Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În prima jumătate a lui 1933, un alt proiect pentru asigurarea securităţii continentale prinsese contur. Este vorba de Pactul celor Patru, pact pe care Germania îl agrea din simplul motiv că ar fi reprezentat o lovitură majoră dată ideii de securitate colectivă.

Originile ideii pot fi găsite într-un discurs al lui Mussolini pronunţat la Torino în octombrie 1932 care constata ineficienţa Ligii Naţiunilor şi preconiza semnarea unui pact între cele patru mari puteri occidentale (Anglia, Franţa, Germania şi Italia). Planul este dezvoltat într-un proiect propriu-zis cu ocazia unei vizite la Roma a premierului englez MacDonald şi a din punctul de vedere britanic, Pactul reprezenta o şansă de a impune unele limite acţiunilor Germaniei.

În viziunea lui Mussolini, Pactul trebuia să devină un instrument prin care cele patru mari puteri să reformeze de comun acord sistemul versaillez. Tocmai această trăsătură îi atrăgea pe germani. Atitudinea Franţei nu putea fi decât rezervată, având în vedere reacţia fermă a micilor săi aliaţi din Centrul şi Estul Europei: în perioada martie-mai  1933 Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri alături de Polonia şi-a manifestat opoziţia faţă de proiect. În consecinţă, Franţa a încercat o revizuire a proiectului italian în sensul unei respectări a principiilor de bază ale Pactului Societăţii Naţiunilor.

Astfel, o versiune modificată a fost semnată pe 7 iunie, iar documentul în cauză – valabil pe o perioadă de zece ani - nu mai  vorbea de adoptarea unei politici comune în problemele europene şi extra-europene, ci de „o politică de cooperare efectivă”. Se făceau referiri la articole din Pactul Societăţii Naţiunilor şi era specificat că deciziile de revizuire a tratatelor nu sunt de competenţa celor patru, ci a Consiliului Ligii Naţiunilor.

În această formă, documentul era departe de obiectivele italiene  şi germane iniţiale, deşi Mussolini continua să îl vadă ca pe un instrument de revizuire a tratatelor. Atitudinea franceză era reafirmată într-o serie de note către statele Micii Înţelegeri în care se făcea clar faptul că eventualele modificări de frontieră nu puteau fi hotărâte decât de Societatea Naţiunilor prin vot unanim, inclusiv al statelor direct interesate. Eşecul era evident şi Pactul nu va fi ratificat niciodată de statele semnatare.

Загрузка...