Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Sentimentul de “teamă socială” de după revoluţiile din 1848-1849 determină restructurări în cadrul elitei politice europene. Referindu-se la Parisul anilor 1848 A. de Tocqueville scria: “Era un lucru extraordinar şi îngrijorător să vezi acest imens oraş, plin de atâtea bogăţii, în mâinile doar a celora care nu posedau nimic”. Nu mai puţine preocupări stârneau masele de ţărani, care revendicau pământurile marilor proprietari, sau agresivitatea oamenilor politici democratici radicali. Presiunea socială de jos aduce o regrupare politică la nivelul superior al politicului.

Perioada 1848-1870 a fost aceea în care, prin compromis cu monarhia, burghezia moderată îşi impune voinţa şi programul, iar în politica internaţională factorul motor nu mai este revoluţia, ci războiul, nu solidaritatea internaţională, ci naţionalismul. Franţa, Germania şi Italia sunt ţările în care operează mai activ factorii de înnoire din această perioadă. Nu sunt mai puţin semnificative nici schimbările din Europa centrală şi meridională, din Asia, din SUA, provocările ideii naţionale în statele slave şi ţările balcanice, decăderea iremediabilă a Imperiului otoman, încercările de schimbări din societatea rusă din timpul lui Alexandru II, extinderea influenţei occidentale în Japonia, China, India.

1.  Franţa

Franţa vede renaşterea imperiului, sub Ludovic Bonaparte, care manevrează cu abilitate în favoarea sa trecerea de la votul cenzitar la  cel universal (prin plebiscitul din noiembrie 1852 Franţa e proclamată imperiu, iar L.Napoleon împărat, sub numele de Napoleon III-2 decembrie 1852).

Sub Napoleon III Franţa trece la o politică imperială. În toate continentele, cu excepţia Australiei, încep să pătrundă întreprinzătorii francezi (între 1852–1881, 5.385 milioane investiţii în ţările mediteraneene, 3.450 în Orientul Apropiat, 2.800 în Europa Centrală, 1300 în Europa Orientală ş.a., în total 15 000 de milioane).

Mobilurile economice sunt prezente pretutindeni. În Siria, unde interesele legate de Canalul de Suez sunt mai puternice decât motivele religioase, sau în Mexic, unde se intenţiona crearea unui imperiu latin, opus S.U.A., şi o piaţă rezervată produselor franceze. În Africa, Imperiul practică o politică de colonizare de tip nord-american şi nu de protectorat, cum va face a treia Republică. Istoricul francez, Marcel Blanchard, regretă că împăratul nu s-a lăsat sedus de o politică dincolo de mări, mai curând decât de un război ca acela al Crimeii, care a urmărit să perturbe echilibrul european. Pentru că, în acest fel, Franţa s- a găsit singură în 1870. Asupra politicii externe franceze şi-a pus amprenta împăratul, care a voit să construiască o nouă ordine europeană, bazată pe principiul naţionalităţilor, politică în care Franţa să dobândească glorie, profit şi prestigiu moral.

Din această orientare a politicii franceze au ieşit, direct şi  indirect, unitatea italienilor, a germanilor şi a românilor. Napoleon III poate fi numit un precursor al Europei naţionalităţilor şi al unei diplomaţii paşnice preferând congresele războaielor. Este mult mai modern decât Bismarck, adeptul forţei şi al unor concepţii învechite în construcţia statului. Este un om de o mare intuiţie pe scena internaţională, care ridicând la un aşa mare rang politica naţionalităţilor, a dat de  fapt  lovitura de graţie Europei din 1815.

Sub el se poate spune că Franţa trăieşte ultima sa oră de supremaţie europeană, de protagonistă a liniei de progres mondial, aureolă care va dispărea cu dispariţia lui. Napoleon este un protagonist şi cu ideea unor confederaţii de stat, italiene, germane, române... în Europa. Nu cu monarhii unitare, care puteau deveni periculoase pentru Franţa. Ci, cu un fel de confederaţii europene, în care să fie definitiv conciliate drepturile legitime ale suveranilor cu voinţa popoarelor. Numai că în politica din afară Napoleon este mult prea plin de contradicţii, de confuzii.

