1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În cadrul tratatului de la Roma prin care şase ţări au format Comunitatea Economică Europeană intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 un loc special a fost delimitat agriculturii în Piaţa Comună în cadrul căreia restricţiile cantitative şi taxele vamale percepute asupra comerţului dintre statele member urmau să fie înlăturate şi să se stabilească tarife externe comune. Aceasta a fost o primă mare realizare în domeniul agriculturii întrucât încercările de a include agricultura în cadrul uniunilor vamale anterioare între Belgia şi Luxemburg, şi mai târziu între cele două şi Olanda au avut un succes mic. De asemenea Marea Britanie a refuzat în mod constant includerea agriculturii în cadrul oricărui acord comun, şi acesta a fost un motiv important pentru care Marea Britanie s-a retras de la negocierile ce aveau drept scop formarea CEE. În schimb pentru Franţa, includerea agriculturii a reprezentat un fapt esenţial pentru a-şi asigura o piaţă lărgită pentru exporturile sale agricole iar Germania spera ca după aceste negocieri să îşi dezvolte producţia industrială.

Agricultura însă a reprezentat şi mai reprezintă un subiect complicat sub aspectul integrării. Politicile agrare ale statelor semnatare implicate aveau diferenţe majore în ceea ce priveşte metodele folosite şi gradul de sprijinire acordat agriculturii. Tratatul de la Roma a prevăzut elaborarea unei politici agrare comunitare, articolul 39 a stabilit scopurile acesteia, stabilind un echilibru între interesele producătorilor şi ale consumatorilor, articolul 40 a prevăzut organizarea comună a pieţelor fără însă a avea detalii clare, articolul 43 a stabilit procedurile prin care regulamentele, directivele şi deciziile privind politicile agricole comune urmau să fie adoptate de către Consiliul de Miniştri, pe baza propunerilor comisiei şi după consultarea Parlamentului European.

Anexa II a tratatului cuprindea lista produselor agricole reglementate de PAC , acestea incluzând produsele “primului stadiu “ de prelucrare (de exemplu produsele de morărit şi produsele lactate) dar nu şi pe cel rezultate din “al doilea stadiu” de prelucrare. După negocieri intense Consiliul de Miniştri a decis în cele din urmă în ianuarie 1962 procedeele de bază ale organizării Pieţei Comune pentru cereale şi se refereau la preţurile ţintă, preţurile de intervenţie, preţurile prag la frontiera comună, subvenţiile la export. Regimul cerealelor a reprezentat un exemplu şi pentru trei produse pe bază de cereale (carnea de porc, carnea de pasăre şi ouăle) iar în următorii ani au fost elaborate şi alte reglementări ale organizării Politici Comune. În cele mai multe cazuri ele cuprindeau elemente mai importante ale modelului de bază cu anumite diferenţe în funcţie de natura produsului şi de piaţă astfel încât ele să asigure veniturile producătorilor în special prin protecţia sa la frontieră şi prin sprijinirea preţului. Pentru seminţe oleaginoase, ulei de măsline, subvenţiile au fost acordate prin plăţi directe, menţinându-se astfel preţurile scăzute pe piaţa internă.

Astfel, până la sfârşitul anilor 60 Comunitatea Europeană a adoptat pentru majoritatea produselor un sistem de protecţie şi sprijin ce a izolat efectiv piaţa internă, costul sprijinului fiind suportat de către consumatori prin intermediul preţurilor situate deasupra nivelului pieţei mondiale. O excepţie importantă a fost întreaga gamă a produselor pentru hrana animalelor, în special nutreţurile bazate pe soia şi alte nutreţuri proteice şi a substituenţilor cerealieri (manioc şi nutreţuri din gluten de porumb un produs intermediar obţinut din prelucrarea porumbului pentru obţinerea înlocuitorului de zahăr - isoglucoza). Aceste produse erau supuse unor taxe vamale egale cu zero sau foarte scăzute care în cele mai multe cazuri erau limitate de reglementările GATT.

Aceasta a permis ca aceste nutreţuri importate să înlocuiască nutreţurile cerealiere şi alte nutreţuri cultivate în C.E., în Runda Uruguai, Comunitatea Europeană încercând fără succes să introducă măsuri protecţioniste. Acordul din 1962 a cuprins de asemenea, şi prevederi financiare. Consiliul a instituit European Agricultural Guidance and Guarantee Fund (Fondul de Îndrumare şi Garanţii Pentru Agricultura Europeană) cunoscut sub denumirea prescurtată de FEOGA, pentru a finanţa rambursările de export, intervenţia pe piaţă şi măsurile organizatorice. Mijloacele prin care FEOGA urma să fie finanţată din bugetul general al Comunităţii au fost stabilite de abia în anul 1969.

Din acest punct de vedere cele trei principii evocate în mod constant în discuţiile ulterioare, unitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară au fost incluse în aceste prime reglementări, deşi nu au fost menţionate în mod explicit în aceşti termeni. Cu toate eforturile făcute nu era încă stabilit gradul de sprijin şi protecţie, marile diferenţe de preţuri între cei şase au făcut ca aceasta să devină o problemă de nerezolvat în acel moment. În Germania guvernul acestei ţări a fost supus unor presiuni puternice din partea fermierilor pentru a refuza orice reducere drastică a preţurilor produselor agricole. De abia spre sfârşitul anului 1964 s-a ajuns la un acord, prin intermediul căruia, începând cu anul 1967, urmau să fie introduse Preţuri Comunitare. Nivelul acestora urma să fie peste nivelul mediei celor şase, şi mult peste preţurile mondiale.

