Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Scânteia mişcărilor revoluţionare din 1820-21 a venit din Spania. La Cadiz, în 1812, susţinătorii Bourbonilor aprobaseră o Constituţie profund democratică. Deşi fusese abrogată de Ferdinand al VII-lea în momentul revenirii pe tron, rămăsese un punct de referinţă pentru liberalismul spaniol şi european, în contrapartidă la cea franceză (acordată de Ludovic al XVIII-lea în 1818) prin comparaţie cu  care  rezulta a fi radicală. Se organizaseră în Spania două societăţi secrete, una moderată (Masoneria), cealaltă democratică (Carboneria), ambele recrutând şi operând masiv în cadrele armatei.

După mai multe tentative eşuate de revoltă, ce, între altele, avuseseră drept consecinţă inflamarea agitaţiei societăţilor şi organizaţiilor secrete italiene, la 1 ianuarie 1820 trupele spaniole concentrate la Cadiz pentru a servi la stingerea rebeliunii din coloniile sud-americane, au sfârşit prin a se revolta cerând repunerea în vigoare a Constituţiei din 1812. În martie, Regele a trebuit să consimtă şi să o concedieze. Mişcarea s-a propagat destul de repede în Portugalia. Juan al VI-lea, ce se afla încă la Rio de Janeiro unde se transferase în 1808 în momentul invaziei napoleoniene, a fost constrâns şi el de Cortesuri să acorde o Constituţie.

Ecoul mişcării din Spania a fost extrem de puternic în Peninsula Italică, intensificându-se propaganda carbonară pe lângă militari.  Iniţiativa răsculării a fost luată la 1 iulie 1820 de către doi sublocotenenţi (Morelli şi Silvati) ai regimentului din Nola, în Regatul celor Două Sicilii, lor alăturându-se în scurtă vreme şi alte trupe, inclusiv din rândul celor trimise de guvern împotriva lor. În fruntea rebelilor s-a plasat generalul Guglielmo Pepe. Regele Ferdinand I a fost constrâns să promită că va concedia Constituţia şi la numit vicar (locţiitor) pe fiul său Francesco.

Acesta din urmă a fost cel care a enunţat şi promulgat carta constituţională la 6 iulie 1820, chemându-i la guvernare pe exponenţii moderaţilor, deja legaţi de Murat, ostili radicalismului şi adepţi ai statului administrativ. Noul guvern constituţional a organizat alegeri pentru un Parlament napoletan modern ce va ajunge să funcţioneze efectiv cinci luni, având o intensă activitate legislativă.

Ştirea acordării constituţiei a provocat însă o insurecţie la  Palermo, în cursul lunii iulie, mişcarea extinzându-se mai apoi la Agrigento. Unificarea celor două Regate (Napoli şi Sicilia) crease nemulţumire în rândul aristocraţiei din insulă, care-şi pierdea astfel autonomia şi independenţa, în timp ce Palermo din capitală se vedea redusă la centru administrativ de provincie. Nu se realizase, după 1815, o asimilare completă, instituţiile napoletane fiind rău primite în Sicilia. Noul Minister constituţional n-a vrut să recunoască însă autonomia  insulei fiind decis să potolească rebeliunea cu forţa. Parlamentul napoletan, odată ales, a refuzat la rândul său să recunoască un statut de autonomie insulei.

Austria, puterea direct interesată de acest spaţiu, a reacţionat cu prudenţă, cancelarul său Metternich supunând chestiunea napoletană atenţiei puterilor aliate (Sfânta Alianţă) în cadrul a două Congrese. La Troppau (octombrie-noiembrie 1820) Rusia, Austria şi Prusia au instrumentalizat prin intermediul Protocolului omonim dreptul de a interveni pentru a restabili ordinea politico-socială în Statele în care suveranii legitimi ar fi fost răsturnaţi. Marea Britanie şi Franţa au respins însă principiul enunţat de protocolul amintit, dezavuând implicit orice intervenţie militară în Peninsulă. În lipsa unui consens la nivelul concertului european, Metternich a căutat să legitimeze intervenţia austriacă invocând “solicitările” şi aprobarea lui Ferdinand I de Bourbon.

