Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Termenul “concert” provine din italianul concerto, şi încă din secolul al XVI-lea – ori de câte ori a fost aplicat diplomaţiei – a avut sensul de state acţionând în acord sau armonie. Cuvântul a căpătat însă o nouă conotaţie pe parcursul luptei împotriva hegemoniei Franţei imperiale. Oponenţii lui Napoleon, au început să-l asocieze cu perspectiva unei coaliţii aliate continue, menite nu doar să asigure  victoria împotriva împăratului francez ci şi prevenirea Revoluţiei, menţinerea păcii şi restabilirea a ceea ce se chema “sistemul general al legii publice în Europa”. Aşadar, sistemul concertelor a luat naştere din deliberările Congresului de la Viena din 1814-15. El se referă la un  sistem ad-hoc de conferinţe ţinute de Marile Puteri pentru a rezolva crizele diplomatice din Europa dintre 1815-54. Deşi nu a avut o structură oficială instituţională, scopul lui a fost în mod clar managerial – să controleze, prin consultări reciproce, echilibrul puterii din Europa de după războaiele napoleoniene.

Sintagma de Mari Puteri se referă la statele care se află pe primele locuri în ceea ce priveşte capacităţile lor militare şi economice. Îşi are originea în politica italiană a secolului al XV-lea, dar a fost adoptat pentru prima dată ca termen şi concept diplomatic în Tratatul de la Chaumont din 1814. Ca urmare a  Congresului de la Viena din 1815, cinci state – Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia şi Rusia – şi-au conferit statutul de Mari Puteri. Intenţia era ca aceste state să acţioneze în comun pentru a-şi asuma un rol conducător în menţinerea ordinii în sistemul statal european. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, a existat un  efort conştient din partea acestor state (cărora li s-a alăturat după 1860 şi Italia) să aplice în propriul lor interes pacea şi securitatea în Europa. În afara continentului european, alte două state au pretins şi au obţinut statutul de Mare Putere: Statele Unite, după înfrângerea Spaniei în 1898, şi Japonia după victoria împotriva Rusiei din anii 1904-1905. O «Mare Putere» era, conform teoreticienilor secolului XIX, Statul care, spre deosebire de altele, chemate în cauză doar de interesele lor directe, se «găsea, prin forţa lucrurilor, amestecat în toate marile afaceri» şi «era în măsură să exercite o influenţă în toate deliberările comune».

Echilibrul puterii – Dată fiind marea varietate de sensuri a conceptului –– este indicat a se face distincţie între un [a.] echilibru al puterii ca politică (încercarea deliberată de a se preîntâmpina predominanţa) şi un [b.] echilibru al puterii ca sistem de politică internaţională – în care modelul de interacţiune între state are tendinţa de a limita sau de a modifica dorinţa de hegemonie şi are drept rezultat un echilibru general. În 1815, după expansiunea napoleoniană, Franţa a fost readusă în vechile ei limite teritoriale şi sistemul echilibrului a fost instituţionalizat. Congresul de la Viena şi sistemul concertelor pe care l-a impus pe toată durata secolului al. XIX-lea reprezintă expresia cea mai pregnantă şi mai conştientă a echilibrului din istoria internaţională. Aşadar, înţelesul cel mai larg acceptat al termenului este acela care se referă la un proces în care nici un stat şi nici un grup de state nu devin predominante.

Acordul de la Viena şi conceptul de diplomaţie a conferinţelor pe care l-a inaugurat au reprezentat baza conduitei internaţionale pe tot parcursul secolului al XIX-lea, chiar dacă sistemul concertelor ca atare s- a încheiat odată cu Războiul Crimeii. În acest sens, a fost primul sistem mondial deliberat de regim de securitate. A doua şi a treia încercare   de refacere şi conducere a ordinii internaţionale din 1919-20 şi mai apoi 1945-46 datorează foarte mult eforturilor de pionierat ale grupului din 1815. Concertul s-a întâlnit sporadic pe parcursul secolului al XIX-lea, cu scopul concret de a rezolva problemele litigioase care ameninţau stabilitatea Marilor Puteri. Unitatea de scopuri pe care a realizat-o este impresionantă şi unii comentatori au numit-o “o revoluţie în istoria diplomaţiei”. Au existat mai mulţi factori care au contribuit la funcţionarea “cu succes” (în sensul că nu au existat războaie între Marile Puteri timp de patruzeci de ani):

  • La sfârşitul războaielor napoleoniene a existat o distribuţie rezonabilă a puterii. Membrii acestui club al Marilor Puteri – Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia, Franţa, cărora li s-au adăugat mai târziu Italia şi Turcia – erau considerate, în mare, egale în privinţa capacităţii militare şi a importanţei diplomatice.
  • Exista convingerea comună că politica echilibrului necontrolat al puterii a dus la mari confruntări de forţe, şi de aceea era nevoie de acţiuni concertate pentru a se evita acest pericol.
  • Colaborarea Marilor Puteri în înfrângerea Franţei napoleoniene a avut drept efect menţinerea unui front unificat după ce perioada de conflict s-a încheiat. Accentul pus pe unitatea Marilor Puteri a consolidat concepţia referitoare la Marile Puteri europene ca grup aparte cu răspunderi şi privilegii speciale.
  • Şedinţele s-au limitat numai la Marile Puteri. Uneori şi statele mici au fost consultate, dar niciodată pe bază de egalitate. Această practică a acordării unui statut special Marilor Puteri va reapare atât la Liga Naţiunilor cît şi la ONU.
  • Sistemul nu a pus la îndoială suveranitatea deplină a statelor. A fost preferată regula unanimităţii, astfel încât dacă erau afectate interese naţionale vitale, sistemul rămânea inactiv.
  • Nu a fost un vehicul al reformei; scopul lui a fost să conducă şi să menţină statu-quo-ul.
  • Nu a încercat să elimine conflictul, ci numai să-l ţină sub control.
  • În ciuda marilor diferenţe ideologice dintre Puteri – cele 3 Puteri orientale erau conservatoare şi contrarevoluţionare, iar statele occidentale erau mai liberale în gândire – împărtăşeau părerea cu privire la nevoia de a se menţine “dreptul public al Europei” şi de a se stabili un cod de comportament internaţional.

Din toate aceste motive, sistemul concertelor a fost o inovaţie în relaţiile diplomatice. Echilibrul puterii era acum monitorizat, îndrumat şi controlat şi exista părerea unanim acceptată că Marile Puteri au dreptul  şi responsabilitatea de a-şi impune voinţa colectivă în cadrul sistemului de state european. Cu toate acestea, nu a fost un succes necontestat şi în acest sens este important să fie deosebit de epoca Congresului.

Загрузка...