Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Harta politica a Europei, stabilita la 1815, a fost conforma rezultatului conjugarii celor doua principii aplicate: al legitimitatii si al balantei de putere.

            Asadar, constatam:

            - existenta marilor puteri, membre ale “concertului de putere”: Anglia, Rusia, Prusia, Austria. Nu au fost incluse “concertului de putere”: Spania (fosta mare putere, acum in declin, cu un imperiu colonial sud-american in convulsie) si Imperiul otoman (“omul bolnav” al Europei, obiectul cronicei “crize orientale”).

            - existenta regatelor independente: Danemarca, Suedia, Norvegia, Tarile de Jos, Regatul celor doua Sicilii, Regatul Sardiniei, Regatul Spaniei, Portugaliei, Frantei (care in 1818 se alatura “concertului de putere”).

            - Confederatia germana, alcatuita din 39 de state “legate” printr-o dieta (Parlament) germanica (Bunderversammlung) alcatuita din plenipotentiarii partilor. Prusia si Austria intrau in competitie pentru a cistiga rolul preponderent in Confederatie, care nu avea calitatea de actor distinct al scenei internationale.

            - Italia, “notiune geografica” (Metternich) compusa din 7 state (regate si ducate) aflate sub stapiniri sau influente diverse (Lombardia-Venetia, Parma, Modena etc.).

            - Elvetia, singura republica europeana (daca facem abstractie de exitenta a 4 “orase libere” in Germania si Cracovia).

            Citeva precizari neaparat necesare pentru acest tablou politic:

  1. “dominatia” monarhiilor este evidenta. ceea ce explica insasi formalizarea principiului legitimitatii. Astfel de monarhii erau fie absolutiste (cazul Rusiei, Austriei, Prusiei si Danemarcei), fie constitutionale (cazul tipic al Angliei). Dupa 1815 se constata un adevarat “val” de dotare cu constitutii a regatelor (Suedia si Norvegia, Spania, statele Germaniei de Sud - Bavaria, Baden, Wurtenberg, Hessa, Nassau, Brunswick, Saxa-Weimar. Singura republica este Elvetia care, formata din 22 de cantoane, s-a dotat cu o constitutie in septembrie 1815.
  2. exista regate care nu sunt actori independenti intrucit coroanele sunt detinute de imparatii imperiilor inglobante: regatul Poloniei in Rusia, regatele Ungariei si Boemiei in Austria, Lombardiei-Venetiei in Austria.
  3. in cuprinsul unor imperii se afla entitati politico-statate cu vechime care se bucura de un statut de autonomie - rezultat al unor acte incheiate anterior: este cazul Principatelor Romane in Imperiul Otoman, al caror statut era consfintit prin Capitulatiile din secolele 14-15; de asemenea, Serbia, care dobindeste autonomia in primul deceniu al sec. al XIX-lea.

            In concluzie, harta politica a Europei evidentiaza predominanta marilor puteri intrunite in “concertul de putere”. Statele mijlocii si mici isi datoreaza statutul de actor disctinct asezarii lor geografice (Regatul Suediei-Norvegiei, Tarile de Jos, Portugalia, Elvetia). Cele mai multe insa se afla in sfera de influenta a unei mari puteri, cazul cel mai elocvent din acest punct de vedere fiind furnizat de cele 39 de state ale Confederatiei germane gravitind catre Prusia sau Austria.

 

            Acest tablou politic (sistemul international de state) a inceput sa fie modificat sub impactul actiunii principiului nationalitatilor.

            Precizam de la inceput ca se constata un decalaj intre Vestul si Estul continentului european in privinta “triumfului nationalitatii”. Daca in Occident putem considera a 1871 - unificarea Germaniei - reprezinta acest “triumf”, in Estul Europei acest lucru se va evidentia abia in 1918, fiind un pas urias - 1990-1991.

            Referindu-ne la etapa 1815-1871 se poate considera ca ea poate fi structurata in doua parti:

            - de la 1815-1851, cind legitimismul (Metternich) a primat asupra principiului nationalitatilor (cu citeva mici exceptii).

            - de la 1851 la 1871, cind principiul nationalitatilor a triumfat in Vestul Europei, in punctele esentiale cel putin.

 

            Prima etapa (1815-1851) nu inseamna insa “dominatia” absoluta a legitmismului metternichian. Expresie a intetirii contestatiei acestuia de catre principiul nationalitatilor, are loc aparitia de noi actori pe scena politica europeana: Grecia si Belgia.

