Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Unul dintre cele mai importante fenomene petrecute în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial a fost decolonizarea. La declanşarea şi desfăşurarea vastei mişcări de eliberare care a dus la acest deznodământ au contribuit mai mulţi factori de natură internă şi externă:

  • apariţia unor elite în rândul popoarelor coloniale, care au trecut la pregătirea mişcărilor pentru emancipare de sub dominaţia străină;
  • transformările petrecute în timpul şi din cauza războiului mondial în teritoriile coloniale – apariţia unei infrastructuri economice, întreprinderi de prelucrare la faţa locului a materiilor prime, construcţii de drumuri, căi ferate, porturi, aeroporturi, staţii de radio,
  • creşterea pe această bază a numărului de salariaţi, muncitori, intelectuali şi funcţionari apţi să înţeleagă realităţile şi să-şi propună eliberarea naţională.

Principiile autodeterminării, al dreptului popoarelor de a-şi hotărî propria soartă înscrise în Carta Atlanticului şi în Carta ONU, atitudinea anticolonialistă a SUA şi a URSS, contribuţia însemnată, materială şi umană, a teritoriilor coloniale la victoria Naţiunilor Unite şi promisiunile metropolelor de a răspunde acestor contribuţii prin recunoaşterea dreptului de a se autoguverna, de a deveni independente, toate au pregătit şi au sprijinit mişcarea de decolonizare.

Englezii au înţeles mai bine şi mai devreme fenomenul şi au recunoscut independenţa coloniilor lor, în general, fără să recurgă la forţă, ceea ce le-a permis menţinerea fostelor colonii ataşate de Marea Britanie în aşa-numitul Commonwealth of Nations (Comunitatea de naţiuni), cu avantaje pentru ambele părţi. Francezii şi olandezii au acceptat cu greu independenţa coloniilor lor, în multe cazuri opunându- se cu forţa militară mişcărilor de eliberare, ceea ce a dus la războaie pustiitoare, cum au fost cele din Indochina (1946-1954), Indonezia (1946-1949) sau Algeria (1954-1962), soldate în cele din urmă cu recu- noaşterea independenţei fostelor colonii.

Mişcarea de eliberare din India, începută în 1919 şi care a continuat şi în anii celui de-al doilea război mondial, i-a obligat pe britanici să recunoască independenţa preţioasei lor colonii în 1947. Aceasta a fost împărţită în două state: India hindusă şi Pakistanul musulman. În 1948 şi-au dobândit independenţa Birmania şi Ceylon (care a devenit Sri Lanka). Procesul decolonizării Asiei a influenţat lupta de eliberare din Africa, unde, în 1945, singurul stat independent era Etiopia, de semiindependenţă beneficiind Egiptul şi Liberia.

În 1951 devenea independentă fosta colonie italiană Libia,    iar în 1956 Franţa a recunoscut independenţa Marocului şi Tunisiei. În 1960 au devenit independente 17 colonii din Africa, celelalte teritorii coloniale dobândindu-şi libertatea în anii următori, uneori în urma unor războaie îndelungate, în coloniile portugheze Mozambic, Angola, Guineea Bissau şi Insulele Capului Verde, în Rhodesia de sud şi în Africa de sud-vest.

Ultimul teritoriu colonial căruia i s-a recunoscut independenţa a  fost Namibia, în 1990, astfel numărul ţărilor independente din Africa ajungând la 52. Toate noile state independente din Asia şi Africa au devenit membre ONU, postură în care au putut să sprijine, la rândul lor, decolonizarea.

Загрузка...