Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Franţa, deşi admisă în rândul factorilor de decizie, a pierdut toate cuceririle Revoluţiei şi Imperiului revenind, într-o primă fază, la frontierele din 1792, după cele “100 de zile”, la cele din 1789. A redobândit în schimb o parte din fostul patrimoniul colonial: Martinique şi Insula Bourbon, plus Guyana franceză de la Portugalia şi Guadelupa de la Suedia. Congresul a sancţionat reîntoarcerea dinastiei de Bourbon pe tronul Franţei, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea (1814-24). A fost constrânsă, de asemenea, să plătească o despăgubire de război în valoare de 700 de milioane de franci şi să suporte ocupaţia militară până în 1818.

Regatul Ţărilor de Jos (în relaţie directă cu chestiunea italiană): S-a născut prin unificarea fostelor teritorii ale Republicii Provinciilor Unite cu cele belgiene (Flandra, Brabant, Hainaut), plus Marele Ducat de Luxemburg, din iniţiativa şi ca punct esenţial al strategiei britanice continentale, de izolare a Franţei. Raţionamentul geostrategic principal: crearea unui puternic stat tampon care să împiedice pe viitor o eventuală expansiune a Franţei spre Nord. Noul Regat al Ţărilor de Jos a recuperat o parte din posesiunile coloniale ale defunctei Republici a Provinciilor Unite: Java şi Antilele, cedând în schimb, cu titlul de despăgubiri de război, Colonia Capului şi Ceylonul Marii Britanii. Austria a abandonat în acest aranjament teritoriile ereditare belgiene primind în schimb Iliria şi recunoaşterea influenţei exclusive în spaţiul italian. Decizia n-a creat nici un antagonism imediat între Marile Puteri.

Polonia şi Saxa : În cadrul lucrărilor Congresului Rusia a reclamat aproape întreg teritoriul fostului Regat Polonez invocând efortul militar depus în războiul anti-napoleonian. În contra-partidă, Austria a încercat să prevină o atare finalitate: o Polonie dominată total de Rusia. Pe de o parte din teama de un naţionalism polonez activ şi de o contaminare revoluţionară, pe de altă parte pentru că ar fi însemnat o pierdere de putere relativă vis-à-vis de Rusia. Prusia, interesată primordial de spaţiul german a căutat sprijinul Rusiei în chestiunea Saxei, presând în schimb Austria să accepte pretenţiile ruse asupra Poloniei. Austria a căutat la rândul ei sprijinul Prusiei propunând cooperarea în chestiunea Saxei în schimbul cooperării în chestiunea Poloniei. Imposibilitatea stabilirii consensului în prima fază a dezbaterilor Congresului a condus la conturarea antagonismelor: Prusia s-a raliat Rusiei în timp ce Austria s-a apropiat de Marea Britanie. Instrumentalizarea acestui antagonism,  graţie şi manevrelor abile ale plenipotenţiarului francez, Talleyrand – interesat de scindarea coaliţiei învingătoare – a însemnat Tratatul secret de alianţă defensivă contra Rusiei şi Prusiei semnat de Marea Britanie, Austria şi Franţa la 3 ianuarie 1815.

Echilibrul compensaţiilor: Alexandru I a reuşit să ajungă în cele din urmă la un compromis direct cu Austria, cu prevederea de compensaţii acceptabile pentru Prusia. Împărţirea Poloniei în februarie 1815 a însemnat: crearea oraşului liber Cracovia; apariţia Regatului autonom al Poloniei (2/3 din vechiul regat), plasat sub protectorat rus şi inclus în graniţele imperiului ţarist; Galiţia a revenit Austriei, iar Prusia a primit Posen şi compensaţii – Pomerania suedeză şi teritorii în regiunea Rinului.

Prusia a abandonat aşadar Rusiei partea de teritorii poloneze pe care o reclama, obţinând în schimb Thorn, Danzig precum şi jumătatea de nord a Saxoniei, al cărei rege a fost pedepsit astfel pentru spijinul acordat lui Napoleon.

Congresul a recunoscut Rusiei achiziţiile teritoriale dobândite anterior în detrimentul Suediei respectiv al Imperiului Otoman: Finlanda, ocupată în 1809 şi Basarabia, în 1812. Imperiul ţarist şi-a împins astfel frontierele cu 400km spre Occident.

Chestiunea germană: consensul ce s-a conturat pe parcursul lucrărilor Congresului cu privire la spaţiul german a fost: “NU unei Germanii unificate”, neliniştitoare pentru toţi actorii sistemului, mari sau mici. Sacrul Imperiu Roman de Neam German a fost înlocuit de o Confederaţie Germanică în care preponderenţa revenea Austriei şi Prusiei.

