Tipărire
Categorie: Relații internaționale
Accesări: 128
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 

Introducere

Una din cele mai dificile şi complexe întrebări pe care şi le pun minţile luminate lucide ale lumii priveşte măsura în care securitatea internaţională este posibil a fi realizată în actualul context global. In general, dezbaterile pe această temă au pus în evidenţă două curente de gândire - realiştii şi idealiştii. Răspunsurile acestora au o notă dominantă pesimistă (realiştii) într-un caz şi una optimistă, în celălalt caz (idealiştii).

In perioada de după primul război mondial, idealismul a avut o pondere predominantă datorită speranţelor puse în Liga Naţiunilor, care părea că va asigura o ordine internaţională mai bună. In schimb, în epoca „războiului rece", realismul a devenit principalul curent de gândire. Războiul şi conflictele violente, în general, au fost considerate ca trăsături perene ale relaţiilor dintre state, încă de la apariţia acestora. Totuşi, o dată cu încheierea „războiului rece", dezbaterile au fost redeschise şi au căpătat chiar tonuri mai intense. Pentru unii, sfârşitul confruntării ideologice aprige dintre Est şi Vest a reprezentat o cotitură majoră în istoria relaţiilor internaţionale, anunţând o nouă paradigmă a acestora, în care violenţa interstatală ar deveni în mod gradual o chestiune a trecutului, iar noile valori comunitare ar aduce un spirit de cooperare tot mai pronunţat între persoane şi comunităţi umane din cele mai diverse, inclusiv la nivelul statelor. Acest curent de opinie a reflectat o viziune optimistă asupra dezvoltării unei societăţi globale paşnice. In schimb, pentru alţi analişti realismul a rămas cea mai bună cale de abordare teoretică a problematicii securităţii internaţionale. In opinia lor, evenimentele de după 1989 au produs schimbări nesemnificative în substanţa relaţiilor internaţionale. Sfârşitul „războiului rece" a adus, într-adevăr o eră nouă, mai cooperativă, între superputerile existente, însă aceasta are un caracter temporar atât timp cât statele continuă competiţia între ele, iar forţa a rămas ultimul arbitru în disputele internaţionale.

Inţelegerea profundă a problematicii securităţii internaţionale presupune abordarea unei multitudini de aspecte. Ne vom referi la cele mai semnificative dintre ele: definirea conceptului de securitate, relaţia dintre securitatea naţională şi securitatea internaţională, problemele tradiţionale ale securităţii şi ideile alternative care au apărut în ultimii ani ca efect al celor mai recente evoluţii în planul relaţiilor internaţionale.

 

  1. Conceptul de securitate

Majoritatea autorilor în domeniu consideră că securitatea este un concept contestat. Există un consens în ceea ce priveşte existenţa sentimentului de siguranţă faţă de ameninţări la adresa unor valori fundamentale (atât pentru indivizi, cât şi pentru grupuri), dar şi un dezacord major în privinţa cui ar trebui să i se acorde o atenţie prioritară: securităţii   individuale,   naţionale   sau   internaţionale.   Lucrările   de specialitate apărute în perioada războiului rece au avut ca subiect dominant ideea de securitate naţională, definită cu precădere din perspectivă militară.

Domeniul principal de interes pentru oamenii politici şi pentru oamenii de ştiinţă l-a reprezentat capacităţile militare pe care statele respective ar trebui să le dezvolte pentru a face faţă ameninţărilor la adresa lor. In ultimul timp, această idee despre securitate a fost criticată pentru natura ei etnocentrică (influenţată cultural) şi caracterul prea restrâns al definiţiei. In schimb, un număr important de autori contemporani au promovat o concepţie asupra securităţii extinsă dincolo de limitele tradiţionale ale securităţii naţionale, în sensul parohial al termenului, concepţie ce include un set considerabil de alte consideraţii. Barry Buzan, în studiul său People, States and Fear susţine un punct de vedere în care securitatea include aspecte politice, economice, societale, de mediu alături de cele militare, aceasta fiind definită, implicit, în termeni internaţionali mult mai evidenţi.

Credem că unele din cele mai sugestive definiţii ar fi următoarele:

„O naţiune are asigurată securitatea în măsura în care nu este în pericol de a trebui să-şi sacrifice valorile fundamentale dacă doreşte să evite viitorul şi are capacitatea, dacă este provocată, să şi le conserve prin obţinerea victoriei într-un asemenea război" (Walter Lippmann).

