1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Organizarea sistemica a fost, din punct de vedere istoric, consecutiva razboiului hegemonic si pacii ulterioare, astfel:

- dupa 1815, prin actele incheiate la Congresul de la Paris, in principal prin tratatul cvadripartit, a fost constituit “concertul de putere”, care a asigurat fiabilitatea si predictibilitatea in sistem. De pilda, se stia ca aparitia unor noi actori in sistem era guvernata de acordul marilor puteri ale “concertului” (Grecia in 1830, Belgia mai tarziu, Italia, Romania, Serbia, Muntenegru, etc. );

- dupa 1918-1919, in conditiile existentei Ligii Natiunilor, ale asadar  egalitatii in drepturi a statelor, expresie a noii filozofii in relatiile internationale, organizarea sistemica a fost reprezentata de Liga Natiunilor, ca institutie de fiabilizare a acesteia. Acum apare pentru prima data conceptual de gestionare a crizelor prin intermediul institutiilor “comunitare”. Astfel , prin stipulatiile Pactului SDN, erau prevazute proceduri de arbitraj (chiar au fost aplicate in cazul stabilirii frontierelor dintre state baltice) sau chiar de interventie (cazul comisiei Litton in cazul conflictului chino-japonez din 1931) ori al “ pedepsirii” Italiei in 1935, ca urmare a agresiunii din Abisinia (episodul Titulescu). Desigur, a fost nevoie de “custozi ai sistemului (Anglia si Franta) intrucat  era nevoie de o forta respectabila , politica si militara, pentru aplicarea  amintitelor proceduri la nivelul sistemului. Mai ales ca forta coercitiva in acest sens era “vaduvita” de prestatia SUA, de-a lungul intregului interval interbelic, apoi temporar de a Germaniei sau Rusiei. Asadar, a marilor puteri dotate cu influenta politica internationala si depotriva forta militara pentru a se face ascultate. Pentru a asigura fiabilitatea sistemului este neaparat necesara existenta unei forte coercitive, care nu poate sa fie asigurata decat de catre marile puteri (influenta politica si forta militara). In perioada interbelica sistemul a fost multipolar, dar nu in sensul “concertului de putere”- cand toate marile puteri ale sistemului il gestionau, ci intr-unul sui generis in care “custozii” incercau sa asigure egalitatea in drepturi a tuturor actorilor (celor dintai, Anglia si Franta li s-au alaturat, ulterior si temporar, Germania si, mai ales, URSS, dupa 1933). Din aceasta perspectiva  teoretica, sistemul Ligii Natiunilor nu s-a deosebit esential de cel anterior , al “concertului de putere”.

- Dupa razboiul hegemonic din 1939-1945, sistemul a fost organizat bipolar. Acest lucru fusese anuntat de detasarea evidenta , spectaculoasa si covarsitoare a SUA si URSS in timpul razboiului in termeni militari (dar desigur o traducere a unei forte economice uriase a ambelor state) si a fost legalizat in triada conferintelor  celor “trei mari” de la Teheran (dec. 1943), Ialta (febr.1945) si Potsdam (iulie 1945). In primii ani postbelici, detasarea in sistem a superputerilor nu a fost atat de evidenta, mai ales ca intrarea in era nucleara  (6 august 1945) parea sa impuna un singur pol hegemonic: SUA. Dar pe masura ce opozitia ideologica intre cele doua sisteme social-politice de organizare devenea tot mai evidenta, decantarea polilor sistemici s-a facut fara intarziere. Trei elemente au sprijinit aceasta polarizare. Primul a fost doctrina “containemen-tului “ inceputa cu “telegrama cea lunga “ (1946) continuata cu decizia Truman de a sprijini Grecia si Turcia in fata subversiunii comuniste (martie 1947)  si cu “planul Marshall” (iulie 1947). Cel de al doilea a fost formarea NATO (aprilie 1949), iar al treilea instalarea puterii comuniste la Pekin. Acest din urma eveniment a avut un impact copvarsitor asupra polarizarii sistemului intrucat prin formarea blocului sovieto-chinez s-a creat o primejdie geopolitica  masiva (mortala in termenii geopoliticii clasice) pentru SUA. Amenintarea unei singure puteri stapanind Eurasia a devenit reala atat in termeni de putere, cat si ideologici. Politica de containement s-a aplicat acestui bloc sovieto-chinez, iar razboiul din Coreea a fost prima incercare a comunistilor de a sparge incercuirea geopolitica. De aceea a fost atat de rapida si covarsitoare reactia Occidentului in frunte cu SUA.