Formula aleasă în final a fost aşadar una federală, organismul comun fiind reprezentat de Dieta de la Frankfurt a cărei preşedinţie a revenit Austriei. Pornindu-se de la precedentul napoleonian şi operându- se o decimare administrativă, numărul statelor germane a fost redus de  la peste 360 la 39, acela al oraşelor libere de la 51 la 4, Principatele şi Electoratele ecleziastice nefiind restabilite. Anticul Electorat al Hanovrei, ridicat la rangul de regat, a fost restituit Casei Regale britanice cu titlul de feudă ereditară. Au devenit state membre ale Confederaţiei Regatul Ţărilor de Jos, căruia îi fusese atribuit Marele Ducat de Luxemburg, şi Danemarca căreia, în schimbul Norvegiei îi fuseseră cedate Ducatele Holstein şi Lauenburg, sursă de lungi şi grave complicaţii viitoare. Prusia a dobândit astfel controlul în Nordul Germaniei, un control dublu mandatat (formal), în numele Confederaţiei şi al Europei. Austria şi-a consolidat la rându-i poziţia în zona danubiană. Antagonismul austro- prusac a fost evident pe parcursul dezbaterilor, în câteva luni evoluându- se de la o Confederaţie Germanică bazată pe un puternic dualism hegemonic (octombrie 1814) la una fondată pe un dualism informal (mai- iunie 1815). În condiţiile în care Prusiei îi lipseau capacităţile necesare unei rivalităţi deschise cu Austria finalitatea a fost, inevitabil, recunoaşterea preponderenţei Vienei, fapt ce nu a anulat însă hegemonia de facto a celei dintâi în Nordul Confederaţiei. De remarcat: multe dintre statele de rang secund germane au fost iniţial ostile Confederaţiei, modificându-şi poziţia doar ca urmare a presiunilor Marii Britanii.

Spaţiul Italian: Peninsula Italică a fost divizată în şapte entităţi. Dispar Republicile Venezia, Genova şi Lucca. Regatul Sardiniei este restituit lui Vittorio Emanuele di Savoia (1802-21), fiindu-i anexată  Liguria. Zona lombardo-venetă intră în posesiunea Austriei care, de facto, domină şi influenţează politica întregii peninsule. Ducatele Parma, Piacenza, Guastella sunt acordate cu titlu viager Mariei Luiza de Habsburg, Modena Arhiducelui Francisc d’Este, iar Marele Ducat al Toscanei revine Marelui Duce Ferdinand, nepotul împăratului Francisc I de Habsburg. Regatele de Napoli-Sicilia îi sunt restituite lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon care devine Regele celor Două Sicilii sub numele de Ferdinand I (1815-25), statul italian fiind legat de Austria printr-un tratat de alianţă militară. Statul Pontifical, reîntregit cu Legaţia Bologniei şi  mare parte din aceea a Ferrarei, i-a fost restituit Papei Pius al VII-lea (1800-23). Din perspectiva echilibrelor şi a influenţelor geopolitice, Franţa pierde temporar orice pondere în microsistemul italian. Austria, principala beneficiară, face din nordul Italiei nu doar un corp intermediar între ea şi Franţa, ci un real glacis strategic, dominând direct zona Lombardo- Venetă, spaţiul cel mai vast şi mai bogat al peninsulei. Reconfigurarea hărţii peninsulei nu crează antagonisme între cele patru Mari Puteri învingătoare: singura insatisfacţie temporară la nivel sistemic ţine de excluderea Franţei şi a Regatului sard.

Marea Britanie nu a avansat pretenţii teritoriale pe continentul european obţinând în schimb recunoaşterea suveranităţii asupra unor puncte strategice ca Insula Malta, Heliogoland, Insulele Ionice (formal, protectoratul fiind recunoscut ulterior printr-un tratat semnat la 5 noiembrie 1815), Capul Bunei Speranţe şi Ceylon (cedate de Regatul Ţărilor de Jos), insulele Mauritius, Tobago, Santa Lucia (cedate de  Franţa ca despăgubire de război), Trinidad (cedat de Spania ca despăgubire de război). Graţie achiziţionării insulelor Heliogoland în Marea Nordului şi uniunii personale cu Regatul Hanovrei, guvernul britanic ajunge să dispună şi de importante baze strategice de-a lungul coastelor Europei septentrionale.

Загрузка...