„Securitatea, într-un sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor valori dobândite şi în sens subiectiv, absenţa temerilor că aceste valori vor fi supuse unor atacuri" (Arnold Wolfers).

„In cazul securităţii, discuţia priveşte preocuparea de a fi liberi de ameninţări. Când această discuţie se poartă în contextul unui sistem internaţional, securitatea vizează capacitatea statelor şi societăţilor de a­şi menţine identitatea, independenţa şi integritatea funcţională" (Barry Buzan).

„O securitate stabilă poate fi dobândită de către popoare şi grupuri numai dacă nu îi privează pe alţii de aceasta; securitatea poate fi dobândită atunci când ea este concepută ca un proces de emancipare". (Booth and Wheeler).

Din aceste definiţii rezultă tendinţa statelor de a-şi transfera preocupările centrate pe politici de securitate excesiv de auto-referenţiale către abordări conceptuale ale intereselor de securitate ale vecinilor lor. Lucrarea lui Buzan ridică chestiuni importante şi interesante despre măsura în care consideraţiile de securitate internaţională şi naţională pot fi compatibile şi dacă statele, dată fiind natura sistemului internaţional, sunt capabile să gândească în termeni globali, favorabili unei cooperări internaţionale mult mai largi.

Acest accent pus pe tensiunea dintre securitatea naţională şi internaţională nu este acceptat de către toţi specialiştii în domeniu. Astfel, unii susţin că punerea accentului pe relaţiile statale şi interstatale ignoră schimbările fundamentale care au loc în politica globală, în special după încheierea „războiului rece". Pentru unii dintre ei, procesele duale de integrare şi fragmentare care caracterizează lumea contemporană înseamnă că ar trebui acordată o mult mai mare atenţie „securităţii societale".

Conform acestui punct de vedere, integrarea progresivă în regiuni precum Europa subminează ordinea politică clasică întemeiată pe naţiuni-state, lăsând naţiunile să evolueze într-un cadru politic mai larg (cum ar fi, de exemplu, Uniunea Europeană). In acelaşi timp, fragmentarea unor state diferite, cum ar fi fosta Uniune Sovietică şi fosta Iugoslavie) a creat noi probleme în sfere ce privesc frontierele, minorităţile şi ideologiile organizante, cauzatoare de instabilitate regională mult sporită. Aceasta a condus la ideea că grupurile etno-naţionale, mai mult decât statele, ar deveni centrul atenţiei pentru specialiştii în domeniu.

In acelaşi timp, alţi autori argumentează că atenţia specială acordată securităţii naţionale şi internaţionale nu mai este justificată în contextul apariţiei unei societăţi globale embrionare în anii de după 1990. La fel ca şi teoreticienii „securităţii societale", ei recunosc existenţa unor procese de fragmentare a statului-naţiune, însă consideră că întreaga atenţie ar trebui concentrată nu pe societate la nivel etno-naţional, ci pe societatea globală. Aceşti autori susţin că una din cele mai importante tendinţe apărute în anii '90 este reprezentată de un amplu proces de globalizare, generator de transformări profunde şi rapide la scară planetară, dar şi în context local. Ei acceptă că acest proces aduce cu sine noi riscuri şi pericole, incluzând între acestea pe cele asociate unor fenomene precum prăbuşirea sistemului monetar global, „încălzirea" planetei, iminenţa unor accidente nucleare ş.a. Aceste ameninţări la adresa securităţii sunt considerate ca fiind în mod evident în afara posibilităţilor de control ale statelor-naţiuni. Ei apreciază că numai dezvoltarea unei comunităţi globale poate asigura gestionarea lor în mod corespunzător.

 

  1. Abordarea tradiţională a conceptului de securitate

începând cu Tratatul Westfalic din 1648, statele au fost privite ca fiind cei mai puternici actori în sistemul internaţional. Ele au fost considerate un standard universal de legitimitate politică, fără a exista o autoritate mai înaltă care să reglementeze relaţiile dintre ele. Aceasta a însemnat că securitatea a fost privită ca o obligaţie prioritară a guvernelor statelor. Acestea au înţeles că nu există altă alternativă decât aceea de a-şi căuta propria lor protecţie în ceea ce a fost denumită o lume a autoajutorării.

