Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Frontiera de stat reprezintă „o linie reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaţa terestră, care delimitează teritoriul statelor între ele s-au faţă de marea liberă şi spaţiul extraatmosferic"(Geamănu, 1981), sau o „linie naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său" (Dicţionarul explicativ al limbii române, 1996). Dacă în ambele definiţii, prezentate, frontiera apare ca o linie de demarcaţie, în Dicţionarul de geografie umană (1999), ea apare ca un „spaţiu de separaţie între două state, de natură convenţională sau impus, ce delimitează teritoriul în care îşi poate exercita suveranitatea exclusivă fiecare dintre ele". Tot în acest sens este şi definiţia lui Voicu Bodocan (1997), care consideră frontiera „un areal politico-geografic, la limita unei unităţi politice bine definite ..."

Delimitarea propriu-zisă a teritoriilor de stat care apare pe hartă sub forma unor linii de demarcaţie este în realitate constituită din zone de lăţimi variabile înconjurate de garduri sau ziduri în interiorul cărora apar borne de demarcaţie care marchează în teren puncte cu coordonate topografice stabilite prin tratate internaţionale. Aceste borne indică planul imaginar vertical al graniţei de stat şi deci limita exercitării atributului suveranităţii asupra teritoriului.

Ca şi teritoriul de stat, frontierele au jucat un rol important în relaţiile internaţionale, fiind supuse celor mai neprevăzute controverse. Din acest punct de vedere putem afirma că noţiunea frontierei de stat este complementar indispensabilă noţiunii de teritoriu de stat ea integrându-se organic în componenţa statului, reprezentând „limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea s-a deplină şi exclusivă, iar naţiunea dreptul ei la autodeterminare".

Un aspect important al analizei frontierei îl reprezintă identificarea şi clasificarea acestora. În acest sens vom folosii următoarele criterii: genetic, morfo-structural, funcţional şi statutului legal al demarcaţiei.

Criteriului genetic explică atât originea frontierelor cât şi momentul „trasării" graniţelor. Clasificarea conform acestui criteriu, elaborat de Richard Hartshorne, în care momentul trasării frontierei este raportat la momentul stabilirii populaţiei, indică trei tipuri de frontiere: antecedente (anterioare stabilirii populaţiei), subsecvente (în paralel cu fixarea şi dezvoltarea populaţiei) şi supraimpuse (ulterioare stabilirii populaţiei).

Frontierele antecedente indică un tip de demarcaţie spaţială anterioară formării teritoriale a statului. Exprimarea specifică acestui tip de frontieră este reprezentată de demarcaţiile spaţiale efectuate în perioada Marilor descoperiri geografice, înaintea fixării comunităţilor coloniale. Spre exemplu, graniţa dintre SUA şi Canada, a fost fixată înaintea constituirii statelor respective.

Frontierele subsecvente indică un tip de demarcaţie spaţială produs al procesului istoric de formare a statelor, început odată cu cristalizarea conştiinţei teritoriale a grupurilor umane. Acest tip este specific majorităţii statelor europene în care fixarea limitelor teritoriale s-a realizat prin acorduri succesive în urma conflictelor dintre părţi.

Frontierele supraimpuse indică un tip de demarcaţie realizat ulterior stabilirii populaţiei. Ca exemple specifice notăm trasarea arbitrară a frontierelor coloniale din Africa, în care interesele marilor puteri au contrazis de cele mai multe ori realităţile etno-teritoriale locale.

Criteriului morfo-structural impune analiza traseului frontierei şi a modului de trasare, delimitând frontiere artificiale şi frontiere naturale.

Frontierele artificiale, pot fi frontiere geometrice sau frontiere astronomice.

  • Frontierele geometrice sunt constituite din linii drepte (de unde şi denumirea de geometrice), trasate în zone slab populate sau nevalorificate, care despart teritoriile statelor. Uneori din anumite consideraţii de ordin practic (spre exemplu, pentru a nu despărţi o localitate de sursele de alimentare cu energie şi apă, din cauza unor fenomene naturale precum aluviuni, ridicări de terenuri ş.a.), se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia dreaptă. Exemple : frontierele între Algeria şi Mali, între Mali şi Mauritania, Libia şi Ciad, etc.
  • Frontierele astronomice coincid, după direcţia lor, cu paralela sau meridianul geografic fiind folosite mai frecvent paralelele ( o porţiune de frontieră dintre S.U.A. şi Canada).

Frontierele naturale se împart în: frontiere terestre, frontiere fluviale, frontiere maritime şi frontiere aeriene.

  • Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state. Ea poate fi artificială (geometrică) sau naturală (în regiunile de munte, frontiera urmează linia vârfurilor cele mai înalte).
  • Frontiera fluvială separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două state. Linia imaginară de demarcaţie urmăreşte în general linia talvegului, dar ţine cont şi de particularităţile apelor de frontieră.
  • Frontierele maritime constau în linia exterioară a mării teritoriale, pe care şi-o fixează fiecare stat ţinând cont de anumite limite. În cazul limitelor laterale acestea se stabilesc de comun acord cu vecinii.
  • Frontierele aeriene sunt linii perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

Загрузка...