Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Perioada istorică cunoscută astăzi sub denumirea de Antichitate, reprezintă momentul apariţiei primelor forme de organizare politico-teritorială caracteristice hărţii politice a lumii.

Primele civilizaţii umane creatoare de entităţi politico-teritoriale s-au dezvoltat pe o arie relativ largă pornind din nord-estul Africii până în Extremul Orient asiatic, polarizate de văile marilor fluvii şi de gurile lor de vărare (Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Huang He), ce ofereau condiţii favorabile pentru agricultură, transport şi comerţ.

Primele formaţiuni teritoriale organizate politic (oraşele state - Ur, Uruk, Kiş, Eridu, Lagaş, Nipur - transformate ulterior în regate), au apărut la sfârşitul mileniului IV î.Hr., în sudul Mesopotamiei (aproximativ teritoriul actualului Irak), pe văile fluviilor Eufrat şi Tigru, în cadrul civilizaţiei sumeriene (3200-2800 î.Hr.), continuând apoi, cu mici variaţii spaţiale, în cadrul civilizaţiilor akkadiană (2350-2100 î.Hr.), asiriană (1800-612 î.Hr.), babiloniană (1728-539 î.Hr.) ş.a.

Tot la sfârşitul mileniului IV î.Hr., ceva mai la vest, în lungul fertilei văii a Nilului sunt puse bazele a două regate: Egiptul de Sus - pe cursul mijlociu al Nilului şi Egiptul de Jos - în delta fluviului, care în jurul anului 3200 vor fi unificate sub conducerea faraonului Menes. Noul imperiu creat se caracterizează printr-o centralizare politică, administrativă şi religioasă, ce vor asigura o lungă (până în anul 525 î.Hr. când va fi transformat prin cucerire în satrapie persană) şi înfloritoare dezvoltare. O altă caracteristică interesantă a imperiului Egiptean este prezenţa, pentru prima dată în istorie, a regionării administrative a teritoriului (circa 40 regiuni administrative - nome).

Mult mai spre est, dar tot pe văile unor mari fluvii (Indus, Gange, Huang He - Fluviul Galben), la jumătatea mileniului II î.Hr., două dintre cele mai spectaculoase civilizaţii ale anticităţii - indiană şi chineză - pun bazele unor importante structuri imperiale. Fiind relativ izolate de zona nord-africană şi mesopotamiană, aceste două state s-au dezvoltat autonom, ajungând în perioada de maximă înflorire la o mare extensiune teritorială şi la un nivel general de dezvoltare ce le-a asigurat o lungă existenţă.

În Asia de Sud se remarcă statul indian, dezvoltat încă de la jumătatea mileniului III î.Hr., în cadrul civilzaţiei Indus. Apogeul organizării politice şi al civilizaţiei indiene antice se realizează prin constituirea a două mari imperii - Maurya, în sec. IV-III î.Hr., odată cu care are loc răspândirea budismului, şi Gupta, în sec. IV-V d.Hr., în care se remarcă generalizarea brahmanismului.

În Asia de Est se afirmă, cu străvechi origini, statul chinez, adăpostind din mileniul III î.Hr. una dintre cele mai strălucite civilizaţii antice, comparabilă cu civilizaţiile greacă şi romană. În secolul III î.Hr., are loc procesul de unificare a unui imens teritoriu în jurul statului Ch'in, tot atunci având loc şi cristalizarea limbii chineze. Unificarea politico-teritorială şi lingvistică a facilitat constituirea, continuitatea şi consolidarea naţiunii chineze, care a stat la baza formării unuia dintre cele mai vechi state-naţionale unitare, cu o vechime de peste 2000 de ani, trăsătura predominantă fiind, întotdeauna, elementul de unitate.

Pe teritoriul actualului Iran, se constituie începând cu sfârşitul mileniului III î.Hr., unul dintre cele mai mari imperii ale antichităţii, Imperiul Persan. Cea mai mare întindere a cunoscut-o Imperiul Persan în timpul regelui Darius I (521-486 î.Hr.), când se întindea din Egipt până la valea Indusului. Acest imens teritoriu a putut fi stăpânit doar datorită unei complexe organizări administrative şi a celui mai complex sistem de comunicaţii pe care l-a cunoscut antichitatea. Astfel, imperiul era împărţit în 26 de provincii (satrapii) conduse de către un guvernator, numit satrap („îngrijitorul ţării"), ce răspundea direct în faţa regelui. întreg teritoriul imperiului, pe axele principale şi între provincii, era deservit de drumuri pietruite, pe care la o distanţă de cca. 25 km se aflau hanuri şi staţii de poştă, cu cai permanent la dispoziţia funcţionarilor regali şi guvernamentali.

în cadrul Antichităţii, perioada şi spaţiul Orientului oferă pentru formaţiunile statale sumeriene, akkadiene, asiriene, babiloniene, egiptene, indiene, chineze şi persane, o serie de trăsături structurale comune, ceea ce permite identificarea unui tip specific, ca formă istorică de stat.

O primă trăsătură comună este aceea a legitimării teocratice a puterii politice. în cazul complexului spaţio-temporal mesopotamian (statele sumerian, akkadian, asirian, babilonian) regele era socotit fratele sau egalul zeilor pe Pământ. La egipteni, faraonul era Fiul Soarelui, el însuşi zeificat, iar în China, împăratul era socotit Fiul Cerului.