  1. Dupa incheierea Razboiului Rece sistemului i-a lipsit o organizare capabila sa-l faca fiabil, astfel:

- daca imediat dupa Conferinta de la Paris si Charta pentru  Noua Europa (noiembrie 1990) s-a conturat o “mare alianta” intre Est si Vest, al carei rezultat a fost conduita comuna in razboiul din Golf (februarie-martie 1991), ulterior acest condominium hegemonic SUA-URSS a cazut in desuetudine. Cauza principala a fost prabusirea instantanee si fara drept de apel a URSS in urma puciului din august 1991. Este adevarat ca ar fi fost foarte greu ca URSS, cu slabiciunile stiute, sa fi fost capabila, chiar continuindu-si existenta, sa asigure partea de hegemonie mondiala care ii revenea in mentionatul condominium;

- ulterior au fost sperante ca ordinea mondiala ar putea fi asigurata unipolar, ca urmare a superioritatii incontestabile a SUA. Se parea chiar ca o astfel de posbilitate este primita pozitiv de comunitatea internationala (Rusia era “intoarsa catre ea insesi”, China conta inca destul de putin in jocurile mondiale, iar Occidentul european era naucit), iar Washingtonul parea sa fie de acord. Noua speranta s-a naruit insa la Mogadischu in 1993, in cursul unei misiuni de PK si in conditiile schimbarii raportului de forte intre republicani si democrati in Congresul SUA. Pe de o parte, in Somalia, SUA au inregistrat o “dare inapoi” de la responsabilitatile mondiale presupuse de lumea unipolara, ca urmare a presiunii opiniei publice oripilate de imaginea transmisa prin CNN a mariner-ului ucis si tarat pe starzile capitalei somaleze de o multime infierbantata careia ucisul si colegii lui cautau sa-i confere stabilitate si securitate. Sub aceasta presiune, SUA au retras fortele proprii de mentinere a pacii din Somalia si desi au mai actionat ulterior in acelasi sens apetitul pentru astfel de misiuni a devenit tot mai scazut intr-o opinie publica tot mai  hotarata sa nu mai accepte pierderi umane acolo unde interesele vitale americane nu erau in primejdie. Aproape concomitent cu episodul somalez, inlocuirea prin alegeri a unei parti din Congresul american a dat o majoritate republicana in Camera Reprezentantilor si in Senat, ceea ce a semnificat ascendenta unui curent de minimizare a interventiei internationaliste americane si, deopotriva, o chestionare a roului ONU si adecvarii acestuia intereselor SUA. Campion al acestei orientari cu invecinari izolationiste a devenit senatorul Jesse Helms, presedinte al puternicei comisii de politica externa a Senatului.

