1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

După prăbuşirea imperiului napoleonian, reconfigurarea hărţii europene a fost decisă în cadrul Congresului de la Viena unde, între 1 noiembrie  1814  şi  9  iunie  1815,  s-au  reunit  reprezentanţii    puterilor învingătoare (Austria, Rusia, Prusia şi Marea Britanie) alături de alţi 217 de plenipotenţiari mandataţi de Entităţile Suverane Europene, de la Principatele italiene şi Oraşele Libere Germane până la Ordinul Cavalerilor Teutoni şi cel suveran al Cavalerilor de Malta. Principele Klemens L. W. von Metternich (1773-1859), Ministrul Afacerilor Externe al guvernului austriac, cel care avea să joace un rol de prim plan în negocierile privind stabilirea unui nou echilibru internaţional, a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeţi, primiţi cu fast şi magnificienţă. Însăşi compozitorul Ludwig van Beethoven, prin intermediul premierei operei Fidelio, şi-a pus muzica în serviciul Noii Ordini.

Dincolo însă de toată această logistică impresionantă, Congresul de la Viena, graţie sesiunilor plenare, a activităţii comitetelor specializate şi a celor 41 de reuniuni ale celor Cinci Mari Puteri (puterile aliate şi Franţa) – “forţa ce guverna şi avea să guverneze Europa” – a sfârşit prin a redesena sistemul internaţional european, noua realitate geopolitică şi teritorială fiind sintetizată în cele 121 de articole ale Actului final de la Viena (9 iunie 1815). Sistemul internaţional european după colapsul imperiului napoleonian este unul marcat de opoziţia fundamentală dintre Marea Britanie şi Rusia, puteri preponderente în Europa (ceea ce nu echivalează însă cu o dublă hegemonie).

Interesul general a fost acela al stabilirii unei păci “durabile şi juste”. În lipsa războiului dintre Marile Puteri şi datorită absenţei Puterilor revizioniste existau condiţii favorabile realizării acestui obiectiv.

Загрузка...