1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 

Introducere

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. Au trecut doi până la crearea politicii comunitare de mediu, în 1972 şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă) ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare. Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune - adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum sum/wY-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, această conectare la şi implicare în progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroase mişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide politice „verzi", cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa - sau, mai bine spus reţinerea şi inerţia care se manifestă, atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea industrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

 

 

 

 

  1. Politica de mediu în UE

 

Momente cheie

 

 

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an.

 

În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu - PAM (1973-1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.

 

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

 

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

 

În 1 982 a fost adoptat al treilea PAM (1 982 -1 986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

 

Anul 1 986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1 997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987­1 992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.

 

PAM 5 (1 993 - 1 999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.

 

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

 

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al 6-lea program de acţiune - PAM 6 (2001 -201 0) - care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani: 1 ) schimbarea climatică şi încălzirea globală, 2) protecţia naturii şi biodiversitatea, 3) sănătatea în raport cu mediul şi 4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

 

Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.

 

Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.

I.2. Situaţia actuală

 

 

 

I.2.a. Baza legală

 

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi conţine scopul acesteia - asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia şi are în vedere armonizarea legislaţiei privitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcţionând într-o altă direcţie, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului ş.a. (de exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la informaţia de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind înfiinţarea Agenţiei Europene de Mediu, etc.). Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsesc în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate).

 

 

 

I.2.b. Actorii instituţionali ai politicii de mediu

 

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultarecu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizaţii industriale, organizaţii non-guvernamentale şi grupuri de reflexie[1]. Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.

 

Comisia Europeană, DG Mediu. Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.

 

Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene şi se reuneşte de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.

 

Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.

 

Comitetul economic şi social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea politici de protecţie a mediului ambiant.

 

Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica urbană şi de energie.

 

Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel, activitatea sa constă în:

  • furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
  • promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului;
  • sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.

Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele sale asupra situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie a mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare pentru Mediu (EIONET)[2], care conectează reţelele naţionale de informare ale SM.

 

Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 1 75 al Tratatului CE:

  • ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperarea cu Parlamentul European (PE);
  • pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-decizie cu PE;
  • decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

 

 

 

I.2.c. Obiective

 

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de Articolul 1 74 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:

  • conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
  • protecţia sănătăţii umane;
  • utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
  • promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de mediu şi nu numai.

I.2.d. Principii

 

 

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii '90 să treacă printr-un proces orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului[3]. Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune[4]:

  • Principiul „Poluatorul plăteşte": are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice - altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea;
  • Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi decât să combaţi";
  • Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific;
  • Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie;
  • Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în definirea şi implementarea altor politici comunitare;
  • Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă .

 

 

 

I.2.e. Programe de acţiune

 

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune pentru Mediu (PAM)[5], primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1 972 şi fiind urmat de alte cinci. Aceste programe de acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe petermen mediu corelate printr-o abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice.

 

Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-1981) reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a apei şi a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.

 

PAM 3 (1982 -1986) şi PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluţia politicilor comunitare la acel moment şi dezvoltarea „pieţei interne'"[6] , astfel încât obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi competitiviţăţii economice. În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce conceputul „dezvoltării durabile"1.

 

Al 5-lea Program de Acţiune pentru Mediu ( 1993 -2000), numit şi „Către o dezvoltare durabilă"[7] a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam (1 991), când este promovată ca politică transversală. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:

  • menţinerea calităţii generale a vieţii;
  • menţinerea accesului continuu la rezervele naturale;
  • evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;
  • înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.

Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu către o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.

 

 

Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu (2001-2010), numit şi „Alegerea noastră,

In engleză - „sustainable development"

 

viitorul nostru" este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:

  • schimbarea climatică şi încălzirea globală - are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);
  • protecţia naturii şi biodiversitatea - are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;
  • sănătatea în raport cu mediul - are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
  • conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor - are ca obiectiv creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.

Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care au în vedere:

  • aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în SM;
  • obligativitatea analizării impactului  principalelor politici  comunitare  asupra mediului;
  • implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţii pentru problemele de mediu;
  • asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecţia acestuia;
  • accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).

 

De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:

  • Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa" (CAFE)[8], lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi sănătăţii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfârşitul anului 2004 sau începutul lui 2005 şi vor fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.
  • Protecţia solului - primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecţia solului"[9]; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.
  • Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile - strategie ce demarează în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile"[10] - comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:

 

  • minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului rezultate din utilizarea pesticidelor,
  • îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor,
  • reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure,
  • încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,
  • stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare  a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvaţi;

 

  • Protecţia şi conservarea mediului marin: această strategie este iniţiată prin comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilităţii şi conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de coastă, acordând o atenţie specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.
  • Reciclarea şi prevenirea deşeurilor - lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii dedeşeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) şi sunt analizate opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate. 6) Mediul urban - această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană, iar până la sfârşitul lui 2003 va fi lansată comunicarea aferentă, urmând ca strategiile de protecţie a mediului să fie definitivate până în iulie 2005.

