1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În cadrul de distindere a uniunii de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, unul dintre cele mai importante evenimente care au stat la baza definitivării juridice a Uniunii Europene a Fosta Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993. Documentul a constituit unul din cele mai efective impulsuri din istoria construcţiei europene. Semnat de către reprezentanţii celor 12 state membre ale Comunităţii Europene, Tratatul de la Maastricht, numit şi Tratatul Uniunii Europene, a marcat o nouă etapa în crearea noii configuraţii politice continentale.

Statele Comunităţii creează o uniune fără precedent în istoria Comunităţii, bazată pe bunăvoinţa popoarelor de a se integra într-o uniune tot mai strânsă. Denumirea corectă a documentului semnat este Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut mai mult în literatură ca Tratatul de la Maastricht.

Bazele „constituţionale" ale Uniunii Europene sunt următoarele acte internaţionale, Tratatul de la Paris prin care a fost creată C.E.C.A., în anul 1951 Tratatele de la Roma de constituire a Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) din anul 1957 modificate prin Actul unic european, din 1986 şi prin Tratatul Uniunii Europene, de la Maastricht, din anul 1992. Prin aceste acte au fost stabilite legăturile juridice între ţările membre ale comunităţilor, legături care depăşesc simplele relaţii contractuale stabilite între statele suverane, prin tratate internaţionale obişnuite.

Tratatul de la Maastricht modifică prevederile celor trei tratate comunitare ale C.E.C.A., Euratom si C.E.E. şi le completează cu noi dispoziţii.

Tratatul prevede o evoluţie continuă a procesului de unificare politică şi economică. Lucrările asupra documentului au necesitat multe compromisuri, unul dintre ele fiind problema substituirii Comunităţilor prin UE. Varianta finală precizează, că Comunităţile nu se substituie, Tratatul asupra UE le înserează într-un mecanism mai amplu şi mai eficient.

Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după, cum urmează; Dispoziţiile comune (titlul I), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate, (titlurile II-IV), Reglementarea -politicii externe şi de securitate comună (titlul -V) Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul VII).

Anexat, tratatul conţine şaptesprezece protocoale, şaisprezece anexe la tratatul C.E.E. (devenită Comunitatea Europeană), iar ultimul, anexa la tratatele instituind comunităţile europene, si la tratatul privind constituirea Uniunii Europene. Protocolul nr. 11 stabileşte un regim special pentru Marea Britanie, protocolul nr. 12 prevede regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii monetare, iar protocolul nr. 14 referitor la politica socială conţine în anexă un acord între statele membre ale Uniunii şi Marea Britanie. De asemenea, mai sunt anexate treizeci şi trei de declaraţii privind probleme comunitare.

Tratatul de la Maastricht instituie următoareler obligaţii pentru state:

  • de a ajunge la o poziţie comună în reuniunile dintre ele şi cele internaţionale;
  • de a efectua acţiuni comune pe baza unor decizii adoptate în cadrul comunitar;
  • de a executa colectiv şi individual aceste decizii;
  • preconizează transformarea UEO în "braţul armat al UE", prima urmând să aplice deciziile militare luate în comun de ambele organizaţii.

Problema structurii a fost una din cele mai dezbătute în cadrul negocierilor. Se propuneau două variante, ambele comunitare ca esenţă, dar diferite ca formă. Problema consta în faptul, unde să fie plasată politica externă şi de securitate comună, precum şi cooperarea în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne.

Comisia propunea includerea acestora, în Tratatul de instituire a CEE şi respectiv transformarea acestuia în Tratatul UE. Franţa şi Anglia propun un alt model de structură, propunând aceste două politici în calitate de două capitole aparte adăugate la cele existente în Tratatele de bază, ansamblul acestora urma să constituie Tratatul asupra UE. Ţările mari nu-şi doreau ca Comisia să beneficieze şi în aceste două domenii de dreptul de iniţiativă exclusivă sau să-i permită Curţii de Justiţie pronunţarea asupra opţiunilor politice externe a Statelor, în fond aceste două poziţii se încadrau în cele două concepţii mai vechi: interguvernamentală şi comunitară (supranaţională).

Toate părţile recunoşteau necesitatea depăşirii separării instituţionale între mecanismele comunitare şi cele ale cooperării politice. Se impunea un concept unic al tuturor direcţiilor de activitate unională. Structura Tratatului se bazează pe trei piloni principali, care sprijină întreaga construcţie europeană:

  1. Comunitatea Europeană (compusă din cele trei componente istorice ale sale, piaţa internă, politicile comune, uniunea economică şi monetară);
  2. Politica externă şi de securitate comună;
  3. Cooperarea juridică şi din domeniul afacerilor interne;

Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective principale:

  • promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică.

Este important de menţionat că problema dispariţiei frontierelor naţinale era o conduită spre care se mergea benevol, necătînd la faptul că statele erau informate despre această din urmă schizmă. Ceea ce ulterior va fi prezent în doctrină-delegarea suveranităţii în schimbul eficienţei cooperării multilaterale.

  • afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;

Aceasta se răsfrîngea nemijlocit şi asupra viitoarei existenţe a Uniunii Europene ca organizaţie internaţională cu statut de subiect cu drepturi depline în Relaţiile Internaţionale. Osimplă ignoranţă ar putea aduce la un colaps ireversibil în rîndurile uniunii.

  • întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale;
  • dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
  • menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

Un principiu care stă la baza activităţii Uniunii Europene, de mai multe ori afirmat în Tratatul de la Maastricht, este cel al „subsidiarităţii". El înseamnă limitarea acţiunilor Comunităţii numai în cadrul competenţelor sale, care i-au fost conferite prin tratatele comunitare, în vederea realizării obiectivelor sale, de asemenea .prevăzute în aceste tratate, în domeniile care nu aparţin, în mod exclusiv, competenţei Comunităţii, ea intervine numai in cazul şi în măsura în care, obiectivele avute în vedere în aceste domenii nu pot fi realizate de statele membre în mod satisfăcător, şi dacă din raţiuni privind dimensiunile si efectele acţiunii respective, ea poate fi realizată mai bine la nivel comunitar.