1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene este văzută de majoritatea autorilor ca rezultatul unor crize şi eşecuri, care vor duce la adoptarea unor reglementări juridice care să modifice tratatele iniţiale, cu sublinierea, însă, că un rol important în perfecţionarea instituţională l-au avut şi rezultatele obţinute prin integrare, deoarece acestea au determinat unirea eforturilor comune în vederea evoluţiei procesului de integrare.

 

Cum cele trei Comunităţi cu domenii de activitate specifice aveau o structură instituţională proprie şi distinctă, s-a considerat că pentru realizarea unei uniuni europene veritabile, trebuia să existe o singură organizaţie, nu trei. Întrucât acest obiectiv părea greu de atins, s-a adoptat politica paşilor mărunţi, considerându-se că un prim pas ar putea fi reprezentat de unificarea instituţiilor comunitare.

            Prin Tratatul instituind C.E.C.O. din 1951 erau prevăzute următoarele autorităţi:

  1. Înalta Autoritate – instituţie supranaţională ce reprezenta interesele comunitare şi care era supusă controlului Adunării Parlamentare deţinea esenţialul puterii executive,
  2. Consiliul Special de Miniştri – instituţie interguvernamentală ce reprezenta statele naţionale membre, făcând legătura între acestea şi acţiunile Înaltei Autorităţi,
  3. Adunarea Comună numită şi Adunarea Parlamentară, care reprezenta interesele popoarelor membre, avea caracter net parlamentar şi era în acelaşi timp o instituţie de control democratic al factorului executiv (bi-executiv: Înalta Autoritate şi Consiliul de miniştri)
  4. Curtea de Justiţie – veghea la respectarea prevederilor tratatului şi soluţiona diferendele dintre statele membre ori particulari şi Înalta Autoritate.

Pornind de la aceste patru instituţii se vor dezvolta, cunoscând o serie de transformări, actualele instituţii ale Uniunii Europene.

Pentru prima dată, însă, va fi abandonată ideea clasică a celor trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – în favoarea unei structuri formată din patru autorităţi din ideea de a se pune accentul pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre şi ale populaţiilor acestora. În acest sens putem arăta că, spre deosebire de o structură statală, în cadrul structurii comunitare puterea legislativă nu aparţine doar Parlamentul European, ci şi Consiliului, iar la rândul său, Comisia nu poate fi asimilată unei adevărate puteri naţionale.

            Ulterior au fost semnate, în acelaşi timp, Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E.

Odată cu semnarea tratatelor a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor, prin care se va stabili o Adunare unică sub numele de Adunarea parlamentară europeană (Adunarea Comună a C.E.C.O. se va unifica cu Adunările C.E.E.A. şi C.E.E). şi o Curte de Justiţie unică (fiind unificate Curtea de Justiţie a C.E.C.O. cu cele două Curţi ale C.E.E.A. şi C.E.E), de asemenea, pentru C.E.E.A. şi C.E.E. un alt organ comun a fost Comitetul Economic şi Social; aceasta avea să fie prima etapă a modificărilor în ceea ce priveşte structura instituţională a Comunităţilor.

            Cea de-a doua etapă avea să fie reprezentată de Tratatul de fuziune, semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965, tratat care va impune Comunităţilor o structură instituţională unică: un Consiliu unic (aceasta înseamnă că Consiliul Special de Miniştri prevăzut în Tratatul C.E.C.O. şi Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând un Consiliu unic),  o Comisie unică (aceasta înseamnă că Înalta Autoritate prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând o Comisie unică),

Adoptarea acestui Tratat privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi a fost generată de marginalizarea C.E.C.O. şi de atitudinea de neîncredere a guvernului francez faţă de C.E.E.A., în contextul în care C.E.E. era considerată componenta de bază, iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.

            Mai mulţi autori consideră că cea de-a treia etapă al procesului de unificare instituţională ar fi marcată de momentul în care prin Tratatul de la Maastricht celor patru instituţii li se va adăuga Curtea de Conturi – care va primi cu acest prilej statutul de instituţie.

Загрузка...