Tipărire
Categorie: Relații internaționale
Accesări: 38

 

SCURTĂ INTRODUCERE

 

  Incercăm sa ne axăm pe problemele Europei după căderea zidului Berlinului, schimbările geopolitice care au apărut şi noua ordine mondială. Astfel ne întrebăm care sunt de fapt poziţiile statelor membre din Uniunea Europeană cu privire la renunţarea propriei zone de influenţă., şi cum putem analiza Europa în ansamblul său.

Cu alte cuvinte, la care parte a Europei ne referim atunci  când vorbim despre “sistemul de securitate european”?

CADRUL CONCEPTUAL ŞI TEORETIC

 

Trebuie definite conceptele importante pe care le utilizăm, şi anume trebuie definit conceptul de securitate:„Securitatea, în sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor în a obţine valori, în sens subiectiv, absenţa fricii că astfel de valori vor fi atacate.”

  Conceptele de securitate şi apărare erau practic echivalente în perioada Războiului Rece. Prin urmare, securitate implică una sau toate din ideile următoare: „ca un stat sa nu fie sub ameninţarea războiului; că un stat poate să îşi urmărească ’’interesele sale naţionale’’ şi să îşi păstreze valorile intrinseci; şi să se simte în siguranţă împotriva potenţialilor agresori (ceea ce înseamnă că războiul este puţin probabil să se întâmple,dar dacă totuşi se întâmplă statul respectiv nu aşteaptă apărare).

Aceste idei tradiţionale despre securitate aveau la bază trei concepte: credinţa că securitatea este responsabilitatea statelor, că politica de securitate caută să menţină status quo, şi că ameninţările militare şi nevoia de apărare militară efectivă sunt preocupări de bază.”

Conceptul securităţii colective trebuie înţeles din acest punct de vedere. Securitatea colectivă este în general definită ca un „sistem pentru pace internaţională” şi a fost mai bine înţeles ca „proporţia cazului agresiv şi ilegal al forţei de către o naţiune împotriva alteia se va confrunta cu forţa combinată a tuturor celorlalte naţiuni. Toţi vor coopera pentru a controla un perturbator al păcii. Se vor comporta ca unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Puterea lor combinată va servi drept garanţie pentru securitate fiecăruia.

Au apărut ameninţări non-teritoriale – constituind ameninţări centrale pentru securitatea europeană în aceeaşi măsură în care o constituiau ameninţările militare din partea statelor teritoriale – aveau legatură cu un număr foarte divers de probleme. Similar problematicii conceptuale în definirea securităţii, o definiţie exactă a securităţii colective rămâne şi ea controversată.

O putere mare este un concept care se referă la puterea naţională care derivă din mijloacele militare şi economice. Se foloseşte în opoziţie cu conceptul de putere mică, care se referă la puterea care derivă din diplomaţie, cultură şi istorie.

În acest sens, puterea economică este asimilată de conceptul de putere mare, din moment ce mijloacele economice pot fi folosite pentru a influenţa şi a constrange.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre puterea civilă şi cea militară, majoritatea observatorilor par să fie de acord că civil înseamnă non-militar, incluzând astfel instrumente economice, diplomatice si culturale, în timp ce putere militară implică folosirea forţelor armate .

Statele se axează pe securitate şi putere, deoarece realizarea intereselor, scopurilor şi valorilor lor depind de securitate şi putere, pentru a-i face pe ceilalţi actori să se supună dorinţei statului. În timp ce realiştii tradiţionali şi neorealiştii ofensivi pun accent pe putere, neorealistii defensivi (aşa cum vom arăta ceva mai departe) vorbesc cu precadere despre securitatea şi supravieţuirea statului, şi nu despre putere în sine, ca fiind obiectivele principale ale acţiunii unui stat. Acţiunile-state sunt actorii dominanţi, unităţi de bază ale sistemului mondial.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SISTEMUL EUROPEAN DE SECURITATE ŞI ERA RĂZBOIULUI RECE

 

Complexul securităţii europene este diferit de celelalte complexe pentru ca principală lui dinamică este integrarea, care influenţează toate celelalte probleme, mai ales felul în care actorii adaptează şi transformă sistemul de securitate European. Una dintre principalele probleme de securitate ale Europei este transformarea unei Europe multipolară într-o unitate mai omogenă.

 

Aceasta este principala sarcină a securităţii UE. Una dintre consecinţele integrării europene este într-adevăr concilierea între actorii regionali din Europa. UE funcţionează în acest sens ca un sistem de securitate, definit ca o comunitate a securităţii strâns unită, cu funcţii de securitate atât interne, cât şi externe. De aceea, UE, prin efortul său de a duce mai departe procesul de integrare, trebuie privită ca un foarte important actor desecurizant în complexul securităţii europene, încă eterogen şi unde ameninţările difuze, în afară de cele militare, au crescut.