După ce preţurile comunitare au fost fixate ele au fost actualizate anual de către consiliul de miniştri. Perioada inflaţionistă care a început odată cu criza petrolului din 1973 a reprezentat impulsul pentru o serie de creşteri substanţiale ale preţului. În ultima parte a anilor 1970 a fost adoptată o politică mai prudentă dar un nou val de creşteri ale preţurilor a început la începutul anilor 1980. La începutul deceniului 9 problema supraproducţiei devine tot mai acută fiind necesară luarea unor măsuri restrictive. În această perioadă producţia agricolă continuă să crească datorită creşterii productivităţii şi datorită încurajării sale prin creşteri ale preţurilor. Datorită acestor încurajări ale creşterii preţurilor nivelul cheltuielilor pentru agricultură au devenit o problemă deosebită pentru bugetul Comunităţii.

Faptul că politicilor agricole comune ar trebui să le revină pentru început cea mai mare parte a bugetului comunitar nu este surprinzător atât timp cât nu au fost adoptate alte politici comunitare. Chiar şi ulterior unele politici comunitare nu au necesitat cheltuieli majore din bugetul acesteia. Tot mai frecvent au crescut cererile de cheltuieli pentru dezvoltarea regională şi perfecţionarea organizării, în special în regiunile sudice ale Comunităţii.

Ţările din Piaţa Comună au ajuns la nivelul ridicat de competitivitate din prezent prin măsuri active de reglare a preţurilor agricole, elaborate şi promovate cu sprijinul statului şi al organismelor publice, în decursul unei lungi perioade de timp. Timp îndelungat ţările Pieţei Comune au ajustat continuu oferta de produse agricole la cerere, prin practicarea intervenţiei statului pe pieţele naţionale agricole şi a organismelor internaţionale pe piaţa agricolă mondială.

Organizaţiile Pieţei Comune. În cadrul ţărilor lumii relaţiile comerciale sunt reglementate de către Organizaţia Mondială a Comerţului. În cadrul Uniunii Europene politica produselor agroalimentare este făcută de Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene în cadrul căruia activează comitete şi grupuri de lucru precum şi Comitetul Special pentru Agricultură.

Pentru a realiza politicile agricole comunitare şi pentru a organiza piaţa produselor agroalimentare Consiliul de Miniştri al U.E. formează diferite organizaţii cu destinaţie generală. Din acest punct de vedere s-a decis în cadrul acordului de la Bruxelles din anul 1962 crearea Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA). Fondul are două secţiuni distincte:

  1. Secţiunea “orientare” destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii. Principala sa orientare este de a acorda sprijin regiunilor mai puţin favorizate iar începând cu 01.01.2000 finanţează marea parte a programelor de dezvoltare rurală cum ar fi pensionarea prematură, împădurirea terenurilor agricole, programul pentru agricultură şi mediul înconjurător.
  2. Secţiunea garanţii ce reprezintă peste 90% din FEOGA şi este destinată sprijinului direct producătorilor (74%) şi rambursării pentru export. În cadrul comisiei speciale pentru agricultură au fost formate comitete în care: a) Fermierii sunt reprezentaţi de către “Comite des Organisations des Producteurs Agricoles” care grupează organizaţiile naţionale ale fermierilor.; b) Industria alimentară este reprezentată de "Confederation of the Food and Drink Industries" c) Consumatorii sunt reprezentaţi de către "Bureau European des Unions des Consommateurs", organism care grupează diferite organizaţii voluntare de consumatori.

De asemenea există şi alte structuri nonguvernamentale care au orientări speciale în a reglementa Piaţa Comună Agricolă . Un loc central în acest sistem îi revine Organizării Pieţei Comune pentru fiecare din cele 26 de produse sau grupe de produse agroalimentare. Toate aceste organizaţii încearcă prin diferite mijloace să îndrume politica comercială a U.E în domeniul agriculturii pentru extinderea relaţiilor de schimb, pentru stimularea activă a concurenţei în cadrul Uniunii, ajustând-o la cerinţele Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Vorbind despre obiectivele şi principiile de organizare a Pieţei Comune, vom menţiona că obiectivele politicilor agricole în cadrul Pieţei Comune descriu direcţii generale de acţiune în vederea înfăptuirii acestor politici. În trasarea obiectivelor s-a avut în vedere că, politicile agricole în comparaţie cu alte politici ale Uniunii Europene au un anumit specific marcat de sfera acestora mai cuprinzătoare derivată din particularităţile activităţii agricole care este puternic integrată în viaţa rurală.

Obiectivele privind agricultura ţărilor Uniunii Europene au fost stabilite în articolul 39 al tratatului de la Roma şi clar precizate în articolul 33 al tratatului de la Amsterdam: a) creşterea productivităţii în agricultură; b) asigurarea veniturilor adecvate fermierilor; c) stabilizarea pieţelor şi garantarea aprovizionării regulate cu produse alimentare; d) asigurarea ofertei la preţuri rezonabile pentru consumatori.

În cadrul Agendei 2000 au fost menţionate următoarele direcţii în ceea ce priveşte politica agroalimentară: a) modificarea politicii agricole în favoarea sprijinului mai larg a economiei rurale în raport cu producţia agricolă ce impune remunerarea fermierilor nu numai pentru cât şi ce produc, dar şi pentru contribuţia lor la “bunurile publice”; b) simplificarea organizării pieţei comune prin micşorarea numărului de regulamente; c)măsuri structurale şi măsuri ce ţin de protecţia mediului înconjurător; d) consolidarea în negocierile curente cu Organizaţia Mondială a Comerţului.