Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Lipsurile economice şi diviziunile politice de după cel de-al doilea război mondial făceau ca Europa Occidentală să fie o victimă uşoară a celor două superputeri, SUA şi URSS. Fără îndoială că 1945 reprezenta, între altele, sfîrşitul unei lumi până atunci dominată în relaţiile internaţionale de către Europa. Dacă în noua lume părea imparabil sfârşitul omogenităţii şi a eurocentrismului, înfruntarea ideologică şi militară bipolară ameninţa chiar cu dispariţia identităţii europene (bazată pe libertate), dar şi cu influenţa şi prestigiul tradiţional al continentului în lume.

Lipsurile din aceşti ani de după război, distrugerile şi teama unor convulsii sociale au animat ideea că, o alianţă defensivă în lumea contemporană, nu se mai poate limita la aspectele militare, precum în secolele trecute. O componentă esenţială a apărării naţionale, într-o epocă dominată de ideologiile şi concepţiile globale asupra societăţii, trebuia să o constituie bunăstarea economică şi socială. De aceea, ţările europene s-au angajat expres să coopereze loial şi să-şi coordoneze eforturile pentru reconstrucţia economică a Europei postbelice.

Premizele unificării economice îşi au originea în reuniunea la Messina din iunie 1955 unde au fost însărcinaţi olandezul Beyen şi belgianul Spaak de a realiza un „proiect de relansare a integrării europene“ având la bază următoarele obiective:

— dezvoltarea instituţională;

— fuziunea progresivă a economiilor;

— crearea unei pieţe comune ;

— armonizarea politicilor sociale.

În acest scop s-a creat un „Comitet Intreguvernamental de Experţi“, la 6 iunie 1955, prezidat de Spaak. Raportul acestuia („Raportul Spaak“), la care s-a adăugat un proiect de Tratat, prezentate, la 21 aprilie 1956, la Veneţia, au constituit baza negocierilor desfă.urate la castelul Val Duchese (Bruxelles) şi au condus la semnarea, la Roma, la 25 martie 1957, a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice Europene“(CEE) şi a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice“ (EURATOM sau CEEA). Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958,

Printre obiectivele Comunităţii Economice Europene şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice, vom menţiona următoarele:

I Obiectivele generale ale CEE erau:

—promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe întreg teritoriul Comunităţii;

— expansiunea continuă şi echilibrată;

— stabilitatea crescândă a statelor membre şi a Comunităţii pe ansamblu său;

— creşterea nivelului de trai;

— realizarea unor relaţii mai strânse între statele membre.

Mijloacele generale ce făceau posibilă realizarea unor asemenea obiective erau:

— stabilirea unei pieţe comune;

— apropierea progresivă a politicilor lor economice.

Noţiunea de „Piaţă Comună“ se baza pe cele „patru libertăţi fundamentale“ale pieţei:

— libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă .i loială;

— libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor;

— libera circulaţie a capitalurilor;

— libertatea cetăţenilor comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele acesteia.

Realizarea acestor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însemna mai mult decât, deja amintita, Uniune Vamală. Comunitatea Economică Europeană nu era doar o simplă Uniune Vamală, asigurând nu numai libera circulaţie a bunurilor, dar şi protecţia acestora faţă de „exterior“ prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire de CEE, o zonă de liber schimb — precum EFTA/AELC (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) — se limita la asigurarea liberei circulaţii a bunurilor între parteneri, fără asigurarea protecţiei externe specifice CEE. Comunitatea Economică Europeană era, în plus, şi o „Piaţă Comună“ incluzând toţi factorii de producţie, integrând unele politici (politicile agricole, transportul şi comerţul) şi coordonând şi completând altele (politica socială sau fiscală). Piaţa Comună prevedea, în plus, acţiunea comună a membrilor săi în vederea depăşirii eventualelor dificultăţi legate de balanţele de plăţi, dar şi o politică economică comună.