 

De aceea stabilirea celor mai importante provocări pentru Europa au pe rând redefinite: probabilitate ca statele europene – în special cele vest europene - să trebuiască să aleagă puterea militară pentru a apăra teritoriile sale a parut minimă sau aproape inexistentă. Accentul a fost mutat pe provocări ale securităţii mai difuze, cum ar fi inegalitatea socială şi economică, terorism, răspândirea armelor de distrugere în masă, problemele de mediu, crizele umanitare, conflictele etnice şi crimele internaţionale.

 

Politica de securitate în Europa pare să aibă în prezent trei dimensiuni. „Prima dimensiune este concepţia tradiţională a politicii de securitate si apărare, unde scopul este apărarea teritoriului unui stat naţiune sau a unui grup de state împotriva unei ameninţări militare externe clar identificate. Cea de-a doua dimensiune are legatură cu ideea interdependenţei comune între state. Astfel, securitatea naţională este văzută ca dependenţă de stabilitatea internaţională per total şi nerespectarea normelor internaţionale. În această dimensiune, accentul de pe politica de apărare şi securitate se mută spre ameninţarea securităţii nonteritoriale. Surse de nesiguranţă nu sunt adesea considerate ca având legatură cu alte state, dar cu probleme cum ar fi conflictele etnice, crimele internaţionale şi terorismul.

În schimb, acesta duce la o discuţie despre legitimitatea folosirii mijloacelor militare în situaţii care nu au legătură cu apărarea naţională a teritoriului.

Cea de-a treia dimensiune se îndreaptă către dezechilibrele sociale şi economice, crizele umanitare, dezastrele mediului, provocări ale securităţii tot atât de mari cât şi ameninţările militare. Tendinţa în agenda securităţii europene a fost de a se îndepărta de prima dimensiune a apărării teritoriale şi de a merge spre cea de-a treia dimensiune a unui concept de securitate extins.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INSTITUŢIILE SISTEMULUI EUROPEAN DE SECURITATE

 

Integrarea europeană a început cu apărarea. Tratatul de Alianţă şi Ajutor Reciproc de la Dunkirk semnat în martie 1947, care era o alianţă franco-engleză, şi în special Tratatul de la Bruxelles – semnat în martie 1948 de către Franţa, Anglia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – erau în principal adaptate să creeze o comunitate a securităţii care ar îndepărta orice risc de război în Europa

Această secţiune va examina procesul concret întreprins de UE pentru a face faţă acestei provocări. Astfel, mai întâi prezintă dezvoltarea şi caracteristicile Politicii Comune de Securitate si Aparare (PCSA), cu o atenţie deosebită acordată Politicii Europene de Securitate şi Aparare (PESA). Apoi ne oprim asupra Uniunii Europene Occidentale (UEO), care a fost creată pornind de la ideea de a se ocupa de apărare şi securitate. Datorită dezvoltărilor din ultimii ani, viitorul UEO este, aşa cum vom arăta, cam nesigur.

          Cooperarea politică europeană a fost formalizată în 1986 prin Actul Unic European, care nu i-a alterat nici natura interguvernamentală, nici metodele de operare. Deşi Actul Unic European a reprezentat un pas important înspre integrarea ulterioară în multe zone, a rămas extrem de rezervat în privinţa securităţii, observând doar dorinţa statelor de a-şi „coordona poziţiile mai aproape de aspectele politice şi economice ale securităţii.”

De fapt, Actul Unic European (AUE) „nu reprezentă decât formalizarea a ceea ce deja există în practică CPE şi în plus un  secretariat CPE.”

.Trebuie adăugat că Primul Razboi din Golf şi criza din Iugoslavia au subliniat nevoia unei identităţi europene de apărare şi securitate.

În acelaşi timp, un pas important pentru politica externă şi de securitate a UE a fost făcut la Maastricht. Prin ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht pe 1 noiembrie 1993, nou infiinţata Uniune Europeană şi-a acordat o Politică Externă Comună şi de Securitate (PESC), care a fost implementată ca „al doilea stâlp” al Uniunii şi a înlocuit-o pe mai modesta Cooperare Politică Europeană (CPE).

 Politica Europeană de Securitate şi  Apărare – care a fost înfiinţată în ideea consolidării şi completării deja existentei PESC – a fost astfel lansată ca parte integrală, dar distinctă a PESC. Prin PESA, UE este astfel capabilă să desfăşoare o gamă largă de misiuni de pace, atât de natură civilă, cât şi militară.

OriginileUniunii Europene Occidentale se găsesc în Tratatul Alianţei de Aparare de la Dunkirk semnat în martie 1947, era o alianţă anglo-franceză, în care cele două părţi s-au înteles să îşi  acorde ajutor reciproc în caz că un nou atac german ar apărea. Tratatul de la Dunkirk a fost îmbunătăţit un an mai târziu prin semnarea Tratatului de la Bruxelles. Pe 17 martie 1948, Franţa, Anglia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, au semnat Tratatul de la Bruxelles, care era „un Tratat de colaborae economică, socială şi culturală şi autoapărare colectivă”.