In dezbaterea istorică privind cea mai bună cale de a-ţi asigura securitatea naţională, autori cunoscuţi precum Hobbes, Machiavelli şi Rousseau au încercat să prezinte o imagine preponderent pesimistă a implicaţiilor suveranităţii statale. Sistemul internaţional a fost tratat ca o arenă brutală în care statele ar căuta să-şi realizeze propria lor securitate în detrimentul vecinilor lor. Relaţiile interstatale au fost percepute ca o luptă aprigă pentru putere în care actorii statali încercau în mod constant să fie în avantaj unii în raport cu ceilalţi. Conform opiniei acestora, era de-a dreptul imposibil să se ajungă la o pace permanentă. Tot ceea ce statele ar fi putut să facă era să prevină ca unul dintre ele să dobândească hegemonia asupra celorlalţi, prin încercări constante de a realiza şi menţine echilibrul de putere. Acest punct de vedere a fost apoi împărtăşit şi de autori contemporani, precum E. M. Carr şi Hans Morgenthan, care au creat şi dezvoltat arhicunoscuta şcoală de gândire realistă, apărută în perioada imediat următoare terminării celui de-al doilea război mondial.

Această perspectivă pesimistă asupra relaţiilor internaţionale este împărtăşită de mulţi autori contemporani, cei mai cunoscuţi fiind Kenneth Waltz şi John Mearsheimer. Pesimismul acestor neorealişti se întemeiază pe un număr de prezumţii-cheie în temeiul cărora, în opinia lor, sistemul internaţional operează. Aceste prezumţii-cheie de sorginte neorealistă sunt:

Luate împreună, aceste premise generează o tendinţă a statelor de a acţiona agresiv în relaţiile dintre ele.

Conform acestei teorii, securitatea naţională sau mai degrabă insecuritatea este în mare parte rezultatul structurii sistemului internaţional. De altfel, susţinătorii acestei teorii au şi fost numiţi „realişti structurali". În opinia lor, structura anarhiei prezintă un grad ridicat de durabilitate. Consecinţa principală constă în faptul că politica internaţională în viitor va fi probabil la fel de violentă ca şi politica internaţională din trecut. Într-un articol sugestiv intitulat „Back to the Future", John Mearsheimer a subliniat că sfârşitul Războiului Rece a fost de natură a anunţa revenirea politică multilaterală tradiţională a echilibrului de putere, în care naţionalismul extrem şi rivalităţile etnice ar putea conduce la răspândirea instabilităţii şi chiar la conflicte. Mearsheimer a considerat „războiul rece" ca o perioadă de pace şi stabilitate generată de structura bipolară a puterii, dominantă la nivel global. O dată cu colapsul acestui sistem, el a considerat că aceasta ar putea duce la resuscitarea într-o formă nouă a rivalităţilor dintre marile puteri, competiţie care a marcat negativ relaţiile internaţionale încă din secolul al XVII-lea.

Pentru autorii neorealişti, politica internaţională nu mai prezintă drept caracteristică existenţa permanentă a războaielor. În schimb, are loc o competiţie neobosită în planul securităţii, în urma căreia este posibil să apară, în mod neprevăzut, şi situaţii de conflict armat. Ei recunosc şi acceptă că statele pot coopera şi că o asemenea cooperare chiar există, însă apreciază că aceasta are limitele sale. Ea este constrânsă de logica dominantă a competiţiei în planul securităţii pe care nu o poate elimina nici o formă de cooperare. În opinia lor, o pace adevărată pe termen lung sau o lume în care statele să nu concureze în competiţia pentru putere este foarte improbabil să se înfăptuiască.

Cu toate acestea, securitatea nu mai este redusă la dimensiunea sa militară, ci percepută şi analizată în multidimensionalitatea sa. Astfel, la nivel politic, există o recunoaştere tot mai largă a faptului că sistemele de guvernare şi ideologiile au o influenţă puternică nu numai asupra stabilităţii interne, ci şi asupra securităţii internaţionale. Guvernele autoritare caută adesea să distragă atenţia de la gravele probleme create pe care le generează în plan intern practicile nedemocratice şi caută să canalizeze opinia publică către false probleme ca urmare a unor acţiuni militare aventuroase în exterior. Aceasta a fost, de exemplu, una din raţiunile principale ale Războiului din Malvine/Falkland care a avut loc între Argentina şi Marea Britanie. De asemenea, tendinţele contemporane de fragmentare a statelor ridică mari probleme de securitate. Exemplul cel mai evident sunt efectele vizibile şi astăzi ale dezintegrării Uniunii Sovietice şi Iugoslaviei în anii '90. Riscurile ar fi şi mai mari, constituind o problemă majoră globală, în situaţia în care Partidul Comunist Chinez ar pierde controlul efectiv asupra ţării în anii următori.