- Institutiile internationale au intrat intr-o perioada tot mai fierbinte de reformulare si adaptare la noile exigente ale epocii post-Razboi Rece, ceea ce le-a impiedicat sa fie utilizabile in gestionarea sistemului international de state. Astfel, Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (devenita din decembrie 1994 Organizatia  pentru…. OSCE), focalizata pe diplomatie preventiva si apararea drepturilor omului a fost practic paralizata de tentativa Rusiei de a o proiecta ca principala institutie de gestionare a afacerilor internationale in spatial euroatlantic si de opozitia Occidentului, mai ales a SUA, la aceasta perspectiva. In termeni de putere, OSCE a trebuit sa se cantoneze, ca urmare a acestei contradictii de fond, la un rol secundar, fara a avea instrumentele necesare, desi prevazute in acordurile care o definesc, de a desfasura opeartii de mentinere a pacii. Rusia este singura mare putere care mentine OSCE in atentia publica tocmai ca un mijloc de a a-si conserva statutul pierdut de superputere (aici Rusia poate avea dreptul de veto care ii este refuzat de alte organizatiii, mai précis de NATO). ONU, croita pentru lumea post-al doilea razboi mondial, s-a vadit a fi nepregatita pentru instabilitatea post-Razboi Rece. Pe de o parte, statele initial vaduvite de pondere in afacerile mondiale, ca urmare a infrangerii in razboi (Germania si Japonia),  reclama un rol permanent in Consiliul de Securitate. De asemenea, puteri care nu au o pondere insemnata ori pe potriva insemnatatii economic-politice in plan mondial pot sa utilizeze privilegiul de a fi membru permanent al Consiliului de Securitate si sa exercite o influenta supraponderala in relatiile internationale (Franta, Rusia). In acelasi timp, ONU nu este pregatita pentru a gestiona crizele intervenite intrucat nu are fondurile necesare si totodata nu este sprijinita de marile puteri, in special de SUA. Washingtonul, sub motivul ca dreptul de veto poate intarzia interventia salutara pentru gestionarea crizelor (cazul Kosovo), tinde sa ocoleasca ONU si sa recurga la legitimarea dreptului de interventie decis de organizatiile de securitate regionale pentru cazuri umanitare urgente . NATO a intrat, o data cu incheierea Razboiului Rece, intr-o reformulare accelerata care sa faca alianta capabila sa existe in conditii schimbate fata de cele care i-au determinat aparitia.. Mai intai, odata cu prabusirea URSS, a adoptat un nou concept strategic si a organizat Consiliul de Coordonare Nord-Atlantic destinat sa impulsioneze cooperarea cu fostii adversari. Apoi, din 1994 a lansat Parteneriatul pentru Pace , ca un substitut la largirea spre Est ceruta tot mai decis de statele foste in spatiul imperial sovietic. In sfarsit, in iulie 1997 a adresat primele invitatii de aderare acestor state (Polonia, Ungaria, Cehia), iar in aprilie 1999 a adoptat un nou concept strategic si a afirmat vointa de a se extinde in continuare spre Rasarit. NATO intampina o opozitie decisa din partea Rusiei  in legatura cu extinderea  si este in plin effort pentru a substantia acte fundamentale incheiate cu Rusia (Actul Fondator) si Ucraina (Charta). Alte institutii existente, precum Uniunea Europeana (UE) sau Uniunea Europei Occidentale (UEO), Asociatia Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Organizatia Statelor Arabe (OSA), Uniunea Statelor Africane, fie ca au un domeniu de competenta limitat, regional, fie ca nu au ca obiect de actiune fiabilitatea sistemica. Asadar, institutiile cu rol de gestionare a relatiilor internationale sunt intr-o perioada in care ponderea lor in domeniu este scazuta, din cauze care au fost aratate mai sus, lacunar, fragmentar.

  1. Manifestarea unor viziuni diferite asupra organizarii sistemului de state din partea actorilor majori, astfel:

- se creioneaza tendinta unui leadership american, expresie a unei hegemonii sistemice intemeiate pe o economie de un dinamism fara precedent si o forta militara fara egal. In pofida unei reale opozitii interne fata de sporirea angajamentelor internationale, SUA se detaseaza in plan mondial prin influenta determinanta asupra oricarei evolutii sistemice.

- exista insa politica unor state (Rusia, Franta) de opunere la aceasta tendinta de unipolarizare a sistemului (si de recunoastere a hegemoniei americane) si de creare a conditiilor pentru crearea unui sistem multipolar. Iritati de aroganta unicei superputeri (sau hyperpuissance - Franta), aceste puteri si-au stabilit ca obiectiv strategic constructia unui sistem multipolar (Rusia)  ori au demarat procesul de adjudecare a statutului de putere nucleara (India)  sau a fortei economice si capacitatilor de proiectie a fortei militare la distanta  care sa le plaseze in postura de eventual competitor al hegemonului (China). Concomitent, anumite organizatii regionale chestioneaza directia de evolutie – catre statut de superputere sau nu - care s-o plaseze in postura similara (Uniunea Europeana).

- opozitia la o eventuala lume unipolara se manifesta si la nivelul altor puteri regionale, cazul cel mai concludent fiind Iranul; pe de alta parte, Irakul infrant in razboiul din Golf, se opune chiar militar tendintei catre unipolaritate si este sprijinit in consecinta de catre cei aflati pe aceeasi platforma (Rusia, China, Franta).