Scopul său era să coordoneze politicile statelor membre în probleme economice, sociale, culturale şi de apărare. Era mai putin îndreptat spre o înoire a agresiunii germane decât un semnal al determinării Europei Occidentale de a se împotrivi agresiunii sovietice. Totuşi, UEO nu a fost demolată. Unii spun că a fost datorită articolului V al „constituirii”sale (aşa-numitul „Tratat Modificat de la Bruxelles”), care spunea că :” Dacă una dintre părţi va fi obiectul unui atac armat în Europa, cealaltă parte, în acord cu prevederile articolului 51 din Carta Naţiunilor Unite, va oferi părţii astfel atacate tot ajutorul militar sau de orice altă natură şi asistenţă aflată în puterea sa.”

Orice folosire a forţelor NATO de către UEO era dependentă de aprobarea Consiliului Atlantic, şi a  Statelor Unite, indiferent dacă SUA participa sau nu la operaţiune.

Originile NATO sunt legate de consecinţele celui de-al Doilea Război Mondial. Până atunci, Liga Naţiunilor şi conceptul de securitate colectivă fuseseră pe de-a întregul discreditate de evenimentele de la sfârşitul lui 1930, şi anume cel de-al Doilea Război Mondial.

Cele mai importante articole ale Tratatului Atlanticului de Nord sunt articolele de la 4 la 61. Articolul 4 prevede că aliaţii „să se consulte oricând, atunci când după oricare dintre ei, integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea oricăruia dintre ei este ameninţată.”

În ceea ce priveste art. 5, cu siguranţă cel mai important, acesta vorbeşte direct despre ameninţarea sovietică, chiar dacă Uniunea Sovietică nu era deloc menţionată în Tratat. Art 5 spune: „Parţile sunt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă un astfel de atac armat se întamplă, fiecare dintre ele, în exercitiul dreptului de autoapărare individual sau colectiv recunoscut de Art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, va asista Partea sau Parţile astfel atacate luând atitudine, individual şi în acord cu celelalte Părţi, considerând necesar, chiar şi folosirea forţei armate, să redea şi să menţină securitatea zonei Atlanticului de Nord.”

Deşi caracterizarea oricărui atac armat asupra unui aliat ca un atac asupra tuturor, art. 5 nu obligă aliaţii la un raspuns militar automat sau la orice alt raspuns obligatoriu.

 

Organizaţia îşi are originile la începutul anilor 1970, mai exact în 1973, când s-a înfiinţat Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. (CSCE) Războiul Rece a împiedicat, de la sfarşitul anilor 1940 şi mult timp după, orice progres substanţial al discuţiilor despre orice grupare de securitate în Europa.

 În noiembrie 1972, au început discuţiile la Helsinki şi au recomandat o conferinţă să lanseze ceea ce va deveni aşa-numitul procesul de la Helsinki sau CSCE. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a început pe 3 iulie 1973, 35 de state trimiţându-şi reprezentanţii. Rezultatul CSCE – care s-a întâlnit la Helsinki şi Geneva – a fost semnarea în capitala finlandeză, doi ani mai târziu, a Actului Final de la Helsinki, care a fost semnant pe 30 iulie 1975, prin participarea a 35 de state.

 

 

CONCLUZII

 

 

                   Având în vedere evenimentele petrecute în ultima perioada pe continentul European (cel mai recent episod fiind cel din Moldova) din punc de vedere al securităţii ne-am propus să abordăm aceasta problemă din perspectiva teoriei neorealiste. Parcurgem cele mai importante etape pe care Europa a încercat să le construiască, prin intermediul creerii instituţiilor sale de securitate dar şi prin intermediul alianţelor formate la nivel mondial care au interese de păstrare a unui climat cât mai sigur şi echilibrat din punctul acesta de vedere.

         Toată această obsesie a fost creată din teama statelor europene ca una dintre marile sale puteri să nu obţină avantaje în plus (teritoriale sau zone de influenţă) preferându-se unele alinaţe chiar dacă acestea au dus la apariţia pe şcena securităţii europene a unor actori care sunt din afară.

Astăzi, datorită, schimbărilor strategice, politice, militare, economice şi sociale peisajul Europei după Războiul Rece, ameninţările  securităţii sunt mult mai difuze şi mai putin previzibile.

În ceea ce priveşte noţiunea de „securitate colectivă europeană', ea este globală şi implică întregul continent european.

         securitatea în sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate

      Astfel că poziţiile statelor europene nu sunt clar definite, ele nefiind sigure că doresc să renunţe la propriile lor zone de influenţă pentru a crea o zonă europeană de influenţă la nivel mondial.

 Însă la 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor, (neratificat de toate statele membre ale UE).

Concluzia finală este aceia că statele însăşi se tem de izbucnirea unor noi ameninţări la adresa securităţii europe, şi de aceea s-a încercat crearea unor structuri la care să adere cât mai mulţi actori astfel să se poată obţine un minim de echilibru şi siguranţă.