            Aparitia Greciei ca actor independent in relatiile internationale este rezultatul luptei de eliberare nationala a poporului grec si a diasporei (vezi Rusia si Principatele Romane) precum si a interventiei in forta a “concertului de putere” european.

            Declansarea rascoalei grecesti in 1821 evidentiaza in ansamblu citeva caracteristici ale functionarii “concertului de putere”. Astfel, concomitent cu izbucnirea revoltei in peninsula Moreea (sudul Greciei), forte militare grecesti sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti (general rus) au intrat in Moldova si Tara Romaneasca cu evidentul sprijin al Rusiei. Concomitent, in Oltenia si Muntenia s-a declansat rascoala (revolutia) lui Tudor Vladimirescu.

            In fata protestelor celorlalte mari puteri europene, Rusia si-a retras sprijinul dat lui Al. Ipsilanti, ceea ce a atras infringerea acestuia (inclusiv a lui T. Vladimirescu).

            In Moreea insa, rascoala greaca nu au putut fi infrinta. Pentru a o lichida, sultanul a facut apel la pasa Egiptului, Mehemet Ali. In pofida rezistentei eroice a grecilor, punctele lor de rezistenta au cazut unul dupa altul (1824-1827).

            Sensibilizata de puternica rezistenta greaca dar si de solidaritatea crestina si de civilizatie, Europa intervine. Anglia, Rusia si Franta  trimit escadre navale la Navarin, baza flotei egiptene, iar trupele rusesti invadeaza Principatele Romane. Un contingent de forte militare franceze a fost debarcat in Moreea.

            Datorita temerii ca Rusia sa nu se instapineasca la Constantinopol, Marea Britanie grabeste pacea (de la Adrianopole, de mare importanta si pentru Principatele Romane). Rezultatul ei: o Grecie initial autonoma, apoi in 1830 complet independenta. Este primul triumf al miscarii de eliberare nationala.

            Asadar, in privinta functionarii “concertului de putere” constatam:

  1. a blocat initial o miscare de eliberare nationala pornita si sub impulsul unei singure mari puteri, Rusia, care astfel ameninta sa deterioreze echilibrul de putere pe continent.
  2. influenta exercitata de opinia publica asupra deciziilor guvernamentale. Astfel s-a reusit sa se impuna decizia unei interventii militare impotriva Turciei, care actiona singeros impotriva rasculatilor greci.
  3. interventia impotriva Turciei a fost posibila datorita atitudinii favorabile a “concertului de putere”. Aceasta interventie nu a fost singulara, ci conjugata (anglo-franco-rusa).

            Belgia a aparut ca urmare a unei revolte interne (a valonilor si flamanzilor impotriva Regatului Tarilor de Jos) si deopotriva a armonizarii intereselor marilor puteri. La inceputul rascoalei, o parte a acestora a vrut anexarea la Franta. Tematoare de instalarea unei mari puteri la Anvers, Marea Britanie s-a impotrivit acestei solutii. Franta, pentru a nu risca razboiul, nu a “apasat” pedala si a fost de acord cu constituirea unui regat bilingv in frunte cu un rege german (Leopold I din familia de Saxa-Coburg). In 1839, acest stat a fost recunoscut de Olanda si s-a declarat neutru.

            Solutia din 1830 a fost dezbatuta intr-o “conferinta a ambasadorilor” intrunita la Londra, asadar impusa de “concertul de putere” european.

            In cadrul primei etape, 1848 reprezinta un an decisiv din punctul de vedere al ofensivei principiului nationalitatilor. Sub lozinca “Dreptate, egalitate, fratie”, revolutia a cuprins practic intreaga Europa (Tarile Romane fiind avanposturile estice). Doua coordonate definesc acest “val revolutionar” gigantic: una sociala, indreptata impotriva “vechiului regim” si alta nationala - independenta natiunilor.

            Sub acest ultim aspect sunt ilustrative cazurile Ungariei, care s-a declarat in martie 1848, independenta fata de Austria, si al Italiei, care a incercat unificarea si independenta (Italia fara Pisa).

            Acest “val national” s-a izbit de Tripla Alianta, Rusia sprijinind cu armele supravietuirea Imperiului Habsburgic.

            In cea de a doua etapa (1851-1871) ilustrativa este aparitia Italiei si Germaniei.

