Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Epoca Congresului s-a caracterizat prin încercarea statelor mai conservatoare – în particular, a Sfintei Alianţe dintre Rusia, Prusia şi Austria) de a interveni, chiar şi cu forţa armelor dacă era necesar, în afacerile interne ale statelor pentru a preîntâmpina reînvierea radicalismului, a naţionalismului şi a liberalismului, respectiv pentru a preîntâmpina alterarea statu-quo-ului stabilit prin Actul final de la Viena.

Pentru aproximativ o decadă după Viena noul instrument ataşat “arsenalului” permanent al metodei diplomatice – sistemul congresului – a constituit baza formală pentru întrunirile ulterioare ale Marilor Puteri la Aix-la-Chapelle (1818), Troppau (1820), Laibach (1821) şi Verona  (1822), fiind, în acelaşi timp, cel mai vizibil aspect al nou născutului concert. Viciile de fond au îngreunat sensibil funcţionarea şi eficacitatea sa făcând ca “sistemul” să aibă o viaţă scurtă. N-au existat întâlniri la intervale regulate iar participarea n-a fost constant restrânsă la suveranii şi miniştrii Marilor Puteri. De regulă, adunările au fost precedate de lungi şi dificile pregătiri diplomatice, Congresul de la Verona necesitând chiar  o conferinţă premergătoare la Viena. În nici una din situaţii nu s-a conturat o înţelegere comună asupra implicaţiilor reuniunii. Congresul de la Aix-la-Chapelle, singurul la care a participat Ministrul de Externe al Marii Britanii, a pus capăt ocupaţiei militare aliate în Franţa şi a decis readmiterea ei la conclavurile Marilor Puteri.

Rivalitatea ruso-britanică şi diferenţele de percepţie existente între aliaţi cu privire la modul în care trebuiau să reacţioneze faţă de insurecţiile din Balcani, din Peninsula Italică şi din Spania aveau să obstacoleze însă şi mai mult cooperarea viitoare. Secretarul de Stat britanic pentru Afacerile Externe, Castlereagh, a respins interpretarea rusă potrivit căreia responsabilitatea federaţilor privind apărarea statu quo-ului teritorial trebuia extinsă la protejarea ordinii politice şi sociale restaurate în 1815 şi, implicit, “sistemul congresului”, aşa cum era el înţeles de Puterile conservatoare. Urmarea a fost că Puterile liberale, Marea Britanie şi Franţa au trimis doar observatori la întrunirile de la Troppau şi Laibach, întruniri activate de mişcările insurecţionale  din Italia.

Atitudinea intervenţionistă promovată de Sfânta Alianţă a dus la dispute aprige între Puteri şi Marea Britanie s-a retras oficial din sistem  în 1820, ca urmare a cererii ca Congresul să intervină activ în Grecia şi Spania. Noul ministru de externe al Marii Britanii, George Canning, nu vedea nici el Congresul – şi nici sistemul concertelor – în acest fel. A afirmat că acesta “nu intenţionase niciodată să fie o uniune” pentru supervizarea afacerilor interne ale altor state”. După moartea ţarului Alexandru I în 1825, sistemul Congresului de conducere prin consultări nu a supravieţuit. Sistemul Concertelor în schimb, a avut succes deoarece a fost o asociaţie liberă de state care aveau acelaşi scop general – menţinerea păcii şi a echilibrului de forţe – în timp ce sistemul Congresului s-a prăbuşit, deoarece avea o orientare mult mai concretă şi mai ideologică.

Sistemul concertelor

Sistemul concertelor, mai ales în formula conferinţelor ambasadorilor, a devenit principalul instrument prin intermediul căruia Marile Puteri au reglementat afacerile dintre ele, cele ale vecinilor mai mici şi mai slabi, precum şi instrumentul cu care au venit în întâmpinarea provocărilor pe care revoluţiile şi mişcările naţionale le-au adus statu quo-ului teritorial. La scurt timp după Viena, în 1816, o conferinţă a ambasadorilor puterilor victorioase s-a întrunit la Paris pentru a supraveghea aplicarea prevederilor tratatului de pace cu Franţa. Intervenţia militară franceză în Spania a condus la întrunirile ambasadorilor de la Paris şi Madrid, iar în iunie 1824 eforturile ruseşti de a promova ideea unui congres privind Orientul European şi Apropiat au sfârşit în ceea ce a fost în efect o conferinţă a ambasadorilor la St. Petersburg. Trei ani mai târziu Marea Britanie, Franţa şi Rusia au încercat să medieze în conflictul Greco-Turc şi ca urmare, în august  1827 o conferinţă a ambasadorilor a început să funcţioneze intermitent la Londra.

Capitala britanică avea să devină, de asemenea, locul de întrunire al unei alte conferinţe a ambasadorilor Marilor Puteri în 1831, conferinţă ocazionată de revolta provinciilor belgiene şi de cererea lor de a ieşi din uniunea cu Netherlands (Olanda). Sub preşedinţia Ministrului de Externe britanic, Lordul Palmerston, şi alcătuită din Trimişii permanenţi la Londra ai Austriei, Franţei, Prusiei şi Rusiei, conferinţa a avut complicata sarcină de a decide soarta frontierelor Belgiei. Conferinţa s-a reunit în mai multe ocazii în următorii doi ani, înainte de a intra într-o îndelungată fază de suspendare a activităţii ce a precedat acceptarea generală a propunerilor sale în 1839. Iniţial, scopurile şi puterile sale exacte au fost neclare, dar mai apoi conferinţa şi-a asumat dreptul de a modifica prevederile Actului final de la Viena trecând chiar la stabilirea de măsuri coercitive atunci când Regele Netherlandu-lui (Olanda) a încercat să  reziste  deciziilor sale. În timp, membrii săi au dobândit un real spirit de solidaritate demonstrând o remarcabilă flexibilitate în a menţine unitatea Marilor Puteri pe măsură ce opera schimbări dinastice şi teritoriale.

Alte conferinţe asemănătoare au continuat să se asambleze şi în deceniile următoare, până în preajma Primului Război Mondial, majoritatea fiind activate de probleme specifice ce reclamau o rezolvarea imediată. În 1852 şi 1864 la Londra, aceiaşi ambasadori au avut sarcina de a rezolva spinoasa şi complexa chestiune a ducatelor Schleswig- Holstein. În 1853 la Viena, în 1876 la Constantinopol, şi în 1912-13 la Londra şi Petersburg, Marile Puteri, în formula lărgită de 7 (plus Italia şi Turcia), au încercat prin intermediul ambasadorilor lor să găsească  soluţii problemelor din Peninsula Balcanică şi din Orientul Apropiat.

Statistic, între 1822 şi 1914 au existat nu mai puţin de 36 de conferinţe la care toate Marile Puteri au fost reprezentate. S-au întrunit, de asemenea, două congrese: unul la Paris, la finele Războiului Crimeii, şi un altul la Berlin, în 1878, după războiul ruso-româno-turc. Diferenţa în raport cu conferinţele, minoră, a constat în ambele cazuri în participare factorilor de decizie de prim rang. Şi unul şi celălalt au fost însă mult mai aproape de Congresul de la Viena decât de congresele din anii 1818-22. Principalul lor obiectiv a fost nu atât managementul cît definirea şi perfectarea acordurilor post-război.

Загрузка...