Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Procesul de integrare a statelor - naţiune a fost şi încă este un subiect foarte dezbătut de către reprezentanţii teoriei relaţiilor internaţionale. Liga Naţiunilor, Naţiunile Unite şi mai ales Uniunea Europeană au fost privite de unii ca primii paşi către o “lume unită” sau mai “integrată”.

Vorbind iniţial despre perceptele teoretice ale termenului de integrare, vom menţiona iniţial că integrarea poate fi diferenţiată şi din punctul de vedere al procesului şi al domeniului. Există o abordare instituţională care abordează integrarea în principal în termeni de formare a unui corp politic, în timp ce alte abordări, mai puţin organizaţionale, văd lumea modernă ca mişcîndu-se foarte încet dar foarte sigur către un tip de comunitate mondială.

Abordările integraţioniste în legătură cu domeniul precizează că integrarea sau comunitizarea poate avea loc oriunde, chiar la un nivel redus, cum ar fi spre exemplu eforturile de unificare europeană. În acest context, eforturile comunităţii mondiale sau ale guvernului mondial sunt exerciţii stilistice şi nepractice şi integrarea trebuie să aibă loc la nivel regional. Toate aceste perspective utilizează ipoteza că ţările “integrate” unele cu altele se vor comporta diferit unele faţă de altele spre deosebire de naţiunile mai puţin integrate.

Mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale definesc integrarea în lucrările lor. Deutsch defineşte integrarea ca “obţinerea unui simţ al comunităţii şi al instituţiilor care poate asigura schimbare dependentă şi liniştită”. Ernst B. Haas vede tipul ideal al “comunităţii politice” ca “unul în care există limitări în ceea ce priveşte violenţa conflictului în cadrul grupului” şi ca şi “crearea voluntară a unor unităţi politice mari care implică prezentarea conştientă de forţe în relaţie cu instituţiile participante”.

În anul 1971 J.S.Nye specifică că una dintre funcţiile organizării regionale este controlul conflictului intraregional. Robert Angell care a studiat “participarea trans-naţională”, precizează că interacţiunea crescută prin intermediul participării, ar putea determina “pacea mondială”. Michael Hodges prezintă integrarea ca “formarea de noi sisteme politice din sisteme politice separate”.

Reginald Harrison a prezentat importanţa instituţiilor centrale: “procesul de integrare poate fi definit ca stabilirea, în cadrul unei zone de relaţii a comunităţii politice, de instituţii centrale cu putere de luare a deciziilor care sunt obligatorii şi metode de control care determină alocarea valorilor la nivel regional precum şi mecanisme adecvate de obţinere a consensului”. William Wallace defineşte integrarea ca şi “crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între unităţi anterior autonome”.

În continuare vom spune că studiul integrării europene a devenit o scenă majoră de dezbateri în cadrul disciplinei academice a relaţiilor internaţionale pe parcursul anilor ‘50. Teoreticienii au fost preocupaţi de instituţiile colective internaţionale şi transnaţionale şi de apariţia actorilor non-statali importanţi în politica mondială. Studiul integrării europene a consacrat cel puţin patru piloni ai abordării.

Primul, ar fi să înţelegem UE ca o organizaţie internaţională. Teoria organizaţiilor internaţionale se bazează pe ideea că organizaţiile internaţionale tradiţionale sunt organisme interguvernamentale desemnate în contextul explicit al convergenţei preferinţelor statului sau intereselor comune. Ele sunt un mijloc pentru asigurarea armoniei interstatale şi în final a păcii veşnice.

Al doilea tratează integrarea europeană ca un model de “regionalism” în cadrul politicii economice globale. Scopul acestei abordări este să ofere reflecţii, şi poate generalizări, despre tendinţa grupurilor din statele teritorial adiacente de a se grupa în blocuri.

A treia abordare urmăreşte să trateze UE ca un subiect util pentru studiul dinamicii procesului decizional. Atenţia este îndreptată către interacţiunea intereselor actorilor şi proceselor de stabilire a agendelor, formulării politicilor, legislaţiei, intermedierii intereselor şi implementării politicilor.

Ultima abordare priveşte UE ca un fenomen sui generis. Există doar o singură Uniune Europeană şi aşadar, integrarea europeană nu poate fi utilizată pentru elaborarea de generalizări largi.

Din această perspectivă, teoriile integrării europene pot fi clasificate în trei mari grupe:

  • teoriile mari (grand theories), care au apărut ca urmare a dorinţei analiştilor din spaţiul academic de a explica procesul de integrare europeană. Scopul acestor teorii este de a prezenta factorii care au condus la apariţia integrării europene precum şi evoluţia viitoare a procesului. Din acest punct de vedere, putem spune că aceste teorii au un caracter dinamic. Ele iau in considerare caracteristicile principale ale procesului de integrare prezentându-l ca atare, ca un întreg şi analizează întreaga evoluţie trecută, prezentă şi viitoare a acestuia. Accentul este pus pe procesul de integrare şi nu pe rezultatele acestui proces.