            Germania a parcurs un drum sinuos al unificarii, rezultat din insasi complexitatea acestei probleme. Cum am aratat, la Viena in 1815 din cele 350 de state germane, croite la Westphalia in 1648, s-a constituit o confederatie cuprinzind 39 de state, in care Prusia si Austria isi disputau intiietatea. Elita politica germana a avut in vedere trei solutii ale unificarii. Ele s-au decantat in cadrul proceselor politice din Europa si, deopotriva, conform diverselor orientari de opinie publica din spatiul german sau evolutiei competitiei austro-prusace. Prima dintre aceste solutii a avut in vedere realizarea unirii prin manifestarea unei vointe populare (nationale). Confederatia stabilita in 1815 dispunea de un parlament in cadrul caruia fiecare stat isi avea reprezentantii proprii. In 1848, Parlamentul intrunit la Frankfurt a incercat sa aplice aceasta solutie - care era peste “capul” suveranilor statelor componente - oferind coroana imperiala a Germaniei regelui Prusiei. Din considerente de politica europeana, acesta a refuzat, consemnindu-se  practic esecul acestei solutii.

            Cea de a doua solutie a imaginat unificarea in jurul Austriei. Aplicarea ei presupunea insa incorporarea in Germania reunita a intregului Imperiu Habsburgic, cu diversitatea lui etnic-nationala. Aderarea doar a Austriei presupunea, in acelasi timp, disparitia acestui imperiu multinational.

            Solutia se vadea neviabila, cu deosebire datorita faptului ca echilibrul de putere statuat pe continent la 1815 ar fi fost grav dezechilibrat printr-o unificare germana care ar fi inghitit Imperiul austriac. Pe de alta parte, chiar aderarea singulara a Austriei la noua Germanie, pe linga faptul ca ar fi creat un hibrid germanic, intimpina opozitia elitei politice vieneze, nepregatita sa accepte sacrificiul pierderii unui imperiu multisecular.

            A treia solutie luata in considerare a fost realizarea Germaniei unite fara Austria (si Imperiul Habsburgic) si in jurul Prusiei. Acestei solutii si concretizarii ei i s-a dedicat Bismarck, cancelarul Prusiei, care a elaborat un plan in trei etape. Intr-o prima etapa el a urmarit recuperarea teritoriilor germane aflate in componenta Danerarcei (Schleswig si Holstein) printr-un razboi impotriva acesteia, purtat in alianta cu Austria. In cea de a doua etapa, pe fundalul divergentelor austro-prusace referitoare la teritoriile recuperate, Prusia declara razboi Austriei, infringind-o la Sadova (1866). Drept rezultat, Austria este exclusa din Confederatia Germana. Mai mult, Prusia formeaza in jurul sau Confederatia Germaniei de Nord (regele Prusiei fiind presedintele ei), care consemneaza si disparitia conglomeratului german creat la Viena in 1815. Cea de a treia etapa a cuprins un razboi impotriva Frantei, cuprinsa de o teama explicabila in fata aparitiei unui colos german la frontierele ei si prabusirea “liniei” Richelieu, care ii permisese sa joace rolul major in Europa. Franta este infrinta si Imperiul german este proclamat la Paris in ianuarie 1871. O noua si formidabila putere lua nastere in centrul Europei.

            In intervalul post 1871 se disting pina la sfirsitul primului razboi mondial (1918), de asemenea doua etape:

            - prima etapa, intre 1871-1914, care releva aparitia unor noi actori pe fundalul “crizei orientale”;

            - a doua etapa, intre 1914-1919, in care partial principiul nationalitatilor triumfa si in Estul Europei.

            Prima etapa este covirsitor  “acoperita” de fazele succesive ale “crizei orientale” al carui continut este definit de decaderea (disolutia) accentuata a Imperiului otoman. Intr-o noua faza a acesteia, declansata in 1875 prin rascoalele din Bulgaria si Bosnia-Hertegovina si sfirsita prin Congresul de la Berlin din 1878, au aparut trei noi actori independenti pe harta politica a Europei: Romania, Serbia si Muntenegru.

            Trebuie mentionat ca, in 1878, Congresul de la Berlin a fost ultima manifestare a “concertului de putere” european, care a pus capat unei crize care ameninta sa se transforme intr-un razboi generalizat.

            Intr-o noua faza a “crizei orientale”, legata de tentativa Turciei de modernizare (revolutia “junilor turci”), a aparut un nou actor independent: Bulgaria (1908).

            In sfirsit, o noua faza a “crizei orientale”, care coincide cu “razboaiele balcanice” (1912-1913), a determinat aparitia unui nou actor: Albania.

            Ceea ce este caracteristic acestei prime etape este faptul ca succesivele faze ale “crizei orientale” au determinat o instabilitate marcata in SE Europei, cu implicatii extrem de grave asupra echilibrului european (asigurat de existenta celor doua blocuri antagoniste). Deveniti “butoiul cu pulbere” al Europei, Balcanii vor determina intr-o noua criza (iulie 1914) declansarea primului razboi mondial.

