Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Perioada modernă (1648-1918) caracterizată prin numeroase modificări de ordin politic, economic, social şi cultural, determină numeroase modificări structurale şi de fond ale hărţii politice a lumii.

Principalele procese care influenţează harta politică a lumii în această perioadă sunt: revoluţiile politice moderne (engleză, americană, franceză etc.), revoluţia industrială, apogeul imperiilor coloniale, apariţia statelor naţionale. Sub aspect geopolitic, fără a prejudicia rolul primelor două procese ce se regăsesc ca factori generatori determinanţi ai numeroaselor transformări specifice perioadei moderne, o atenţie deosebită trebuie acordată dezvoltării sistemului colonial şi apariţiei statelor naţionale, acestea indicând efectiv transformările structurale ale Hărţii politice.

Perioada de început a epocii moderne este marcată de numeroase tensiuni şi transformări social- politice, care vor avea ca expresie imediată revoluţiile politice.

Revoluţiile politice se caracterizează prin înlăturarea absolutismului monarhic şi constituirea unor noi forme de stat, întemeiate pe legea naturală şi pe raţiunea laică de a asigura libertatea personală şi egalitatea politică. Ele înlocuiesc statul feudal cu un stat modern şi declanşează apariţia conştiinţei naţionale.

Ca proces istoric, revoluţia a cuprins mai întâi Europa, iar odată cu „globalizarea" dominaţiei europene, prin expansiunea dincolo de ocean, ea a cuprins şi continentul american, fiind orientată chiar împotriva Europei.

Urmând revoluţiilor social-politice, perioada modernă consemnează şi o revoluţie industrială. Deseori se face o gravă confuzie în precizarea raporturilor temporale şi cauzale între cele două tipuri de revoluţii. Revoluţiile politice (burgheze) nu trebuie legate din punct de vedere economic de o manieră simplă de începuturile industrializării, ci de stadiul preliminar al acesteia, acumularea primitivă de capital. Acesta va genera în mod evident numeroase tensiuni economice şi sociale, care se vor transforma în ceea ce se numeşte revoluţie politică, pregătind cel mai adesea calea industrializării. Dezvoltarea Angliei capătă în acest sens valoare de model, ea fiind, începând din secolul al XVII-lea, patria mamă a Revoluţiei industriale.

Revoluţia industrială înlocuieşte metodele de producţie utilizate până atunci (meşteşugurile şi manufacturile), impunând producţia de masă prin utilizarea maşinilor.

Mecanizarea va cuprinde în primul val ramura textilelor, fierului şi cărbunelui, ele reprezentând sectoarele cheie ale creşterii economice, ulterior cuprinzând şi celelalte ramuri industriale.

Pornind din Anglia, principiile industrialismului vor cuprinde la început marile regiuni carbonifere - Belgia, Olanda, nordul Franţei, bazinele Ruhr/Saar (Germania), Bhoemia (Cehia), Silezia superioară (Polonia), bazinele Donului şi Uralului (Rusia).

Un alt proces specific perioadei moderne, cu reverberaţii continue în planul structurării Hărţii politice, îl reprezintă lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii în contextul apogeului sistemului colonial.

Politica de expansiune şi colonizare începută de Portugalia şi Spania în secolul al XV-lea şi continuată de Olanda, Franţa şi Anglia în secolele XVI-XVlI, cărora li se alătură Belgia, Italia, Germania, Japonia şi SUA la începutul secolului XIX, reprezintă elementul cheie în organizarea unui nou sistem de raporturi între state. Dacă până acum istoria consemnează evoluţii regionale ale raporturilor dintre state, odată cu formarea sistemului colonial putem vorbii despre o mondializare şi o diversificare a acestora.

Marile conflicte pe care le va dezvăluii rivalitatea dintre marile puteri vor căpăta şi ele un caracter mondial. O primă astfel de înfruntare, are loc la sfârşitul secolului al XV-lea, între Portugalia şi Spania. Numeroasele divergenţe apărute între cele două puteri maritime ale vremii, vor conduce la prima împărţire politico-economică a lumii. Papa Alexandru al Vl-lea (Rodrigo Borgia) solicitat să medieze această dispută, elaborează în 1493 o bulă papală (Inter caetera) prin care o linie de demarcaţie meridiană trasată prin mijlocul Oceanului Atlantic, la 480 km (320 mile maritime) vest de insulele Capul Verde, împarte lumea între Spania şi Portugalia. Astfel, Spaniei îi revine posesiunea asupra oricăror teritorii încă nerevendicate de la vest de această linie, iar Portugaliei teritoriile jumătăţii estice. Nemulţumirile portugheze legate de acest acord se vor materializa în 1494 prin retrasarea liniei de demarcaţie, de această dată la 1770 km (1184 mile maritime) vest de insulele Capul Verde, în cadrul tratatului de la Tordesillas (Spania) încheiat direct între Portugalia şi Spania.

