Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În cadrul curentului geostrategic, geograful britanic Halford Mackinder se distinge ca cel mai cunoscut susţinător al teoriei continentaliste.

În elaborarea propriei viziuni asupra lumii, Mackinder pleacă de la poziţia de mare putere pe care Anglia trebuie să şi-o menţină în noua conjunctură internaţională de la începutul secolului al XX-lea, accentul punându-l pe raportul acesteia cu masa continentală euro-asiatică, în cadrul căreia puteri precum Germania şi Rusia încep să exercite puternice presiuni geopolitice.

Teza centrală a gândirii lui Mackinder, a fost enunţată pentru prima dată în 1904 într-un articol intitulat The Geographical Pivot of History - Pivotul geografic al istoriei, publicat în Geographical Journal.

Articolul oferă o concepţie largă asupra istoriei mondiale, elementul central de analiză constituindu-l lumea ca întreg şi conflictele ei, care dintotdeauna au opus puterea continentală celei maritime.

„Puterea continentală", afirmă Mackinder, îşi are originea în inima Eurasiei, în Asia Centrală, de aici articulându-se toate dinamicile geopolitice ale planetei. Acest spaţiu, reprezentând aria pivot a istoriei, centrul insulei mondiale (World Island), este plasată în reprezentarea cartografică europocentristă în partea centrală a planisferei.

Acest vast teritoriu ocupat în prezent de Rusia, fapt ce-i oferă un puternic avantaj în politica internaţională, se întinde „dinspre ţinuturile vecine cu Pacificul până în zona cuprinsă, la vest, între Marea Caspică şi Marea Neagră, de la Oceanul Îngheţat până la munţii şi podişurile care despart zona de nord şi centrală a Asiei de cea de sud".

Mackinder imaginează la nivelul planisferei o construcţie geopolitică completă a noii teorii. Astfel, la exteriorul ariei pivot se conturează două arce de cerc: primul, „inner crescent", cuprinde Germania, Austro-Ungaria, imperiul Otoman, India şi China, al doilea, „outer crescent" este format din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia.

Văzându-şi punctele de vedere confirmate de primul război mondial, Mackinder îşi aprofundează propria teză, elaborând în 1919 o amplă lucrare cu titlul Democratic Ideals and Reality: a study in the Politics of Reconstruction - Idealuri democratice şi realitatea: un studiu despre politica reconstrucţiei.

În aceast nou studiu, autorul aduce modificări atât în ce priveşte denumirea de arie pivot, care este înlocuită cu conceptul de Heartland cât şi poziţiei acesteia. Astfel, Heartlandul translatat spre vest include acum şi bazinele Mării Baltice, Mării Negre şi întreaga Europă central-orientală până la aliniamentul Elba-Marea Adriatică, investind astfel Europa de Est cu o poziţie geopolitică cheie în controlul Eurasiei.

În 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii continentale, în articolul „The Round World and the Winning of the Peace", publicat în numărul din iulie al revistei Foreign Affairs, precizând că actualitatea teoriei heartlandului, „este mai validă şi mai folositoare astăzi decât era cu douăzeci sau cu patruzeci de ani în urmă".

În noul context geopolitic în care se prefigura victoria forţelor aliate, Mackinder îşi reconsideră teoria, modificând încă o dată contururile Heartland-ului. Astfel, „Heartland-ul este constituit din partea de nord şi din centrul Eurasiei. Se întinde de la coasta arctică până la deşerturile centrale şi are ca limită vestică istmul larg dintre Marea Baltică şi Marea Neagră."

Загрузка...