- Rusia a propus chiar (in timpul cand E. Primakov a fost premier) ca efortul de constructie a lumii bipolare sa fie concertat, propunere adresata Indiei si Chinei, dar declinata (se pare ca exista temerea ca astfel Moscova vrea sa-si intareasca sansele de mentinere a statutului de egal al SUA). Este de observat ca Rusia nu a adresat o propunere similara Uniunii Europene sau, macar, Frantei. Oricum, Moscova actioneaza in sensul de a forja o alianta cu China  (parteneriat strategic incheiat in august 1999 si livrari de armament performant), India (livrari de armament performant), Iran (sprijin pentru programul nuclear)

- analizele recente americane apreciaza ca, in viitorul previzibil, pentru SUA adversarii geopolitici sunt China si Rusia. Cu alte cuvinte, in pofida profilului jos al Rusiei (economic, intai de toate), aceasta ramane pe termen mediu si lung un competitor al SUA (oare doar din cauza arsenalului nuclear rusesc, comparabil numai cu cel american ?); iar China, in conditiile framantarilor interne si tulburarii determinate de o supraincalzire economica, se profileaza ca adversarul pe termen lung al SUA.

  1. Inexistenta unei ordonari sistemice si efortul de identificare si consolidare a

uneia dintre cele oferite de realitatea relatiilor internationale are consecinte multiple :

- instalarea unei stari de insecuritate accentuata in ansamblul sistemului, probata de frecventa de aparitie a crizelor sistemice (cele care implica actori cu viziuni diverse asupra ordonarii sistemice, cum este cazul in Kosovo}, precum si de comportamentul atipic al unor actori majori (cazul Indiei , care a devenit putere nucleara, al Chinei, care  ameninta cu reunificarea prin forta militara a Taivanului) sau de atitudinea antisistemica a unor state  - asa numitele “ rogue states”, care fie se opun direct puterilor dominante - Irak, Iran - fie au ca obiectiv reintronarea unor relatii sistemice deja revolute (Libia, Coreea de Nord, prizoniere ale mentalitatii bipolare);

- instabilitatea in zonele de invecinare ale marilor actori, cu orientari diverse in privinta organizarii sistemice sau in plin efort de pozitionare pentru competitia din cadrul sistemului viitor; astfel se explica instabilitatea din Balcani, din Asia centrala si din zona caucaziana, din zona “marilor lacuri “ africane sau din Asia de sud-est. Cazul Balcanilor europeni este simptomatic: pe de o parte, Uniunea Europeana si NATO apreciaza ca zona trebuie sa cada in propria sfera de gestionare, intrucat potentialul de contagiune este ridicat si amenintator, pe de alta parte, Rusia socoate ca acceptand acest lucru ar fi practic exclusa din Europa si condamnata la statutul de mare putere de rangul doi;

- stare de neliniste si agresivitate la nivelul actorilor mici si mijlocii, care intrevad in absenta organizarii sistemice o fereastra de oportunitate pentru realizarea neintarziata a unor design-uri proprii. Din aceasta perspectiva, situatia din zona Africii “marilor lacuri” este ilustrativa: Ruanda incearca , pe fondul competitiei dintre marile puteri, care creaza momentan un “gol de putere”,  sa intemeieze un imperiu tutzi;

- competitie acerba intre marile puteri, mai ales in ceea ce priveste organizarea sistemica, ceea ce induce incertitudine si impredictibilitate in ansamblul relatilor internationale. Un exemplu in acest sens este contradictia intre statele NATO si Rusia in timpul conflictului din Kosovo, contradictiile intre SUA si Anglia pe de o parte, si Rusia, Franta si China pe de alta parte, in privinta Irakului, neintelegerile periodice intre SUA si Franta relative la locul si rolul Europei in NATO ori in angrenajul mai larg al relatiilor internationale, etc., etc.