Principalele acţiuni de politică externă ale monarhului francez sunt bine cunoscute prin contribuţiile istoriografiei franceze, dar şi europene în genere şi americane:

războiul Crimeii, lung, dificil şi destul de impopular în Franţa (a costat ţara 1 500 de milioane de franci şi 75 000 de victime), dar care a consolidat poziţia dominantă a Franţei pe continent;

războiul cu Austria pentru unitatea Italiei, care a adus Franţei Nisa şi Savoia, dar nu şi prestigiu, din cauza contradicţiilor care au caracterizat jocul ei diplomatic (sub influenţa partidului ultracatolic al ministrului său Drouyn de Lhuys şi a împărătesei Eugenia, Napoleon îşi va retrage suportul pe care-l acordase mişcării unioniste, sprijinind Biserica Catolică);

aventura mexicană în sprijinul lui Maximilian de Habsburg, total eşuată (expediţia din Mexic se termină în primăvara lui 1867 cu înfrângerea definitivă a trupelor franceze de către Juarez şi împuşcarea protejatului Maximilian, la 19 iunie);

în sfârşit, atitudinea franceză faţă de unitatea germană, încheiată cu înfrângerea Franţei în 1870–1871 şi căderea Imperiului.

Subestimând forţa militară a Prusiei, Napoleon a mijlocit tratatul prusaco-italian în 1866, făcând inevitabil un război între Prusia şi Austria. A lăsat să-i scape momentul oportun (la Biarritz), când putea să-şi pună condiţiile sprijinului său şi, după victoria de la Sadova, s-a trezit la frontiera Franţei cu noul stat al Germaniei de Nord. „Franţa n-a cunoscut o mai mare nenorocire de 800 de ani“ — scria Thiers. După aceasta nu i-au mai rămas decât două soluţii: războiul sau o atitudine cavalerească, de recunoaştere a dreptului noului stat german de a se unifica în frontierele din 1815. Cea de a doua soluţie n-a putut s-o ia  (nici n-a încercat-o) din cauza opiniei publice franceze, iar pentru război nu ere pregătit. Şi soarta lui Napoleon s-a hotărât la Sedan.

Înfrângerea zdrobitoare, dintr-o revanşă în alta, stă la baza celor două conflicte mondiale ale secolului XX. Napoleon III este promotorul involuntar al unui alt echilibru european, defavorabil Franţei şi totuşi bazat pe principiul naţionalităţii, atât de scump tradiţiei revoluţionare franceze.

2.  Austria

Un imperiu care stă să se destrame. Regimul neoabsolutist inaugurat după înfrângerea mişcărilor revoluţionare şi care se baza pe armată, biserica oficială, cea catolică şi pe poliţia secretă şi care nu acorda drepturi naţiunilor componente, cade, lăsând locul unei soluţii liberale de guvernare în 1860 şi ea eşuată în 1867 în formula dualismului cu ungurii, care i-a lăsat pe români, sârbi, croaţi, germani răsăriteni, sub autoritatea, de multe ori agresivă, a guvernului de la Budapesta. Pe plan extern, Imperiul habsburgic era limitat spre vest de puterea Franţei, iar în est de aceea a Rusiei.

Austria trăieşte sub semnul presiunilor celorlalte state europene şi a manifestării naţionalităţilor din componenţa sa, trezite de ideea naţională. Trăieşte, în acelaşi timp, sub semnul războaielor. Războiul cu Italia a fost prost pregătit şi diplomatic şi militar. Şi prin armistiţiul de la Villafranca, din 12 iulie 1859 şi pacea de la Zürich, din 10 noiembrie. Austria nu mai rămâne în Italia decât cu Veneto, Venezia Giulia şi Trentino. Restul posesiunilor se vor uni cu Regatul Sardiniei.

Anul 1866 este crucial pentru destinul Austriei. Diplomatic şi militar, ea pierde un alt război. Cu Prusia, pentru dominarea spaţiului german. Diplomatic, Bismarck încheie o alianţă defensivă cu Italia, la 18 aprilie şi la 12 iunie îşi asigură neutralitatea Franţei, izolând astfel Austria. Şi la 3 iulie înfrânge armata austriacă la Königgratz (Sadova).

221 000 de prusaci înfrâng 215 000 austrieci. Nu neapărat prin comandament (austriecii erau conduşi de Ludwig de Benedek, un bun general), cât prin dotarea cu puşca prusacă de cinci ori mai rapidă decât cea austriacă. Circa 43 000 de oameni rămân pe câmpul de la Sadova.