La rândul său, CEEA sau EURATOM avea (şi are, încă) ca obiectiv general stabilirea condiţiilor necesare pentru formarea şi creşterea rapidă a industriilor nucleare. Cu această finalitate, Comunitatea se angaja să dezvolte cercetarea şi difuzarea cunoaşterii tehnice în domeniu, să stabilească norme uniforme de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei şi a muncitorilor, să faciliteze investiţiile, să vegheze asupra aprovizionării regulate cu energie, să garanteze utilizarea paşnică a materialelor nucleare şi să creeze o piaţă comună care să garanteze libera circulaţie a materialelor şi echipamentelor cât şi a capitalului necesar investiţiilor nucleare.

Cît priveşte sistemul instituţional al acestor tratate, trebuie să afirmăm că el era independent. Fiecare din ele avea propria Comisie, Consiliu şi Adunare Parlamentară precum şi propria Curte de Justiţie. Competenţele acestor patru instituţii, erau următoarele:

  1. Comisia

Era formată din personalităţi numite, de comun acord, de către statele membre, având iniţiativa normativă (legislativă), dar şi unele atribuţii de gestiune, execuţie şi control al îndeplinirii Tratatelor şi a hotărârilor instituţiilor comunitare. Interesant de observat este că, Comisia Europeană (ce va substitui ulterior Înalta Autoritate a CECA) va avea mult mai puţină putere decât aceasta, chiar dacă, prin compensaţie, va putea acţiona în toate sectoarele socio-economice depăşind, astfel, caracterul sectorial al Înaltei Autorităţi. Această „instituţie colegială“, garant al Tratatelor, nu va mai avea niciodată competenţele Înaltei Autorităţi.

  1. Consiliul

Era, la fel ca şi în prezent, instituţia comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora. Dispunea de putere de decizie şi de coordonare a politicii economice în general.

  1. Adunarea Parlamentară

Era formată din deputaţi desemnaţi de către parlamentele naţionale. Dispunea de anumite competenţe de control politic, incluzând capacitatea de a depune moţiune de cenzură asupra Comisiei, şi trebuia consultată, în puţinele cazuri prevăzute în Tratatele fundamentale, anterior adoptării normelor comunitare.

  1. Curtea de Justiţie

Avea ca misiune garantarea protecţiei generale în faţa legii, respectarea legalităţii comunitare şi controlul interpretării şi aplicării uniforme a Tratatelor şi a actelor de drept derivat.

Astfel, trebuie să menţionăm că se constituiau cele trei Comunităţi Europene ce există şi în actualitate. Evident, de-a lungul timpului, au fost efectuate modificări progresive, cea mai semnificativă fiind cea din 1967 când au fost unificate instituţiile celor trei Comunităţi, astfel încât astăzi, deşi avem în continuare trei Comunităţi, avem doar o Comisie, un Consiliu, un Parlament şi o Curte de Justiţie (la care s-a adăugat Curtea de Conturi) pentru toate cele trei Comunităţi. Au fost schimbate, de asemenea, competenţele unora, puterea acestora cât şi sfera lor de acţiune. În cazul CEE, începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992, aceasta şi-a schimbat şi denumirea, acum existând formal Comunitatea Europeană, adică CE.

Evenimentele din 1978, care au întrunit semnarea acordurilor de la Bremen din iulie, şi de la Bruxelles din decembrie ce au condus la înfiinţarea SME şi s-au impus ca o iniţiativă pentru a relansa procesul integrării europene, în acest context, acestă iniţiativă trebuia să aibă un caracter monetar, însă atât motivele din spatele lor, cât şi obiectivul final, erau, în mare parte, de natură politică, în condiţiile în care iniţiativele din ambele situaţii vizau, în principal, integrarea monetară.