 

            A doua etapa (1914-1919) corespunde marii inclestari a primului razboi mondial si asezamintului de pace intervenit la incheierea lui. Aplicarea conceptului de “ingradire” (indiguire) a perturbatorului (Germania) a dus la dezmembrarea Imperiului Habsburgic (principalul ei aliat) si aparitia unor noi state independente.

            Deopotriva, revolutia bolsevica in Rusia a zguduit profund imperiul tarist si i-a semnat dezmembrarea. In consecinta, se constata aparitia de noi actori in arena internationala: Finlanda, Letonia, Estonia, Lituania (desprinse din Rusia), Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Iugoslavia (prin dilatarea Serbiei).

            Triumful nationalitatilor se poate afirma ca are loc acum si in estul Europei, cu un decalaj de 50 de ani fata de Occident. Totusi, constructia national-statala in aceasta regiune nu a incetat odata cu pacea de la Paris din 1919-1920. Pe de o parte, Rusia bolsevica, transformata in URSS (prin aplicarea sui-generis a principiului autodeterminarii popoarelor) in 1922, a militat pentru reformularea sistemului de state versaillez si, in 1940, in urma pactului Ribbentrop-Molotov, a ocupat statele baltice, precum si partile vestice ale Poloniei si Romaniei, inclusiv fisia sudica a Finlandei. Pe de alta parte, URSS, devenita subiect al “lumii bipolare”dupa 1945, a inregistrat in 1990-1991 o implozie. Acest fapt a dus la aparitia unor noi state independente in Estul Europei (intre granita de Vest a ex-URSS si Urali): au reaparut cele trei state baltice, Belarus, Ucraina, Moldova, Rusia, Gruzia, Azerbaidjan, Armenia (in ce priveste ultimele trei republici transcaucaziene este de discutat gradul de apartenenta al acestora la “batrinul continent”).

 

            Globalizarea sistemului european de state este un fenomen ale carui inceputuri le gasim inca inainte de pacea de la Westphalia (1648). Marile descoperiri geografice (incepute in secolul al XV-lea) au dus treptat la constituirea unor mari imperii coloniale: olandez, englez, spaniol, francez, portughez.

            Este observabil ca intemeietorii acestor imperii coloniale sunt tarile de pe bordura estica a Oceanului Atlantic, ceea ce duce treptat la mutarea centrului de greutate mondial din bazinul Mediteranei in Atlantic (F. Braudel).

            In conjunctie cu expansiunea revolutiei industriale, cu aparitia de mari puteri in arena europeana, in utlimele trei decenii ale sec. al XIX-lea are loc un nou val al cuceririlor coloniale. Acest nou val a avut loc ulterior unui prim recul al colonialismului, care s-a tradus in:

            - independenta SUA (sec. XVIII) fata de coroana britanica;

            - independenta a numeroase state latino-americane de coroana spaniola (inceputul sec. XIX).

            Acest prim recul al colonialismului a avut ca efecte:

            - extensia sistemului international de state care “absoarbe” noi actori; acestia nu intra insa in sistemul de state european alcatuit la 1815.

            - adaugarea unor noi competitori la “placinta” coloniala: SUA.

           

            Revenind la problematica noului val de colonizare inceput in anii ‘70 ai secolului trecut, trebuie subliniat ca el a determinat trecerea sub suveranitatea Europei a celei mai mari parti a planetei. Franta a cucerit Tunisia in 1881, in 1882 Anglia se instaleaza in Egipt, in 1884-1885 Franta se instapineste in Indochina. In anii urmatori, Birmania, Africa Ecuatoriala (Congo), intre altele, devin colonii. Germania se lanseaza si ea in cursa coloniala in 1884 si cucereste Togo, Camerun si unele insule din Pacific. Italia se instaleaza in 1889 in Somalia si in 1890 in Eritreea.

            Daca in 1878 puterile europene detineau 67% din suprafata terestra a planetei, in 1914 erau stapine pe 84%. Marile imperii coloniale au fost create gratie superioritatii militare europene. In 1900, aproape intreaga Africa - cu exceptia Libiei si Etiopiei - era impartita intre 7 puteri europene, iar Asia era de asemenea impartita. Marea Britanie, de pilda, guverna in 1900 o cincime din teritoriul terestru al planetei si o patrime din populatia globului. Noului “val” de colonizare i s-au alaturat si puterile non-europene: SUA au anexat Hawaii, au inchiriat in perpetuitate  zona canalului Panama de la un stat creat special in acest scop, au ocupat Filipine si s-au instalat in Cuba. Japonia a ocupat Coreea si Formosa.

