Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Instaurarea regimului nazist în Germania între 1933 şi 1934 a schimbat în mod decisiv ecuaţia evoluţiilor politice pe continentul european. În contextul crizei economice devastatoare, dictaturile sau regimurile autoritate de tipul Germaniei, Italiei şi Japoniei au recurs la soluţii agresive – relansarea economică prin dezvoltarea industriei de război, rezolvarea şomajului prin mobilizare, autarhie economică şi o politică externă ofensivă pentru a deschide cu forţa pieţe de desfacere.

În cazul Germaniei acţiunile agresive sunt stimulate de ideile şi personalitatea noului cancelar Adolf Hitler. Încă din 1924 Hitler trasa în lucrarea sa Mein Kampf (Lupta mea) principalele coordonate ale politicii externe a Reich-ului nazist: eliminarea constrângerilor impuse de Tratatul de la Versailles, integrarea populaţiilor de origine germană în cadrul Germanie Mari, dobândirea „spaţiului vital” prin cuceriri ce vizau Estul Europei, Rusia Sovietică şi ţări limitrofe. În ceea ce privea acţiunea diplomatică Hitler ar fi dorit o alianţă cu Italia fascistă (datorită apropierilor ideologice) şi Marea Britanie (similitudini de rasă în viziunea nazistă) precum şi „o explicaţie definitivă” (a se citi război!) cu Franţa.

Italia avea propria agendă externă. Sub comanda lui Mussolini şi  în spiritul noii ideologii fasciste se urmărea o politică imperialistă  animată de necesităţi economice dar şi de iluzia recuperării trecutului glorios al Imperiului Roman. Evoluţia pe scena internaţională a Italiei   şi contribuţia sa la agravarea situaţiei internaţionale a fost marcată de ezitări şi gesturi confuze până în 1935 Mussolini oscilând între  trei direcţii de expansiune: Europa Dunăreană (unde întâlnea interesele similare ale Germaniei), Mediterana (competizând cu Franţa şi Marea Britanie) şi Africa de Est (completând astfel poziţiile deja existente în Libia, Somalia şi Eritreea).

Imediat după ieşirea din Liga Naţiunilor, Germania a încercat să preia iniţiativa diplomatică prin prezentarea unui nou plan în perioada noiembrie – decembrie 1933: o armată de 300000 de militari bazată pe un serviciu militar de scurtă durată dotată cu armament de aceeaşi natură ca şi celelalte state. Germania şi-a reafirmat fidelitatea faţă de hotărârile de la Locarno şi a acceptat un control internaţional asupra forţelor sale armate, dar a cerut anexarea Saar-ului fără plebiscit. Replicile franceze au condiţionat însă orice acord de reîntoarcerea Germaniei la Geneva, lucru inacceptabil pentru Germania.

Pentru a evita o ruptură, Anglia a încercat să medieze şi atât Hitler cât şi Mussolini au fost de acord cu propunerile britanice care în mare parte reluau ideile Planului MacDonald. Guvernul francez, aflat sub puternice presiuni din interior şi încrezător că fundamentele regimului nazist sunt suficient de slabe pentru a se surpa în faţa unui eşec extern, a făcut public pe 17 aprilie 1934 refuzul său de a legaliza reînarmarea germană şi hotărârea sa de a-şi asigura securitatea prin mijloace proprii în condiţiile în care negocierile au devenit inutile.

După părăsirea Conferinţei Dezarmării şi a Societăţii Naţiunilor şi după eşecul negocierilor cu Franţa obiectivele externe ale regimului nazist au vizat în primul rând neutralizarea sistemului de alianţe al Franţei. Primul pas în acest sens şi un mare succes diplomatic după Concordatul cu Papalitatea din iunie 1933 a fost tratatul de neagresiune cu Polonia din 26 ianuarie 1934 valabil pe o perioadă de zece ani.

Pentru polonezi tratatul de neagresiune era un pas important în propria politică de echilibru între Uniunea Sovietică şi Germania, dar pentru aceasta din urmă era vorba în primul rând de neutralizarea celui mai important aliat francez din Estul Europei şi de contracararea efectelor unei posibile alinieri franco-sovietice. În plus, Germania îşi asigura astfel securitatea în Est într-o perioadă de relativă  vulnerabilitate.

Pactul germano-polonez a avut drept rezultat  debutul  unei ofensive diplomatice franceze, ofensivă ajutată şi de primele semne clare ale agresivităţii noului regim de la Berlin. În esenţă două sunt obiectivele politicii externe franceze în această perioadă: o apropiere de Italia în scopul consolidării opoziţiei antigermane şi construirea unor alianţe în Est care să oblige Germania să lupte pe două fronturi în eventualitatea unui conflict.

Cu graniţele protejate în vest de Locarno şi eliberat de grija unui conflict cu Polonia, atenţia lui Hitler s-a mutat spre Austria, ţară pe care, date fiind legăturile etnice şi ascensiunea naziştilor austrieci, spera să o alipească Reich-ului.

Загрузка...