Intrarea pe noua scena globală a Olandei, Franţei şi Angliei aduce reconfigurarea sistemului colonial, multiplicarea ariilor de influenţă politico-economică şi o acutizare a relaţiilor între puteri. Olanda îşi va crea imperiul colonial în detrimentul Portugaliei, Franţa în detrimentul Spaniei, Anglia în detrimentul Franţei.

Dacă la mijlocul secolului XIX posesiunile coloniale însumau 46.494.000 km2 şi o populaţie de 313.646.000 locuitori, în 1914, când imperiile coloniale cunosc expansiunea maximă, se ajunsese la o suprafaţă de 74.963.500 km2 şi o populaţie de 568.694.000 locuitori (Zamfir Z., 1999). La sfârşitul secolului XX, Harta politică a lumii înregistrează 68 de teritorii dependente şi cu statut special.

Cea mai importantă caracteristică a perioadei moderne este formarea primelor state naţionale. Statul-naţiune a fost şi rămâne forma de organizare social-politică cea mai bine conturată şi cea mai eficientă. Ambele elemente ale acestuia, statul (în sensul modern al termenului) şi naţiunea, sunt produse ale acestei epoci. În majoritatea cazurilor, epoca modernă a adus doar unul dintre cele două elemente: în unele locuri sau format naţiuni, dar nu şi state corespunzătoare, în altele s-au format state, fără naţiuni corespunzătoare. Dar cele mai eficiente organizări politico-sociale, care au eliberat cele mai mari cantităţi de energie, au apărut atunci când cele două elemente au fost unite formând un stat- naţiune. În ordinea aproximativă a apariţiei lor istorice, acesta a fost cazul Angliei, Franţei, Germaniei, Italiei şi Japoniei.

La începutul secolului XIX existau două puteri şi un număr de alte entităţi statale. Dintre acestea, unele erau semimoderne, fiind state fără a fi naţiuni, sau naţiuni fără a fi state. Majoritatea nu erau moderne în nici un sens, fiind doar grupuri etnice unite în imperii. Dar modelul statului-naţiune avea să se propage spre est. La est de Franţa se aflau două naţiuni care nu erau încă state, dar erau deja mai mult decât simple noţiuni geografice, anume Germania şi Italia. Acestea erau dominate de un stat, care nu era o naţiune, Imperiul Austriac. Dar atât Germania, cât şi Italia conţineau câte un stat cu adevărat modern, care nu era încă o naţiune: Prusia şi respectiv Piemont. Istoria modului în care Prusia şi Piemontul au creat statele-naţiune Germania şi respectiv Italia sunt două dintre cele mai importante episoade ale secolului XIX.

La sfârşitul secolului XIX existau deci patru state-naţiune, care la est se învecinau cu o serie întreagă de alte naţiuni. Majoritatea acestor alte naţiuni vorbeau limbii slave (cu excepţia românilor şi ungurilor). Dar răspândirea către est a elementului naţional, cu baze culturale, a fost mai rapidă decât răspândirea celuilalt element, statul, pe baze birocratice. Atunci când candidaţii la formarea unui stat erau gata să urmărească ţeluri pan-slave, răspândirea culturii cristalizase deja diferite limbi slave în literaturi naţionale şi naţiuni diferite. Astfel s-au format multe naţiuni slave, majoritatea acestora fiind prea mici pentru a fi capabile să asigure securitatea sau funcţiile economice necesare unui stat-naţiune clasic. În schimb, Rusia era prea mare, ea formând mai curând un imperiu multinaţional decât un stat- naţiune. Statul ţarist a depus eforturi sistematice de rusificare a culturilor slave, dar efectul acestora a fost limitat de realitatea multinaţională.

Mai târziu, înaintând spre est şi depărtându-se de nucleu din vestul şi centrul Europei, modelul statului-naţiune a suferit şi el incongruenţe. Japonia era deja o naţiune la începutul secolului XIX, când răspândirea ştiinţei de carte era comparabilă cu cea petrecută în majoritatea ţărilor europene. Restauraţia Meiji (1867-1912) a dus rapid statul modern, transformând Japonia într-un stat naţiune. Astăzi, după aproape un secol şi jumătate de dezvoltare condusă de stat a unei naţiuni omogene din punct de vedere cultural, Japonia este exemplul ideal al statului-naţiune.

Astfel, la începutul secolului XX existau cinci state-naţiune: Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Japonia. Fiecare dintre ele acţionau pe plan cultural şi economic şi pe cel al securităţii naţionale, bazându-se pe cele trei puncte de sprijin, care erau învăţământul, birocraţia şi industria.

Pe parcursul secolului XX, procesul de constituire a statelor-naţiune a continuat. În prezent, dintre statele Europene ce nu pot fi desemnate ca state-naţiune, a rămas doar Belgia, după destrămarea violentă a Iugoslaviei.

Numeroasele schimbări politice, economice şi sociale ce au avut loc în perioada modernă a istoriei umanităţii îşi găsesc expresia în restructurarea Hărţii politice a lumii. Astfel, sfârşitul perioadei moderne existau 55 de state independente repartizate pe cinci continente: în Europa 23, în America 22, în Asia 5, în Africa 4, în Oceania 1.

Загрузка...