            Dupa primul razboi mondial, sistemul colonial s-a mentinut, coloniile invinsilor (Germania si Turcia) trecind in mina invingatorilor prin asa-numitul sistem de mandat al Ligii Natiunilor (cu intentia de a crea posibilitati de autoguvernare si apoi crearea de noi state). In Africa, Marea Britanie a primit Tanganika si a impartit Camerun si Togo cu Franta; Africa de Sud a primit “sub mandat” Africa de SV. In Orientul Mijlociu, Franta a primit Siria iar Irak, Transiordania si Palestina au intrat sub mandat britanic. In Pacific, Australia, Noua Zeelanda si Japonia au devenit beneficiarii acestui sistem de mandate.

 

            Dupa cel de al doilea razboi mondial a inceput procesul rapid al decolonizarii. In 1962, practic marile imperii coloniale disparusera si pe ruinele lor s-au instalat numeroase state independente.  La 35 de ani de la sfirsitul celui de al doilea razboi mondial, cu exceptia a circa 40 de teritorii dependente - cele mai multe locuite sub 100.000 de oameni - marile imperii coloniale erau o amintire.

            Cauzele acestui fenomen al decolonizarii sunt ample: un fenomen de psihologie colectiva (elitele coloniilor nu considerau normala existenta unei suveranitati straine si au descoperit ca dreptul popoarelor de a decide propriul destin era un principiu general admis de Occident si pe care il aplicau in cazul statelor proprii); sprijinul furnizat de URSS, lansata in lupta impotriva capitalismului (in 1920 si-au declarat sprijinul pentru decolonizare la Congresul de la Baku), a dobindit noi cote in “lumea bipolara” si a emulat si SUA (care a facut presiuni pentru decolonizare asupra Angliei si Frantei inca din timpul celui de al doilea razboi mondial).

            Decolonizarea nu a fost un proces pasnic: razboiul Indochinei (1945-1954) transformat apoi in “sindromul Vietnam” pentru SUA pina in 1974; razboiul Algeriei (1954-1962). Dar a fost si cazul liberei consimtiri de catre metropola, urmata de acorduri de cooperare intre aceasta si noul stat independent sau de o ruptura totala. Metropolele au incercat sa construiasca asa numite comunitati de state care sa acopere vechile imperii: unele au durata (vezi Commonwealth-ul) altele au fost efemere (Uniunea olandezo-indoneziana sau Comunitatea franceza creata in 1958). Astazi unii analisti socot implozia URSS ca o decolonizare iar CSI ca un drum deja “batut” iar responsabilitatea asumata de Franta in Africa francofona (vezi recenta intrunire de la Biarritz, care a inclus aproape 40 de state) ca o revigorare a vechiului concept de colonialism.

            Oricum, declansarea a facut sa creasca exponential numarul statelor din sistemul international. In 1918 existau circa 50 de state si o posibilitate de 1225 de relatii politice bilaterale. Astfel, daca ar exista doar 150 de state cu o posibilitate de 11175 de relatii politice bilaterale.

            Tabelul de mai jos evidentiaza cresterea exponentiala a numarului actorilor scenei internationale intervenita dupa cel de al doilea razboi mondial:

 

 

ANUL

Nr. statelor independente

1945

64

1950

75

1955

84

1960

107

1965

125

1970

135

1975

155

1980

165

1985

170

1990

170

1995

185 (cu fostele republici sovietice)

 

 

            Rezumatul intregii prelegeri este oferit de tabelul urmator:

 

1648:                Tratatul de la Westphalia creaza sistemul modern de state;

sec. 16, 17, 18: Puterile europene isi stabilesc imperii coloniale: primul val al colonizarii (in                      special in America de Nord si Sud)

1775-1790:       Revolutiile americana si franceza provoaca o puternica zguduire a sistemului                    international de state

1815-1880:      “Concertul de putere” european asigura stabilitatea sistemului international de                 state

1880-1914:      Statele europene creaza mari imperii coloniale: al doilea val al colonizarii

1914-1918:      Primul razboi mondial zguduie sistemul de state

1870-1930:      Numarul statelor-natiune in Europa sporeste de la circa 15 la peste 35

1918-1939:      Bolsevismul si nazismul ameninta legitimitatea sistemului international de                       state

1939-1945:     Al doilea razboi mondial

1945-1990:     Numarul actorilor creste rapid in urma decolonizarii: de la 54 in 1945 la 170                    in 1990.

 

 

Загрузка...