1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Odată cu dispariţia Imperiului din Occident se sfârşeşte epoca veche (Antichitatea) şi începe o nouă epocă, cunoscută în istorie sub denumirea de Evul Mediu (din secolul al V-lea până în secolul al XVII-lea). Termenul provine din limba latină - medium aevum.

După dispariţia Imperiului Roman de Apus, în Europa de Vest „pacea romană" este înlocuită cu permanente atacuri şi războaie, care vor conduce la decăderea civilizaţiei.

Între secolele V-XI, asistăm la pătrunderea în Europa romanică a numeroase popoare migratoare (vizigoţii, ostrogoţii, vandalii, burgunzii, longobarzii etc.) şi la constituirea regatelor barbare (regatul vizigot în Spania - 507-711; regatul ostrogot în Italia - 493-554; regatul longobarzilor în Italia - 568-774: regatul franc în Franţa - 558-843). Regatele barbare nu rezistă mult în timp (cu excepţia celui franc, transformat de Carol cel Mare - 768-814 - în imperiu). Ele sunt prea puţin organizate şi nu pot face faţă noilor cuceritori, bizantinii şi arabii. Începând cu secolul al IX-lea un nou val de populaţii migratoare (ungurii - sec. IX, pecenegii - sec. X, cumanii - sec. XI, tătarii - sec. XIII) vor pătrunde în Europa până în Peninsula Scandinavică.

Una dintre contribuţiile majore ale migraţilor de populaţie o reprezintă formarea de noi popoare în spaţiul continentului Europa. Astfel, migraţia populaţiilor germanice (goţii, francii, vandalii, anglo- saxonii, normanzii) a stat la baza formării poporului german, iar în regiunile puternic romanizate, prin asimilarea acestora au contribuit la formarea unor noi popoare: italienii, francezii, spaniolii, portughezii. Acestea sunt popoare romanice. În alte regiuni, unde romanizarea era mai slabă, localnicii au fost asimilaţi de noii veniţi (Anglia). În Europa răsăriteană, slavii au stat la baza formării popoarelor rus, ceh, slovac, polonez, sârb, bulgar. În nordul Dunării, românii, mai numeroşi şi mai avansaţi din punct^de vedere social-economic, i-au asimilat pe slavii care s-au aşezat aici.

Începând cu secolul al VI-lea un nou imperiu se afirmă pe harta politică a lumii - Imperiul Bizantin. Moştenirea Imperiului Roman de Răsărit, la care se adaugă numeroasele reforme economice, administrative, militare, realizate în primul rând de împăratul Iustinian (527-565), vor crea premisele constituirii Imperiului Bizantin, important centru politic, economic şi cultural, prin care se va menţine romanitatea în răsăritul Europei. Plecând de la civilizaţia greacă şi romană, prin intermediul civilizaţiei bizantine s-a transmis noilor popoare care s-au format în apusul şi răsăritul Europei cultura Antichităţii, care va sta la baza lumii moderne.

La începutul secolului al VII-lea, slavii au pătruns masiv în Peninsula Balcanică, fapt ce a dus la izolarea Imperiului Roman de Răsărit, de romanitatea apuseană. În acelaşi timp, Imperiul a pierdut o serie din teritoriile sale în Europa (Regiunile dintre Dunăre şi Marea Egee, din Italia şi Spania), în Asia şi Africa. În aceste condiţii, elementul grecesc a căpătat preponderenţă, limba greacă, vorbită de majoritatea populaţiei, a devenit limba oficială în stat; capitala a început să se numească Bizanţ (numele vechii colonii greceşti), iar imperiul s-a numit bizantin.

Până în 1453 („Căderea Constantinopolului"), când turcii pun stăpânire pe oraş şi îl transformă în capitala Imperiului Otoman, Imperiul Bizantin parcurge o serie de etape prin care alternează înflorirea cu declinul.

Lumea arabă începe să fie cunoscută după secolul al VIII-lea când se "revarsă" peste Asia de Sud-Vest şi Africa de Nord până în Peninsula Iberică (în sudul Spaniei). Expansiunea arabică determină formarea a numeroase state arabe situate în Asia Centrală, Asia de Sud-Vest şi în Africa de Nord (arabo-berberă).

La începutul Evului Mediu, arabii trăiau împărţiţi în numeroase triburi nomade, conduse de şeici şi emiri. Un rol determinant în unificarea triburilor arabe l-a jucat islamismul (islam-supunere), credinţa într-o singură divinitate (Allah), înlăturând credinţele în vechii zei, care menţineau triburile arabe dezbinate. După moartea profetului Mahomed - în arabă înseamnă cel lăudat (570-632), fondatorul religiei islamice şi a statului unificat arab, conducerea a fost preluată de califi (discipoli şi locţiitori ai profetului), care prin ocuparea Siriei, Mesopotamiei, Egiptului şi Persiei au constituit Marele califat arab. După primii califi, tronul este preluat de dinastia Omeiazilor (661-750), în timpul căreia califatul arab a cunoscut o maximă dezvoltare.

Tot din "creuzetul" Asiei porneşte şi expansiunea turcilor otomani care începând din secolul al XIII-lea intră în contact cu Europa de Est şi Centrală, influenţând puternic dezvoltarea economică, politică şi culturală a popoarelor din Peninsula Balcanică. Dezintegrarea acestui imperiu va avea loc în secolul al XIX-lea.