Creşterea populaţiei şi problemele ce privesc accesul la resurse şi pieţe au determinat acordarea unei atenţii tot mai mari chestiunilor de securitate economică. Privaţiunile şi sărăcia nu sunt numai un izvor de conflicte interne, ci şi cauza răspândirii unor tensiuni între state. Sunt cunoscute disputele din Africa sahariană şi subsahariană pentru rarele zone fertile, relativa bunăstare a unor grupuri atrăgând presiunile din partea populaţiei din zonele sărace, tentată să se deplaseze şi apoi să recurgă la violenţe pentru a accede la bunuri necesare supravieţuirii. Aceste violenţe, care au vizat cu precădere minorităţi şi grupuri etnice, au creat o stare de tensiune între state, punând în evidenţă importanţa crescândă a interdependenţei economice şi potenţialul conflictual pe care-l conţine acest gen de raporturi.

Presiunile economice pot, de asemenea, să încurajeze tensiunile sociale din cadrul statelor, cu implicaţii majore asupra securităţii internaţionale. In ultimii ani, în mod deosebit, migraţia în continuă creştere între state a produs conflicte identitare de grup. Unul din cele mai elocvente exemple l-a reprezentat migraţia dinspre Bangladesh către nord-estul Indiei. In ultimii douăzeci de ani, populaţia statului indian Assam a crescut de la 7 milioane la 22 de milioane, cauzând schimbări sociale majore care au modificat echilibrul puterii politice între grupurile etnice şi religioase din regiune. Această situaţie a provocat un conflict inter-grupuri care a cauzat serioase dificultăţi în relaţiile dintre India şi Bangladesh.

Multe din sursele economice şi sociale de insecuritate din lumea contemporană sunt în strânsă conexiune cu problemele de mediu înconjurător. Unii autori au evidenţiat că lipsa tot mai acută a terenurilor agricole, a rezervelor de apă, a pădurilor şi peştelui, împreună cu schimbările atmosferice, în mod deosebit fenomenul de încălzire globală, au un impact important asupra securităţii internaţionale. Controlul asupra petrolului a fost una din cauzele majore ale Războiului din Golf, iar tensiunile create de disputa dintre arabi şi evrei pentru controlul resurselor de apă de pe malul de vest al Iordanului au complicat serios eforturile de a realiza o pace durabilă în regiune.

Teoria că războiul este o trăsătură istorică constantă a politicii internaţionale, fiind improbabil să dispară se bazează pe ideea că statele trebuie să facă faţă la ceea ce a fost descris ca fiind dilema de securitate, din care este imposibil să ieşi. Noţiunea de dilemă de securitate a fost definită şi explicată în anii '50 de către John Herz. El afirma că „o noţiune structurală în care încercările statelor de auto-ajutorare urmărind nevoile lor de securitate, indiferent de intenţii, tind să conducă la creşterea insecurităţii pentru ceilalţi actori, atunci când fiecare interpretează propriile măsuri ca defensive, iar măsurile celorlalţi ca o potenţială ameninţare" .

Conform acestei teorii, într-un mediu necoagulat, al auto-ajutorării, aşa cum este sistemul internaţional, statele se confruntă cu o stare de nesiguranţă greu de evitat datorită pregătirilor militare făcute de către alte state. Intrebarea care macină este următoarea: toate aceste pregătiri sunt întreprinse pur şi simplu pentru propria lor apărare sau ele fac parte dintr-un proiect mult mai agresiv? Deoarece această incertitudine este de nerezolvat, statele rămân cel mai adesea neîncrezătoare în relaţiile dintre ele. In schimb, dacă neîncrederea este reciprocă, poate rezulta foarte bine un ciclu dinamic „acţiune-reacţiune", apt să ridice temerile ambelor părţi la cote mai înalte. Insecuritatea va alimenta viitoarea insecuritate, cu posibilitatea mereu actuală ca lucrurile să degenereze într-un conflict armat.

La rădăcina dilemei de securitate stau, totuşi, neîncrederea şi teama. Chiar şi atunci când statele sunt crezute că au doar intenţii benigne, rămâne totuşi temerea că aceste intenţii se pot schimba.

