1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

După ocupaţia romană, Palestina, unde s-a aflat statul evreu, a fost cucerită succesiv de arabi, cruciaţi şi otomani. Evreii au fost obligaţi, lipsiţi fiind de un stat propriu, care să-i apere, să se răspândească în toată lumea, preponderent în Europa, năzuind, o dată cu „secolul naţionalităţilor”, la un „cămin naţional” propriu. Dezideratul acesta a dat naştere mişcării sioniste, apărută la Viena în ultimii ani ai veacului al XIX-lea.

Spre sfârşitul primului război mondial, armatele britanice au ocupat Mesopotamia şi Palestina, punând capăt stăpânirii otomane. La 2 noiembrie 1917, prin Declaraţia Balfour, guvernul englez promitea sprijin pentru constituirea în Palestina a unui „cămin naţional evreiesc”. Consiliul Societăţii Naţiunilor a încredinţat Angliei mandatul asupra Palestinei, locuită atunci de o populaţie în majoritate arabă.

În următoarele două decenii şi jumătate, administraţia britanică a tolerat sosirea şi instalarea în Palestina a unui mare număr de evrei, ceea ce a generat conflicte, uneori sângeroase, între cele două comunităţi.

Dificultăţile crescânde în administrarea acestui teritoriu, valul de simpatie din partea opiniei publice internaţionale pentru poporul evreu şi încurajările din partea marilor puteri victorioase asupra nazismului  pentru crearea unui stat al acestuia au determinat Adunarea Generală a ONU să adopte, la 29 noiembrie 1947, hotărârea de constituire în Palestina a două state: arab şi evreu.

La 14 mai 1948 a luat fiinţă statul Israel. A doua zi, statele arabe vecine au declanşat războiul împotriva sa. După mai multe luni de lupte, în care evreii au ieşit victorioşi, reuşind să ocupe o mare parte din teritoriul arabilor palestinieni (cealaltă parte a fost ocupată de Transiordania, care a devenit Iordania), războiul s-a încheiat printr-un armistiţiu semnat, în februarie 1949, în Insula Cipru.

Arabii nu au recunoscut în continuare statul Israel, reafirmându-şi hotărârea de a duce mai departe războiul sfânt (Jihad) împotriva Israelului. În acelaşi timp, pentru o mare parte a populaţiei arabe palestiniene începea tragedia refugiului de pe teritoriul Palestinei  în ţările arabe vecine.

Criza din Orientul Apropiat a continuat să se adâncească şi ea a dat naştere mai multor războaie între Israel şi statele arabe: 1956, 1967, 1973, 1982. Datorită caracteristicilor regionale excepţionale (resursele petroliere, controlul unor puncte strategice vitale pentru comerţul mondial, existenţa programelor de înarmare nucleară israelian şi irakian), a intereselor economice mondiale şi în contextul războiului rece conflictul arabo-palestinian a impus reacţia superputerilor complicând ecuaţia mondială de securitate.

În 1956, în războiul împotriva Egiptului, Israelul a avut sprijinul Angliei şi Franţei. Intervenţia militară a celor două puteri europene generată de acţiunea preşedintelui egiptean Nasser de a naţionaliza Canalul de Suez a încetat imediat după demersul ultimativ al guvernelor american şi sovietic. În contextul crizei Suezului conducătorul Uniunii Sovietice a ameninţat cu arma nucleară Londra şi Parisul creând, o dată în plus o situaţie extrem de tensionată.

În iunie 1967 s-a desfăşurat „războiul de şase zile”, câştigat de Israel împotriva coaliţiei statelor arabe, care au pierdut teritorii importante în favoarea acestuia (Cisiordania, Ierusalimul de Vest, fâşia Gaza, înălţimile Golan). Războiul s-a încheiat în urma presiunilor internaţionale şi a rezoluţiilor Consiliului de Securitate ONU. În urma acestui conflict s-a acutizat conflictul palestiniano-israelian, teritoriile cucerite de Israel fiind locuite în majoritate de palestinieni. De aici agravarea în fapt a deficitului de securitate israelian şi explozia terorismului.

Războiul de Yom Kippur (sărbătoare religioasă israeliană), din octombrie 1973, între Israel şi statele arabe, a fost câştigat, în ciuda  unor pierderi umane considerabile, tot de statul evreu şi s-a soldat cu ocuparea Peninsulei Sinai. Practic conflictul din Orientul Apropiat nu mai era doar regional ci, după implicarea masivă a SUA şi URSS de partea Israelului respectiv a Egiptului, era inclus în logica bipolară. Mai mult decât atât, folosirea „armei petrolului” (a embargoului petrolier) de către statele arabe a condus la o cumplită criză economică mondială.

După devastatorul război din 1973 Egiptul a renunţat la atitudinea intransigentă faţă de Israel şi prin Acordurile de la Camp David (1978) şi Tratatul de pace dintre cele două ţări (martie 1979), mediate de preşedintele american Jimmy Carter, a recunoscut dreptul la existenţă al Israelului, acesta din urmă retrocedând Egiptului Peninsula Sinai.

Загрузка...