În Europa de Vest, între secolele V-X, se pun bazele teritoriale ale Franţei, Germaniei, Italiei (prin destrămarea Imperiului Carolingian - Tratatul de la Verdun, 843) şi Angliei (prin unirea în sec. X a tuturor statelor anglo-saxone într-un regat), pentru ca mai târziu, între secolele XII - XIII să se formeze primele state centralizate din Europa (Franţa şi Anglia).

Crearea statului centralizat a îmbrăcat forma cea mai caracteristică în Franţa, unde regii capeţieni (ce au urmat dinastiei carolingiene), întărindu-şi treptat autoritatea, cuceresc şi unifică provinciile vecine. Stabilirea legăturilor economice între diferitele regiuni ale Franţei care au dus la crearea unei pieţe interne, lichidarea anarhiei feudale prin impunerea unei centralizări politice, impunerea monarhiei ereditare, anexarea de noi teritorii (Normanda, Burgunda) - au reprezentat condiţiile formării unui puternic stat în Europa.

De asemenea, şi în Europa centrală, de est şi sud-est, între secolele VII-XIV se pun bazele a numeroase state independente (Cehia, Polonia, Rusia, Bulgaria, Serbia, Ungaria).

Primele formaţiuni statale româneşti sunt menţionate de diverse surse istorice încă de la sfârşitul secolului al IX-lea. Pentru Transilvania, cronicarul anonim al regelui Bela, aminteşte prezenţa unor mici state, formate din mai multe obşti săteşti, pe care le numeşte voievodate (voievodatele lui Glad, Menumorut, Gelu). Supuse permanentei presiuni maghiare, după numeroase lupte, aceste mici formaţiuni statale sunt cucerite (cucerirea Transilvaniei este terminată la sfârşitul secolului al XII-lea). În cadrul regatului maghiar, Transilvania (în ungureşte Erdely) îşi păstrează „autonomia" sub conducerea unui voievod numit de regele Ungariei. Deşi voievodatul este organizat în comitate, în regiunile de margine sunt amintite şi ţările (Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Ţara Maramureşului).

În afara arcului carpatic, sursele istorice menţionează, pentru aceeaşi perioadă, existenţa unor formaţiuni politice româneşti în Dobrogea (stătuleţe conduse de jupanii Dimitrie şi Gheorghe), în Oltenia şi în Muntenia (cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau). Mai târziu, în cursul secolului al XIV-lea, Ţara Românească şi Moldova se constituie ca state independente.

În ultima parte a Evului Mediu (sec. XV- prima jumătate a secolului XVII), umanitatea cunoaşte importante transformări economice, sociale, politice şi culturale, care vor conduce la deschiderea unor noi perspective de evoluţie a hărţii politice. Două aspecte reţin în mod deosebit atenţia pentru această perioadă. În primul rând organizarea de expediţii care au dus la descoperirea unor teritorii până atunci necunoscute şi în al doilea rând crearea marilor imperii coloniale. Ambele evenimente marchează un important

moment de cotitură în cadrul istoriei universale, deschizând drumul spre globalizarea acesteia.

Primele ţări care organizează explorări geografice sunt Portugalia, Spania, Franţa, Anglia şi Olanda care, geografic şi structural se potrivesc cel mai bine acestui rol.

În 1488, Bartolomeu Diaz a depăşit Capul Bunei Speranţe, în 1492 Cristofor Columb ajunge în Insulele Antile, în 1497, Vasco Da Gama a ajuns în Indii ocolind Africa, între 1519 şi 1522, Fernando Magellan efectuează prima călătorie în jurul lumii. După 1600, olandezii şi-au concentrat atenţia asupra sudului Pacificului, ajungând să descopere Australia.

În felul acesta, în aproximativ două secole, orizontul geografic al europenilor a reuşit să se extindă pe întregul glob, necunoscut rămânând doar continentul antarctic.

Prin descoperirea şi colonizarea acestor noi teritorii se pun bazele viitoarelor imperii coloniale, care vor influenţa redesenarea continuă a hărţii politice a lumii în următoarele două secole.

La sfârşitul perioadei medievale (1648 - Pacea de la Westfalia), harta politică a lumii se prezenta astfel: în Europa erau deja constituite şi organizate ca unităţi politico-teritoriale circa 30 entităţi statale, dintre care se remarcă o serie de state şi imperii mai întinse (Imperiul Romano-German, Regatul Franţei, Regatul Angliei, Regatul Spaniei, Imperiul Otoman - partea europeană), restul continentului fiind fragmentat în numeroase mici regate, principate şi republici; spaţiul Asiei era dominat de Imperiul Otoman, Imperiul Chinez (cu statele vasale: Coreea, Manciuria, Tibet, Anam), Imperiul Marilor Moguli, o serie de mici state indiene şi Japonia; în Africa se remarcă o serie de formaţiuni statale (Ghana, Mali, Sonrhai, Congo, Baluba, Monomotapa, Bakuba, Bornu); în America nu se cunoaşte, pentru această perioadă, nici o formaţiune statală independentă, fostele state precolumbiene (aztec, mayaş, incaş) fiind integrate în imperiul colonial spaniol (Giurcăneanu C., 1983).

Dacă Harta Politică a sfârşitului perioadei medii ne indică un număr relativ precis de formaţiuni statale, în ceea ce priveşte delimitarea lor spaţială nu avem decât o imagine aproximativă. Ideea de frontieră, în accepţiunea actuală a termenului, începe să existe abia în secolul al XVII-lea ca urmare a tratatului Westphalic din 1648. Conceptul de frontieră, ce avea să constituie mai târziu însăşi substanţa statului modern, creând premisele naţionalismului şi a formării statelor naţionale, rămâne încă ignorat în această perioadă.

Загрузка...