Diferenţa dintre pregătirile făcute cu intenţia de a declanşa un conflict şi precauţiile împotriva unui atac există cu claritate numai în minţile celor care construiesc armamentele. Această distincţie nu este însă evidentă pentru ceilalţi. Prin urmare, un guvern care manifestă reţineri faţă de orice sugestie din care rezultă că propriile sale măsuri sunt percepute ca excesive în raport cu nevoile lui reale de apărare, priveşte măsurile similare ale unui alt guvern ca o pregătire pentru atac. După unele opinii se pare că omenirea nu s-a dovedit capabilă să depăşească această dilemă ireductibilă.

 

  1. Dificultăţile cooperării între state

Pentru mulţi autori neorealişti contemporani nu se întrevăd perspectivele unei schimbări semnificative în natura securităţii în lumea erei „post război rece". Având ca argumente Războiul din Golf, dezintegrarea violentă a fostei Iugoslavii şi a unor părţi din fosta Uniune Sovietică, ei au evidenţiat că vom continua să trăim într-o lume a neîncrederii şi a competiţiei constante în sfera securităţii. Nu se neagă existenţa unor cooperări între state, dar se apreciază că ea se realizează cu greu, iar susţinerea ei este chiar mai dificilă. În opinia curentului de nuanţă pesimistă, există doi factori care continuă să creeze dificultăţi cooperării, chiar şi după schimbările radicale de după 1989. Primul factor rezultă din perspectiva recurgerii la înşelăciune. Cel de-al doilea decurge din interesul pe care statele îl au în privinţa a ceea ce este cunoscut sub denumirea de câştiguri relative.

Autori ca Waltz şi Mearsheimer nu neagă că statele cooperează adesea, iar în epoca „post război rece" au apărut mult mai multe oportunităţi pentru acţiune comune. Totuşi, ei consideră că există limite clare în planul cooperării deoarece statele au fost întotdeauna şi vor rămâne temătoare de posibilitatea de a fi înşelate de către eventualii parteneri în modul de îndeplinire a acordurilor încheiate şi că o astfel de atitudine ar asigura beneficiarului câştigarea unor avantaje.

Riscul este considerat a fi deosebit de important, dat fiind natura tehnologiei militare moderne, capabilă să provoace schimbări rapide în echilibrul de putere dintre state. În opinia lui Mearsheimer, o asemenea dezvoltare ar putea crea o fereastră de oportunitate pentru partea care înşală de a provoca o înfrângere decisivă statului victimă. Statele realizează în ce constă pericolul şi, deşi ele aderă la alianţe sau semnează tratate de control al armamentelor, rămân precaute şi conştiente de nevoia de a-şi asigura, în ultimă instanţă, propria lor securitate naţională. Aceasta este una din raţiunile pentru care, deşi au fost adoptate Acordurile privind Reducerea Armamentelor Strategice (1990) şi extinderea Tratatului de Neproliferare (1995), puterile nucleare continuă să-şi menţină activă o parte din arsenalul nuclear.

Cooperarea este frânată, de asemenea, în opinia unor autori neorealişti, pentru că statele tind să fie interesate de „câştiguri relative" în detrimentul „câştigurilor absolute". În loc să fie interesate de o cooperare în care câştigă amândoi partenerii, statele sunt preocupate întotdeauna de cât de mult câştigă în comparaţie cu partenerul de cooperare. Deoarece toate statele vor încerca să-şi maximizeze câştigurile într-un mediu internaţional nesigur competiţional şi erodat de neîncredere, cooperarea va fi dificil de realizat şi greu de menţinut.

O asemenea viziune asupra problematicii cooperării în lumea „post război rece" nu este împărtăşită, totuşi, de toţi autorii, chiar în cadrul şcolii neorealiste. Există un curent de opinie larg răspândit între oameni politici şi oameni de ştiinţă că viziunea tradiţională sau viziunea standard neorealistă asupra relaţiilor internaţionale ar trebui modificată sau chiar înlocuită. Opoziţia la neorealismul standard îmbracă o varietate de forme. Pentru a ilustra căile alternative de gândire a securităţii internaţionale după anii '90 au fost luate în consideraţie opt abordări diferite. Desigur, există diferenţieri importante între modul de abordare a problemelor de către diferiţi autori. Totuşi, ei împărtăşesc aproape în unanimitate un punct de vedere comun: în viitor este posibilă o securitate internaţională mai eficientă prin cooperare. Intr-adevăr, mulţi dintre aceştia subliniază că în ultimii ani securitatea internaţională suferă schimbări semnificative care ar putea aduce oportunităţi mai mari pentru pace.

