asimilare a deşeurilor rezultate. Zonele urbane, pe lângă avantajele pe care le prezintă sub aspectul condiţiilor de muncă şi de locuit sau al serviciilor (apă curată, salubritate, îngrijirea sănătăţii etc.), deci o nouă calitate a vieţii, contribuie la agravarea problemelor de mediu şi sănătate prin concentrarea diverselor tipuri de deşeuri (municipale, industriale şi periculoase).

Pentru secolul XX, combaterea sărăciei a reprezentat în ţările bogate obiectivul major al politicii sociale. Este foarte probabil că în secolul XXI acest obiectiv să devină unul critic pentru întreaga omenire.

Conform statisticilor ONU, din cele 6 miliarde la cît se ridică populaţia globului, 1,4 miliarde sînt săraci. Din aceştia, 1,2 miliarde se află în ţările în curs de dezvoltare. În ţările industrializate sînt 200 de milioane de săraci, dintre care 30 de milioane în SUA şi 100 de milioane în fosta URSS şi în Europa de Est. Aceste date se referă la situaţia dinaintea debutului tranziţiei în estul Europei.