Un al doilea Congres a fost convocat pentru luna ianuarie 1821 la Lubiana – Laybach, fiind invitaţi toţi suveranii italieni. Regele celor Două Sicilii a obţinut de la Parlamentul napoletan autorizaţia de a se deplasa la Laybach, declarând că vrea să asigure poporului său o constituţie “înţeleaptă şi liberală”. Însă, odată ajuns în localitatea slovenă în care se reunise Congresul, a solicitat intervenţia militară austriacă. Parlamentul din Napoli a decis să reziste: dar exaltarea carbonară, care a împiedicat căutarea unui acord pacific pentru evitarea ciocnirilor militare, nu era împărtăşită de populaţie la nivelul căreia prevalau neîncrederea şi deziluzia faţă de sistemul constituţional. La 23 martie 1821 Austriecii au intrat în Napoli, după o scurtă ciocnire la Rieti cu armata napoletană condusă de Guglielmo Pepe. După acest precedent, reprimarea altor mişcări similare a fost mult mai uşoară pentru austrieci.

În Piemont, convingerea eronată că expediţia contra insurgenţilor napoletani ar fi comportat o slăbire a garnizoanelor austriece în Lombardia, i-a împins pe conjuraţi la acţiune. Mişcarea a debutat la Alessandria la 9 –10 martie 1821. A fost proclamată Constituţia spaniolă din 1812, fiind invocată unitatea Italiei şi războiul contra Austriei. La 12 martie soldaţii şi ofiţerii insurgenţi au ocupat citadela militară din Torino. Regele Vittorio Emanuele I a abdicat indicându-l pe Carlo Alberto drept regent (Carlo Felice, fiul său, fiind absent). Carlo Alberto, ce fusese informat asupra preparativelor insurecţiei dar menţinuse o atitudine oscilantă, a acceptat în final Constituţia constituind un nou guvern ce-i includea şi pe unii dintre liderii mişcării (Santorre di Santarosa). Carlo Felice a respins însă orice inovaţie, dezavuându-l pe Carlo Alberto şi somându-l să se alăture imediat trupelor rămase fidele dinastiei. În lipsa unei ridicări populare în favoare insurgenţilor, armata piemonteză a avut o victorie facilă asupra trupelor revoluţionare, la 8 aprilie 1821. La 9 aprilie Austriecii au pătruns la rândul lor în Piemont, menţinând mai apoi garnizoane până în 1823.

Intervenţia în Spania a puterilor aliate a fost decisă la Congresul de la Verona din 1822. A fost Franţa oficială (membră a Sfintei Alianţe din 1818), de pe acum ultraconservatoare, cea care şi-a asumat responsabilitatea intervenţiei militare. Premierul Villèle, instalat în septembrie ’22, deşi un om al prudenţei şi al păcii, a sfârşit prin a ceda presiunilor Ministrului de Externe, de Montmorency, ce vroia Franţa prezentă în războiul din Spania, contra Cortesurilor, pentru Ferdinand al VII-lea. Mult mai celebrul Chateaubriand, ambasador la Londra şi plenipotenţiar la Verona alături de Montmorency în acea toamnă (Ministru de Externe la finele lui decembrie), a lucrat şi el pentru războiul ce avea să fie decis în ianuarie 1823 – nu din fidelitate pentru Sfânta Alianţă, cum v-a mărturisi într-o scrisoare din 31 octombrie 1822,  ci pentru prestigiul “internaţional” al Franţei şi al Monarhiei: revolta din Spania era ocazia, poate unică, “de a reaşeza Franţa în rândul Puterilor Militare şi de a reabilita cocarda albă într-un război scurt, aproape fără pericol, către care opinia [majoritară – n.n] a roialiştilor şi a armatei” împingea Franţa oficială.

Din perspectiva strategiei de politică externă, guvernul transalpin  a vizat în principal să contrabalanseze, prin intermediul influenţei în Spania vecină, consolidarea hegemoniei austriece în Peninsula Italică. Revoltaţii de la Cadiz au fost învinşi şi îngenuchiaţi în vara lui 1823 (Trocadero, lângă Cadiz, 31 august 1823). La asediul Cadizului a participat şi Carol Albert, Regentul Piemontului, doritor a-şi răscumpăra păcatele datorate trecutelor simpatii pentru liberali. În Portugalia intervenţia lui Don Miguel, moştenitorul reacţionar al tronului, a condus la abolirea Constituţiei.

Загрузка...