 

  1. Oportunităţile de cooperare între state

Contrar opiniilor unor reprezentanţi ai şcoli neorealiste care privesc cooperarea dintre state în perioada „post război rece" dintr-o perspectivă pesimistă, există şi neorealişti care fac evaluări mult mai optimiste. Conform lui Charles Glaser, „contrar opiniei generale, propensiunea generală puternică a adversarilor de a fi în competiţie nu este o consecinţă logică şi inevitabilă a prezumţiilor fundamentale ale realismului structural" . Glaser acceptă o mare parte din analizele şi prezumţiile realismului structural, însă consideră că există numeroase circumstanţe în care adversarii îşi pot îndeplini cel mai bine obiectivele lor de securitate prin intermediul politicilor de securitate, evitând să recurgă la metodele concurenţiale. In asemenea împrejurări este de înţeles că statele preferă să coopereze, renunţând la ideea de a intra în competiţie. Ca urmare, securitatea este privită ca fiind „condiţionată" de împrejurările care au un rol hotărâtor în momentul respectiv.

Realiştii condiţionali consideră că realismul structural standard este invalidat datorită a trei motive importante:

  1. Ei resping competiţia ca prejudecată inerentă din teorie. Cu toate că relaţiile internaţionale sunt caracterizate printr-un comportament de autoajutorare, în opinia lor aceasta nu înseamnă că statele sunt condamnate la o competiţie perpetuă care va degenera în război. Confruntate cu incertitudinile determinate de implicarea în cursa înarmărilor, aşa cum s-a întâmplat în anii '70 şi '80, statele au preferat să coopereze. Acţiunea lor comună le-a adus un cert avantaj în demersul de-a reduce riscurile şi nesiguranţa într-o perioadă în care alternativa era angajarea într-o competiţie acerbă, aşa cum s-a întâmplat în cea mai mare parte a perioadei „războiului rece".
  2. Un al doilea motiv, strâns legat de primul, derivă din faptul că realismul structural standard este perimat datorită accentului pe care-l pune pe „câştigurile relative". Se consideră că cel mai adesea statele doresc cooperarea datorită pericolelor pe care le generează urmărirea avantajelor relative. Aşa cum sugerează teoria dilemei de securitate, de cele mai multe ori este de preferat o paritate aproximativă, în termeni de securitate, decât să cauţi câştiguri maxime care vor declanşa o nouă rundă în cursa înarmărilor, de natură a aduce mai puţină securitate pentru toţi, pe termen lung.
  3. Un al treilea motiv de invalidare a variantei standard a realismului structural rezultă din aprecierea că accentul pus pe conceptul de înşelare este exagerat. Înşelăciunea este o problemă care comportă riscuri, însă la fel se poate spune şi despre cursa înarmărilor. Schelling şi Malperin au subliniat că nu se poate afirma că un acord ce lasă anumite posibilităţi de a înşela este inacceptabil sau că înşelăciunea ar conduce în mod necesar la câştiguri strategice importante. Riscurile provocate de controlul înarmărilor pot fi preferate riscurilor provocate de cursa înarmărilor. Realiştii condiţionali au afirmat că acest lucru a fost complet ignorat de neorealiştii tradiţionali, precum Waltz şi Mearsheimer. Punctul lor de vedere a fost confirmat de politica Marilor Puteri la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, când au fost semnate un număr semnificativ de acorduri, cele mai importante fiind START I şi

START II.

 

Elementul central al acestei teorii rezidă în ideea că nu este cazul să se manifeste un pesimism excesiv în privinţa securităţii internaţionale în perioada de după războiul rece.

 

 

 

 

 

 

Concluzii

Secolul XXI a debutat abrupt și violent, printr-un cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat obiective simbolice importante pentru lumea democratică. Aceste evenimente au fost urmate de alte acțiuni criminale asemănătoare, оn mai multe părți ale lumii, declansвnd un proces de transformare profundă a mediului de securitate și generвnd consecințe ce afectează, pe termen lung și оn profunzime, comunitatea internațională. Оntr-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale оn ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activa. Оntr-o lume complexă, dinamica și conflictuala, aflată оn plin proces de globalizare, оntelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului оn care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, оntelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de 121d33b mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

  1. Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă?, Editura Incitatus Bucureşti, 2002;
  2. Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale, Editua Antet, f. a.;
  3. Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2005. Enciclopedie politică şi militară, CTEA, Bucureşti, 2005.
  4. Emanuel Todd, Sfârşitul imperiului, Albatros, Bucureşti, 2004;
  5. Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI, secţiunea Istorie, geopolitică şi geostrategie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005.