 

Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)"[11], având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice. Programul va fi supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii şi actualizării sale conform ultimelor informaţii şi progrese în domeniu.

 

 

 

I.2.f. Instrumente de aplicare a politicii de mediu

 

 

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul - în continuă creştere - al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare"[12] ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.

 

  1. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie a mediului sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie aşa numitul acquis comunitar).
  2. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant şi utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:
  • Standarde şi limite de emisii etc.;
  • Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT)
  • Denominarea „eco" (eco-etichetarea),
  • Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM.

 

Standardele şi limitele de emisii sunt incluse în legislaţia specifică şi au menirea de a limita nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori.

 

Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT[13]); legislaţia de prevenire şi control a poluării industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat. Instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale (energie, metalurgie, chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie .

 

Denominarea „eco" este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din acelaşi grup. În plus, denominarea „eco" oferă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opţiunile. Această denominare are rolul evidenţierii produselor comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco" specifice, criterii stabilite şi revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco 5 - responsabil de altfel şi pentru evaluarea şi verificarea cerinţelor referitoare la acestea. Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei"(logo-ul specific). Septembrie 2005 este data până la care se va finaliza examinarea modului de funcţionare a denominării „eco" şi la care vor fi propuse amendamentele corespunzătoare.

 

Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura conformitatea cu legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate SM.

Alte două instrumente sunt reprezentate de reţelele de măsură şi control a poluării aerului, solului apei etc. şi de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează permanent situaţia mediului şi oferă informaţiile necesare iniţierii de acţiuni cu scop reparatoriu şi preventiv.

 

 

Un rol important în implementarea politicii de mediu a UE îl are Sistemul financiar de management şi audit al mediului -EMAS (Eco-Management and Audit Scheme), creat în vederea îmbunătăţirii performanţei de mediu a organizaţiilor europene şi a furnizării de informaţii publicului şi părţilor interesate. Aderarea organizaţiilor la acest sistem este una voluntară şi bazată pe îndeplinirea unor criterii specifice; odată acceptate, aceste organizaţii pot folosi logo-ul EMAS în declaraţiile publice, în antet şi în reclamele publicitare ale produselor, serviciilor sau activităţilor lor (dar nu îl pot aplica pe produsele sau pe ambalajele produselor lor şi nu îl pot folosi pentru compararea cu alte produse).

 

  1. Instrumente financiare ale politicii de mediu

Principalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE[14] şi de Fondul de Coeziune.

 

  1. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie a mediului în ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are deja trei faze de implementare:
  • prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;
  • a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;
  • a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.

LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE - Natură, LIFE - Mediu şi LIFE -Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţia mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget şi priorităţi specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o sub-categorie a acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune practici. Toate componentele sunt supuse condiţiei co-finanţării de către statele eligibile, cu excepţia componentei Măsuri însoţitoare - care beneficiază de finanţare 100% din partea UE.

 

 

LIFE - Natură

LIFE - Mediu

LIFE - Ţări terţe

Măsuri însoţitoare

Buget

47%

din bugetul total LIFE

47%

din bugetul total LIFE

6%

din bugetul total LIFE

5%

din fondurile disponibile

 

Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:

  • să fie de interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;
  • să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;
  • să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi cost-eficacitate.

 

Componenta LIFE - Natură finanţează - în proporţie de 50%-70% din cheltuielile eligibile -proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice (conform directivelor păsărilor şi habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000 a Uniunii Europene. Tabelul de mai jos conţine exemple de proiecte finanţate de această componentă în SM şi în ţările candidate:

Letonia

■   restaurarea şi protejarea unor extinse arii naturale;

Luxemburg

■   restaurarea biodiversităţii distrusă prin agricultură

Ungaria

■   protecţia lupului şi râsului în nord-estul ţării;

Olanda

■   reintroducerea proceselor spontane în vederea recreării peisajului natural;

Austria

■   construcţia unui „pod verde" deasupra unei autostrăzi pentru a permite trecerea urşilor bruni în Alpi şi întărirea populaţiei de urşi;

Portugalia

■   planuri de gestionare a siturilor „Natura 2000";

România

■   plan naţional de acţiune pentru protejarea delfinilor din Marea Neagră;

Slovenia

■   protecţia mlaştinilor

Finlanda

■   monitorizarea anumitor specii de fluturi, ce constituie indicatori ai stării mediului;

Suedia

■   restaurarea unor arii extinse de mlaştini şi poieni de coastă pe insulele din Marea Baltică;

Marea Britanie

■   protejarea păsărilor ce cuibăresc pe pământ, ceea ce poate implica înlăturarea speciilor de animale din alte locuri (cum ar fi vidra americană, care proliferează în Insulele Hebride);

 

Sursa: Comisia Europeană, DG Environment (http://europa. eu. int/comm/environment/life/life/nature.htm)

 

Componenta LIFE - Mediu finanţează - în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile -acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei comunitare referitoare la protecţia mediului, atât în SM cât şi în ţările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode şi tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin cofinanţarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanţă deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE - Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare:

1 ) dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor;

  • managementul apelor;
  • reducerea impactului activităţilor economice asupra mediului;
  • gestionarea deşeurilor;
  • reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare integrată a procesului de producţie.

