Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Şcoala anglo-saxonă şi-a elaborat conceptul referitor la obiectul geopoliticii aproape independent de filonul german şi cel francez. Spre deosebire de şcoala de geopolitică germană şi franceză axate în această primă perioadă în mare parte pe teoretizări, fondatorii şcolii anglo-saxone s-au bazat în analizele lor pe o raportare concretă la istorie, cu un caracter pragmatic, accentuând problemele militare strategice şi tactice. Domeniul teoriei, al ideilor generale, ocupă un rol secundar în raport cu răspunsurile practice date unor probleme de ordin politic.

Dacă şcoala geopolitică germană l-a avut ca fondator pe Frederich Ratzel, cea franceză pe Paul Vidal de la Blache, şcoala anglo-saxonă îşi bazează gândirea pe ideile a două mari personalităţi - Alfred Mahan pentru şcoala americană şi Halford Jhon Mackinder pentru ce-a britanică. Atât Mhan cât şi Mackinder, având în vedere contextul în care se formează şcoala geopolitică anglo-saxonă, aparţin curentului geostrategic.

Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral american, oferă geopoliticii o nouă orientare privind structura şi obiectivele acesteia. Nou statut ştiinţific al geopoliticii constă în „fundamentarea acesteia prin geostrategie", noile obiective urmărite având mai mult o valoare operaţională, ele urmărind clasificarea statelor într-un sistem al „al relaţiilor de putere istoriceşte" constituite. O caracteristică a tezelor lui Mahan o reprezintă modul în care acestea sunt construite, prin îmbinarea experienţei practice militare cu informaţiile istorice. Rezultatul acestei îmbinări va constituii suportul teoretic al întregii sale activităţi ştiinţifice şi politice.

Întreaga operă a lui Mahan are o evidentă tentă geopolitică, având ca principală temă de studiu puterea maritimă (Sea Power). În acest sens, publică în 1890, lucrarea care îl face celebru The influence of Sea Power upon History, 1660-1783 (Influenţa puterii maritime asupra istoriei, 1660­1783), prin care conferă o altă valoare reflecţiei asupra raporturilor dintre pământ şi apă. O a doua lucrare, la fel de celebră, este cea publicată în 1892 cu titlul The influence of Sea Power upon the French revolutions and Empire, 1793-1812 (Influenţa puterii maritime asupra revoluţiei franceze şi Imperiului, 1793-182). Din analiza influenţei puterii maritime asupra diverselor evenimente istorice ajunge în 1897 la rolul determinant pe care îl poate juca componenta maritimă în definirea unui nou statut mondial al Statelor Unite ale Americii, prin lucrarea The Interest of America in Sea Power (Interesul Americii în puterea maritimă).

În Anglia cel mai de seamă reprezentant al curentului geostrategic şi fondatorul şcolii geopolitice britanice a fost geograful Halford John Mackinder (1861-1942). Ca şi americanul Mahan el considera geostrategia drept fundamentul geopoliticii, dar preciza că sfera acestui concept nu se identifică cu totalitatea elementelor care intră în componenţa geopoliticii.

Teza centrală a gândirii lui Mackinder, enunţată pentru prima dată în 1904 într-un scut articol intitulat The Geographical Pivot of History (Pivotul geografic al istoriei), publicat în Geographical Journal, oferă bazele teoriei continentaliste, în care Asia Centrală reprezintă aria pivot a istoriei, dominarea acesteia determinând controlul lumii.

O nouă perspectivă în studiile geopolitice este introdusă de profesorul de relaţii internaţionale, olandez naturalizat american, Nicholas John Spykman (1893-1943), reprezentant tot al curentului geostrategiei.

Principalele sale lucrări au fost America 's Strategy in World Politics (Strategia americană în politica mondială, 1942) şi The Geography of the Peace (1944), prin care introduce în analiza geopolitică conceptul de „securitate de stat", ca fiind unul dintre cele mai importante obiective pe care le urmăreşte geopolitica. În componenţa securităţii de stat, afirmă Spykman, există trei mari categorii de factori: factori geografici (mărimea teritoriului, poziţia geografică), factori economici (resurse agricole, industriale şi demografice), factori politici (stabilitatea politică, grad de integrare socială etc.).

În lucrarea Geografia păcii dezvoltă o nouă teorie bazată pe critica teoriei Heartland-ului lui Mackinder, prin care afirmă că rolul politic major revine de fapt inelului de state cu ieşire la mare, aşa numita bordură maritimă ce înconjoară heartlandul. Acest inel de state este numit de Spykman rimland, fiind considerat ca o zonă intermediară între forţele continentale şi cele maritime, păstrarea sub control a acestui inel asigură supremaţia mondială.

Загрузка...