Regimul juridic al proprietăţii se prezintă ca o altă trăsătură comună. Astfel, întregul teritoriu aparţinea împăratului sau regelui, care dăruia templelor şi membrilor curţii regale suprafeţe întinse de pământ, iar ţăranilor loturi colective, în folosinţă pe un an calendaristic, percepând tribut în natură.

O altă caracteristică constă în „impermeabilitatea" şi circulaţia închisă a elitelor politice. Funcţionarii superiori ai statului se recrutau din rândul aristocraţiei. După o educaţie care dura 7-12 ani, în urma unor examene riguroase, aceştia, erau promovaţi în aparatul central al statului.

Pentru continentul american, specifice perioadei antice sunt civilizaţiile precolumbiene. Dintre acestea, trei se remarcă în mod deosebit: civilizaţia aztecă, incaşă şi mayaşă, atât prin nivelul cultural ridicat cât şi prin rolul economic şi politic jucat în regiune. Pe teritoriul actualului Mexic, începând cu sfârşitul mileniului II î.Hr., se succed o serie de state, cu un puternic caracter centralizat şi unitar, întemeiate de civilizaţii care au precedat-o pe cea aztecă: olmecă, xilanca, zapotecă, toltecă. Ultima constituită în acest spaţiu, cea aztecă, este şi cea mai puternică.

Un moment important în evoluţia umanităţii a fost impus de civilizaţia greacă, care prin contribuţiile aduse la dezvoltarea ştiinţei, culturii, comerţului, politicii, fenomenului urban etc., a reprezentat în bazinul mediteranean matricea pe care au apărut şi s-au dezvoltat atât civilizaţia romană cât şi numeroase alte civilizaţii europene. Maxima înflorire şi expansiune teritorială a acestei civilizaţii se realizează la începutul mileniului I î.Hr, fiind exprimată prin colonizările civilizatoare ale unui imens spaţiu geografic (ţărmurile Mării Negre, Asiei Mici, Italiei sudice, sudul Franţei de astăzi, insula Sicilia, şi nordul Africii). Civilizaţia greacă aduce în prim-planul structurilor politico-teritoriale, oraşul-stat (polis-ul), prin care se înţelege o formă de guvernare colectivă asupra unei unităţi teritoriale care cuprindea alături de oraşul propriu-zis şi pământurile şi satele din jur. Se deosebeşte astfel, într-o anumită măsură, de majoritatea oraşelor-state, anterioare, din Orient. Polis-ul implică de asemenea o „comunitate" cetăţenească ce se baza pe o unitate de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe religioase. în întreaga lume greacă, la mijlocul mileniului I î.Hr., erau peste 200 de asemenea mici state, - comunităţi autonome, suverane şi independente.

în a doua jumătate a mileniului I î.Hr., starea generală a societăţii greceşti se agravează în urma unui lung război (Războiul peloponesiac), care are ca principală consecinţă fărâmiţarea Greciei într-o mulţime de state rivale. Decăderea economiei şi luptele politice au creat premisele cuceririi lor de către puternicul rege macedonean Filip al II-lea. Macedonia şi-a întins astfel hegemonia asupra întregii Grecii. După moartea lui Filip, conducerea Regatului Macedonean este preluată de fiul acestuia, Alexandru. Pentru o scurtă perioadă (336-323 î.Hr.), Alexandru cel Mare, cucerind Imperiul Persan, Fenicia, Palestina, Egiptul şi alte teritorii asiatice, creează imensul (cuprindea teritorii aparţinând continentelor Asia, Africa şi Europa) Imperiul Macedonean.

Tot în „creuzetul" spaţiului mediteranean, pe teritoriul actualei Italii, prin amestecul populaţiilor indo-europene (sosite aici în timpul mileniului al II-lea î.Hr.) cu populaţiile autohtone, se formează popoarele italice. Dintre acestea, latinii (locuitorii regiunii Latium), în urma cuceririlor, ajung să domine întreaga peninsulă şi, mai apoi, cea mai mare parte a lumii antice cunoscute.

Imperiul Roman (cu apogeul în sec. I, II d.Hr.) era întins din Asia de Sud (India) până în nordul Africii, din Vestul Europei până la Marea Neagră, fiind centrat pe bazinul Mării Mediterane. Acest imperiu va determina formarea unei civilizaţii sclavagiste, avansate pentru acea perioadă, determinând geneza a numeroase popoare, care formează în prezent „lumea romanică" europeană, între vestul extrem (Spania, Portugalia) până în est (România sau „romanitatea orientală"). După o perioadă de apogeu, Imperiul roman se confruntă cu numeroase probleme care-i ameninţă supravieţuirea. Graniţele sale sunt în pericol, iar în interior problemele economice şi revoltele legiunilor slăbesc puterea statului.

În anul 395, imperiul nu-şi mai poate menţine unitatea politică şi este împărţit în Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopole). Urmează o scurtă perioadă de prosperitate, întreruptă în 476, când presiunile exercitate de germani, anglo-saxoni şi franci duc la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus.

În cadrul civilizaţiilor greacă şi romană ale Antichităţii, formaţiunile statale se identifică prin trăsături structurale comune, după cea Orientului Antic, ca o a doua mare formă istorică de stat.

Загрузка...