În 1979, participanţii din cadrul Sistemul Monetar European nu aveau vreo strategie sau tactici comune. Erau în dezacord privind priorităţile şi constrângerile politicilor interne; nu existau linii directive de genul criteriilor de convergenţă stabilite cu zece ani mai târziu în Tratatul de la Maastricht. Nu exista nici un acord în privinţa „regulilor de joc" în coordonarea SME. Nu s-a încercat nici măcar o înţelegere preliminară pe aceste teme.

Alternativa a fost înfiinţarea SME fără acorduri preliminare şi cu riscul unui eşec. Aceasta a fost alegerea lui Schmidt, motivată, în principal, de următoarele două explicaţii: fie a subestimat factorul de risc şi implicaţiile politice ale unui posibil eşec, fie a crezut că, odată ce SME a intrat în funcţiune, riscul unui eşec va determina participanţii să încheie un acord care se dovedise imposibil înainte. E posibil să fi fost o combinaţie a celor două motive.

Obiectivul SME era crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Deşi nu se declara deschis, se sugera un acord de curs de schimb şi nu neapărat crearea unei Uniuni Monetare şi Economice, obiectiv care a rămas nemenţionat. Totuşi, este posibil ca atunci când sistemul ar fi fost instituit să se fi proiectat extinderea procesului de integrare dincolo de sfera monetară şi economică. Schmidt intenţiona să folosească momentul de avânt politic creat pentru a stabili o cooperare mai strânsă cu Franţa.

După amînări de ultimă oră datorate problemelor interne ale Franţei, SME a început să funcţioneze, pe data de 13 martie 1979. În curând, temerile scepticilor s-au dovedit a fi justificate: uneori sistemul părea să se clatine, fiind la un pas de destrămare, alteori, ceea ce se intenţionase a fi o zonă de stabilitate în Europa părea să se transforme în una de stagnare. Agitaţia de pe piaţă şi dezechilibrul plăţilor i-a determinat pe participanţi să-şi continue disputele privind distribuţia „asimetrică" a sarcinii de ajustare, problemă ce a rămas nerezolvată de la înfiinţarea SME. Şi totuşi, până la urmă, sistemul a rezistat, în pofida pierderilor suferite. Se pot identifica trei etape ale funcţionării SME:

1979-1983: Perioada de început a fost una agitată, în care politicile divergente au fost pe punctul de a cauza destrămarea sistemului sau, cel puţin, repetarea situaţiei din planul şarpelui.

1983-1987: Franţa nu a mai părăsit în cele din urmă SME, aşa cum făcuse în planul şarpelui, dar a adoptat politicile care stăteau la baza acestuia. Acesta era o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru a stabiliza sistemul. Pentru a câştiga încrederea pieţei, este nevoie de timp şi de dovezi clare că autorităţile dau prioritate stabilităţii cursului de schimb în faţa obiectivelor interne. Astfel de dovezi lipseau. Autorităţile cedau presiunilor pieţei şi ajustau cursul de schimb chiar şi în absenţa unor factori de dezechilibru fundamentali, iar sistemul părea să se transforme într-un element regresiv. S-a atras atenţia asupra acestui pericol atunci când autorităţile monetare ale ţărilor participante au încheiat o înţelegere vizând tactici cu avantaj reciproc, cunoscută drept Acordul de la Basle-Nyborg.

1988-1991: A urmat o perioadă de 5, ani în care nu s-a făcut practic nici o realiniere a cursurilor de schimb, în condiţiile în care ratele de inflaţie continuau totuşi să fie divergente, această perioadă prelungită de stabilitate s-a dovedit a avea un preţ.

În concluzie putem menţiona că obiectivul UEM a fost cel care a impulsionat Consiliul European de la Madrid din 1989 să stabilească o nouă Conferinţă Interguvernamentală pentru 1990-1992 în scopul stabilirii planurilor necesare realizării „primei faze a UEM“. Stabilirea instituţiilor monetare şi a competenţelor acestora a reclamat revizuirea Tratatelor ducând, în final, la noul Tratat asupra Uniunii Europene.

Загрузка...