Visul unei Austrii mari se prăbuşeşte. Mai mult, se spulberă şi posesiunile italiene. Veneto se uneşte cu Italia, chiar dacă trupele italiene ies înfrânte din război. Tratatul de la Praga, din 23 august 1866, coboară Austria din rândul influentelor puteri europene. De acum înainte va fi o mare putere de rangul doi, iar austriecii trebuie să înfrunte problema identităţii lor: erau germani, dar erau excluşi din lumea germană.

3.  Germania lui Bismarck

Cancelar al Prusiei din 1862 (al Germaniei după aceea, până în 1890), Bismarck se impune în toate deciziile privind treburile interne şi externe ale statului prusac, ale Germaniei după 1871 şi ale Europei vremii sale. În 1864, în criza Schleswig-Holstein, care şi duce la războiul cu Danemarca, el este cel care desluşeşte în favoarea Prusiei toate iţele afacerii fostului principe de Glücksburg, care ajunsese rege al Danemarcei, în aşa fel încât Prusia să nu apară agresor.

Tot el, trecând peste ezitările lui Wilhelm I, duce relaţiile cu Austria la războiul din 1866 (încheind o alianţă cu Italia şi neutralizând Franţa), iar după victoria de la Koniggratz (Sadova), în ciuda opoziţiei lui Wilhelm (furtunoasa discuţie de la fortăreaţa medievală Nikolsburg), opreşte înaintarea armatelor prusace spre Viena, pentru a nu umili Austria.

 

După înfrângerea Austriei, pe lângă supremaţia în lumea statelor germane, Prusia anexează Hanovra, Hessa, Nassau, Frankfurt, Schleswig-Holstein şi de la 279 000 de km2 ajunge la 352 000, cu o populaţie care trece de la 19,6 milioane la 24,4. În plus, pune stăpânire pe minele de la Harz, pe zăcămintele de cărbune de la Osnabruck, pe fertilele ţărmuri de la Marea Nordului şi Marea Baltică. Ce nu reuşise Friedrich cel Mare, reuşeşte Wilhelm, cu ajutorul lui Bismarck.

4.  Italia

Regatul Piemontului al lui Vittorio Emanuele se impune decisiv între celelalte state italiene şi devine factorul de raliere a unităţii naţionale. Participă la războiul Crimeii, cu 15 000 de soldaţi, mişcare inteligentă inspirată de Cavour, ceea ce permite regatului Sardiniei şi Piemontului să ia parte şi la Congresul de pace de la Paris, unde pune problema unităţii italiene.

Piemontul încheie tratatul cu Franţa la Plombières la 26 ianuarie 1859, în schimbul sprijinului contra Austriei cedând Nisa şi Savoia, două provincii patrimoniale, pentru alte provincii naţionale. Pacea de la Zürich aduce Piemontului Lombardia (10 XI 1859), căruia i se adaugă  Toscana, Parma, Modena, Piacenza, Bologna (1860). Acestea înlăturaseră guvernele lor şi îşi declară intenţia de a se uni cu  Piemontul. Piemontul susţine, în secret, campania celor 1000 ai lui Garibaldi şi are norocul să iasă bine. Cu îngăduinţa lui Napoleon, armatele Piemontului înaintează în Umbria şi Marche. Prin plebiscitele din 21–22 octombrie Neapole şi Sicilia se unesc cu Piemontul (la 26 octombrie la Teano, Garibaldi îi aduce omagiul lui Vittorio) şi la 14  martie 1861 Vittorio e proclamat rege al Italiei. Între martie 1859–iunie 1861 apare practic un nou stat pe harta Europei care se întindea pe 259 320 km2 şi care avea 21 777 000 locuitori.

O altă conjunctură externă - înfrângerea Austriei de către Prusia în 1866, îi aduce noului stat şi Veneto şi, în sfârşit, în 1871, din nou printr-o împrejurare externă (înfrângerea francezilor şi retragerea lor din Roma), Roma devine capitala noului stat.

5.  Anglia

În tot acest răstimp, Anglia, cea mai importantă putere maritimă, interesată de controlul principalelor artere maritime, la mijlocul veacului, cocheta încă cu „splendida izolare” care presupunea neamestecul în nici un sistem continental de tratate, principiu al politicii externe britanice respectat până la începutul secolului al XX-lea. Izolarea nu exclude însă un atent control al echilibrului dintre puterile europene şi nici intervenţia diplomatică (în cazul unificării Italiei sau al crizelor balcanice) sau  militară (cazul războiului Crimeii).

Загрузка...