Primele încercări de teoretizare a procesului de integrare europeană au apărut în anii 1950 în Statele Unite ale Americii. Elaborarea marilor teorii a avut ca punct de plecare apariţia în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Interesul cercurilor ştiinţifice asupra procesului de integrare europeană a fost susţinut timp de 15 ani, timp în care integrarea europeană cunoaşte o perioadă de vizibilă dezvoltare şi extindere.

Începând însă cu prima jumătate a anului 1966, o dată cu “criza scaunului gol” şi a fenomenului de euroscleroză din anii 1970, interesul în marile teorii începe să scadă. În special „criza scaunului gol” şi compromisul de la Luxembourg au modificat echilibrul de forţe dintre instituţiile comunitare. De la o atitudine pozitivă în ceea ce priveşte procesul de integrare şi rolul instituţiilor supranaţionale europene s-a trecut la o atitudine reticientă, demonstrată de „criza scaunului gol” şi soluţionată prin compromisul de la Luxembourg, care în ultimă instanţă a ajutat la deblocarea procesului decizional european. Evoluţia neaşteptată a procesului de integrare marcată de cele două evenimente din ultima jumătate a anului 1966 şi respectiv prima jumătate a anului 1970, nu a mai putut fi explicată de reprezentanţii marilor teorii.

O dată însă cu adoptarea Actului Unic European în 1985 şi, urmare a acestui eveniment istoric, o dată cu revigorarea procesului de integrare, interesul în teoretizarea integrării revine. Susţinătorii marilor teorii revin la ideea iniţială că “raţiunea de a fi” a acestora, şi anume aceea de a înţelege şi explica caracterul general al integrării, este cât se poate de validă şi de reală.

  • teoriile de mijloc (middle range theories). Începând cu anul 1985 şi anume o dată cu adoptarea Actului Unic European, procesul de integrare a început să aducă în discuţie ideea statului naţiune suveran intern şi extern. În această perioadă, se vorbeşte despre apariţia unui nou mod de guvernare.

Conform lui Zürn, „guvernarea” poate fi definită ca „reglementarea internaţională a relaţiilor sociale şi a conflictelor prin intermediul unor măsuri şi instituţii durabilă şi de încredere, în locul utilizării directe a forţei şi violenţei”.

Noul model teoretic al guvernării specifică faptul că datorită procesului de europenizare, guvernele implică o tot mai mare diversitate de actori şi procese care depăşesc granitele naţionale. Din acest motiv, relaţiile dintre stat şi actorii nestatali au devenit mai puţin ierarhice şi mai mult interactive. Guvernele se preocupă acum mai mult cu reglementarea activităţilor publice şi mai puţin cu redistribuţia resurselor.

În ceea ce priveşte nivelul specific al UE, se vorbeşte despre transformarea politicilor şi a guvernului la nivel european şi naţional întrun sistem cu mai multe nivele, ne-ierarhic, prin intermediul unei reţele complexe de reţele publice şi private şi agenţii executive quasi-autonome, care se preocupă în principal cu dereglementarea şi rereglementarea pieţei.

  • alte abordări teoretice privind integrarea europeană, una dintre cele mai autoritare printre acestea fiind teoria constructivismului social. Teoria a pătruns în domeniul integrării europene ca urmare a dezbaterilor sterile şi destul de restrânse dintre neofuncţionalişti şi interguvernamentalişti (inclusiv interguvernamentaliştii liberali). Astfel, constructivismul social se prezintă azi în literatura de specialitate ca „o abordare a integrării europene şi ca o provocare la adresa abordărilor mai raţionaliste cum ar fi interguvernamentalismul liberal şi chiar versiunea de început a neofuncţionalismului”.

Constructivismul social a fost definit de Risse ca având la bază „ontologia socială care insistă asupra faptului că agenţii umani nu există independent de mediul social şi de sistemul comun de valori împărtăşite. În cadrul teoriilor integrării europene, constructivismul social contribuie în trei feluri:

- acceptarea ideii de creare în comun a unei structuri permite o mai bună înţelegere a procesului de europenizare, inclusiv impactul acestuia asupra statului naţiune în Europa.

- datorită accentuării efectelor constitutive ale legilor, reglementărilor şi politicilor europene, se poate studia modul în care integrarea europeană modelează identităţile sociale şi interesele actorilor.

- prin concentrarea pe practicile de comunicare se poate observa cum sunt construite discursurile la nivelul UE şi cum actorii încearcă să înţeleagă conceptul de integrare europeană.

Conceptul de „identitate” constituie baza abordării social constructiviste. Pentru reprezentanţii acestei abordări, identitatea ajută la înţelegerea intereselor şi a politicilor naţionale. Ideea de identitate europeană însă este deosebit de controversată. Euro-pesimiştii consideră că existenţa unei politici europene este imposibilă deoarece nu se poate vorbi de un popor european, de o istorie comună, de mituri europene comune pe care o identitate europeană comună s-ar putea construi.

Constructivismul social este una din cele mai recente metode de analiză şi explicare a procesului de integrare europeană. Dezbaterea privind măsura în care constructivismului social poate explica ultimii ani ai procesului de integrare europeană este încă în plină desfăşurare.

Загрузка...