Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Relaţiile internaţionale de la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 sunt caracterizate de două mari trăsături. Pe de o parte asistam la expansiunea europeana maximă în lume, manifestată prin cuceriri coloniale (“împărţirea lumii”), export economic şi financiar, emigraţie masivă, confruntări de concepţii intelectuale şi religioase care influenţează peste tot, concurenţa Japoniei şi a SUA, care deocamdată nu periclitează supremaţia europeană dar o pun în gardă.

Pe de altă parte asistăm la un conflict de interese şi de sentimente naţionale tot mai acut între statele europene, la ieşirea în prim planul istoriei a “minorităţilor naţionale”. Aceste două trăsături se manifestau în raport direct cu transformări profunde în tehnica, viaţa economică, structuri sociale. În perioada aceasta, de la 1871 la 1914 , Europa nu cunoaşte decât războaie locale şi marile puteri nu se confrunta între ele. Este o perioada intens cercetată şi cunoscută prin publicarea documentelor de arhiva ale actorilor politici, diplomatici, sociali, analizele diverselor crize diplomatice, sinteze realizate de numeroşi istorici. Chiar dacă sunt insuficient cercetate relaţiile comerciale,  mişcările  internaţionale  de  capital,  mişcările  de  idei    şi psihologia naţională, imaginea popoarelor europene unul faţă de altul, manifestarea grupurilor sociale, arhivele băncilor şi întreprinderilor, putem spune că avem deja la dispoziţie surse suficiente pentru a construi o istorie nuanţată asupra acestei epoci.

Relaţiile intereuropene după 1871 sunt dominate de schimbarea produsă în urma războiului franco-prusac din 1870-1871. Primii 20 de ani, până în 1890, personalitatea care influenţează decisiv politica externă europeană e Bismarck. Succesele sale dintre 1862-1871 îi asigură o autoritate incontestabilă. Bismarck ramâne convins de faptul că Franţa nu se va resemna cu pierderea celor doua provincii Alsacia şi Lorena şi mai devreme sau mai târziu va căuta să-şi ia revanşa contra Germaniei. Numeroasele sale declaraţii şi actele sale demonstrează această preocupare. Mai ştia însă că Franţa singură nu va putea acţiona şi nici nu va încerca. De aceea ea trebuia izolată. Pentru a împiedica Franţa să-şi găsească aliaţi, diplomaţia germană curtează Viena şi Petersburgul, de a căror atitudine binevoitoare fata de Germania caută să se asigure (nu intră în această fază în calculele lui Bismarck şi  Anglia, pentru că aceasta nu avea armata terestră şi deci nu putea constitui un factor activ cel puţin pentru moment).

1.  Germania

Germania domina continentul. Populaţia ei creşte de la 41 de milioane locuitori în 1871 la 49 în 1890. Creşte rapid producţia de oţel, de cărbune, de fontă. Producţia industrială globală creşte cu 50%. Germania are cea mai bună armată din lume (1.800.000 de oameni în 1885).

2.  Franţa

Franţa pierde rolul preponderent în Europa pe care îl avusese înainte de războiul cu Prusia din 1870-1871. Dar refacerea ei e rapidă. Producţia ei industrială e de 9% din producţia mondiala (cea germană e de 16%). Legile militare din 1872, 1873 şi 1875 reconstituie forţele militare.

3.  Rusia 

Rusia avea 71 de milioane de locuitori la 1871, dar nu juca pe plan internaţional un rol direct proporţional cu această masă umană. 90% din populaţie e ţărănească. O treime din populaţie nu e de origine rusă. Şi după legea militară din 1874, Rusia nu poate încorpora în armata activă decât 1/3 din contingent. După 1880 începe să se  dezvolte mai rapid o industrie.

4.  Austro-Ungaria

Austro-Ungaria, după dualismul din 1867, în politica externă suferă influenţa maghiară, iar în plan intern, suferă de o instabilitate permanentă din cauza naţionalităţilor diferite care o compun. Avea o populaţie de 35 de milioane în 1871, aproape cât Franţa, dar o armată care era doar la 2/3 din cea franceză.

5.  Italia

Italia era în urma celorlalte puteri mari europene, fără resurse naturale, cu un buget în continuu deficit, cu divergenţe de structură socială între Nord şi Sud, în conflict permanent cu Vaticanul şi cu o armată slab condusă şi înzestrată. Dar cu mari ambiţii, de pe urma cărora profită în primul rând Germania lui Bismarck.

6.  Anglia

Anglia, cu poziţia sa insulară, iese de sub preocupările statelor continentale. Ea are o preponderenţă economică asupra celorlalte state încă din sec. 18, pe care şi-o păstrează până spre sfârşitul sec. 19 când începe să-i fie ameninţată de Germania şi de SUA. Cu o flotă care îi dă siguranţa insulelor britanice dar şi a drumurilor comerciale maritime ea se dezinteresează deocamdată în sens activ, de sistemele de alianţă continentale şi de problemele statelor continentale. Până când Germania nu-i ameninţă supremaţia maritimă. Anglia nu avea însă armată terestră. Acest fapt nu era de neglijat şi mai ales nu va fi în perspectiva schimbărilor de pe continent pe care nu le va mai putea controla.

Загрузка...