- aparitia tendintei de grupare a marilor actori, pentru a-si impune punctul de vedere asupra organizarii sistemice, ceea ce creaza inclusiv pericolul unui razboi hegemonic. Din aceasta perspectiva, apelul Rusiei la India si China de a milita in comun pentru constructia unui sistem multipolar este  practic o propunere de fracturare a sistemului si de organizare a acestuia in formula de blocuri opuse;

- tendinta statelor din zonele de fractura dintre marii actori de a se asocia acestora pentru a evita insecuritatea. Pe de o parte, ele isi asuma aceasta orientare voluntar (cazul tarilor din Europa Centrala si de Est, care au optat pentru UE si NATO) ori sunt impinse catre optiune de politica marilor vecini (cazul tarilor din “vecinatatea apropiata a Rusiei);

- accentuarea tendintei identitare a gruparilor entice pana la reclamarea statutului de independenta politica (cazurile Ceceniei, Kosovo, Lombardiei, Eritreei, etc.);

- schitarea orientarii statelor mici si mijlocii de a se sustrage, prin “comasare regionala”, competitiei dintre marii actori pentru formularea sistemului. Astfel, in regiunea nordica a Europei, statele apartenente la UE strang relatiile in plan multilateral cu statele baltice, iar in Balcani, prin Pactul de Stabilitate se cauta a se induce un astfel de comportament la nivelul actorilor zonali;

  1. Care sunt posibilitatile de organizare sistemica si cand se va institui o noua ordine internationala ?

- organizarea sistemica poate lua, avand in vedere precedentele, forma fie a multipolaritatii (cazurile post-1815 si post-1918) fie a unipolaritatii (continuitatea hegemoniei americane). Pare sa fie exclusa forma bipolaritatii nefiind intrevazuta in viitorul previzibil o mare putere capabila sa sustina, impreuna cu SUA, o astfel de organizare;

- intervalul temporal de constructie a noii ordini sistemice este greu de prognozat datorita faptului ca lipseste un termen de referinta istorica (acum nu a avut  loc un razboi hegemonic, iar Razboiul Rece nu poate fi socotit un substitut al acestuia). Referintele din literatura prognozeaza o perioada de circa 50 de ani de insecuritate pana la constituirea unei noi ordini sistemice (Wallerstein) pe baza teoriei ciclurilor Kondratieff;

- este insa clar, conform realitatilor relatiilor internationale astazi, ca forma de organizare sistemica va depinde cu siguranta de comportamentul si intelegerile existente intre principalii actori mondiali: SUA, Uniunea Europeana, Rusia si China;

  1. Care trebuie sa fie comportamentul Romaniei in actuala conjunctura sistemica ?

In ultimul deceniu al secolului XX, Romania si-a stabilit orientarea strategica in relatiile internationale: Vestul. Aceasta orientare are suportul tuturor partidelor politice parlamentare si se bucura de sprijinul majoritatii opiniei publice. In imprejurarile  post-Kosovo, cand Romania a avut orientarea conforma intereselor nationale, Uniunea Europeana a invitat-o sa inceapa negocierile de aderare, ceea ce reprezinta un prim success;

- Aderarea la NATO reprezinta cealalta mare tinta a politicii externe si de securitate a Romaniei. Dupa Summit-ul de la Washington (aprilie 1999), Romania se afla in pozitia de “leading candidate” in grupul celor noua aspiranti la aderare. Exercitiul MAp al Romaniei, alcatuit in conformitate cu exigentele NATO, cuprinde nu doar un plan comprehensiv de reforma a armatei, care s-o faca interoperabila cu alianta pana in 2007, dar si obiective in domeniul politic, economic, financiar, juridic, de securitate, care sa apropie Romania de standardele statelor aliate;

- In conditiile actuale, cand UE incearca constituirea unei Identitati Europene de Securitate si Aparare, Romania trebuie sa militeze pentru preluarea integrala in ansamblul acesteia a aquis-ului din cadrul UEO pentru partenerii-asociati; de asemenea, nu trebuie sa slabeasca ritmul de raspuns la exigentele NATO pentru a obtine invitatia de aderare la urmatorul Summit (probabil 2002);

- Decisive pentru succesul actiunii de integrare a Romaniei la Vest (UE si NATO) sunt reluarea cresterii economice si consolidarea stabilitatii politice;

- Alternativele la integrarea la Vest sunt contraproductive: neutralitatea este depasita  istoric si ar insemna izolare datorita asezarii geopolitice sau, mai grav, pericol extrem pentru interesele nationale fundamentale, integritatea teritoriala si suveranitatea: integrarea la Est  respinsa pe baza experientei istorice si datelor schimbate astazi la aceasta fatada geografica.

 

 

Загрузка...