Tabelul de mai jos ilustrează exemple de metode şi tehnici inovatoare dezvoltate în cadrul acestei componente, în SM şi în ţările candidate. Tabel 2: Proiecte inovatoare în Statele Membre

 

Ţări

Proiecte inovatoare

Belgia

- sisteme de management integrat al mediului pentru evenimentele socio­culturale majore (târguri, festivaluri, etc.);

Danemarca

-  decontaminarea deşeurilor de lemn tratat;

-  denominare ecologică pentru sectorul vânzărilor cu amănuntul;


Componenta LIFE - Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în SM, în unele ţări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice. Pentru a fi finanţate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

  • să fie de interes comunitar;
  • să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internaţional, naţional sau regional;
  • să propună soluţii de rezolvare a problemelor majore de mediu.

O trecere în revistă a proiectelor de asistenţă tehnică finanţate şi desfăşurate în ţările terţe este realizată în tabelul de mai jos:

Tabel 3: Proiecte de asistentă tehnică în Statele Membre

5

 

Tara

Proiecte de asistentă tehnică

Albania

- dezvoltarea durabilă a traficului în Tirana;

Algeria

- crearea unui centru de informare şi formare asupra mediului;

Bosnia-Herţegovina.

-  plan de acţiune asupra mediului pentru zona mlăştinoasă Bardaca; -.asistenţă în gestionarea mediului pentru autorităţile locale şi regionale;

-  reducerea impactului de mediu al activităţilor industriale;

-  asistenţă în prepararea legislaţiei pentru reducerea poluării;

Croaţia

- introducerea de amendamente naţionale privitoare la poluarea aerului şi la deşeuri;

Cipru

- pregătirea unui cadru legislativ pentru reducerea poluării aerului;

Fâşia Gaza şi Coasta de Vest

- management integrat al mediului rural;

Iordania

-  crearea unui parc turistic natural în provincia Jerash;

-  aspecte de mediu;

Liban

- reducerea poluării industriale şi a deşeurilor, măsuri de combatere a incendiilor pădurilor;

Malta

- pregătirea legislaţiei pentru combaterea poluării cu nitraţi;

Rusia

-  asistenţă tehnică de mediu pentru oraşul Kaliningrad;

-  asistenţă administrativă pentru protejarea ţărmului Mării Baltice;

Siria

- introducerea sistemelor de management al mediului, în principal EMAS, în mediul de afaceri sirian;

Tunisia

- crearea unor sisteme pilot de monitorizare a înaintării deşertului (împreună cu Marocul);

Turcia

-  măsuri de îmbunătăţire a calităţii aerului şi apei, precum şi a gestionării deşeurilor;

-  program de combatere a emisiilor mirositoare;

Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/third_countries.htm

 

 

  1. Fondul de Coeziune

Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta devenind operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici[15]:

  1. Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcţionat către statele mai puţin prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda);
  2. Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile protejării mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;
  3. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.

Repartizarea pe ţări a Fondului de Coeziune, în perioada 2000 - 2006, se realizează astfel: •   Grecia - 3060 milioane € (16,77%);

  • Irlanda - 720 milioane € (3,94%);
  • Spania - 11160 milioane € (61,18%);
  • Portugalia - 3300 milioane € (18,09%).

 

 

 

I.2.g. Strategii ale politicii de mediu

 

 

Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii (adică delegarea de responsabilităţi SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea abordării verticale tradiţionale, de tip comandă-şi-control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE. Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare", care vin să completeze instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:

  • Dezvoltarea durabilă,
  • Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului,
  • Politica Integrată a Produselor (PIP),
  • Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării,
  • Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice,
  • Strategia europeană de mediu şi sănătate.

Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care prevede creşterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu şi care promovează acţiunile orizontale şi integrate.

 

  1. Dezvoltarea durabilă

Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001 , la întâlnirea internaţională de lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi protecţia mediului şi care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani. Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a UE încă din PAM 5 şi doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001 . La momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, corespunde Procesului Cardiff şi are în vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de Declaraţia de la

Gothenburg - numită şi „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă"[16] - are în vedere rolul UE în aspectele globale ale dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare iniţiat în 2001 au fost identificate 4 priorităţi:

  • schimbarea climatică şi utilizarea energiei "curate"(adică a surselor de energie ce nu dăunează mediului);
  • sănătatea publică;
  • gestionarea responsabilă a resurselor naturale;
  • sistemele de transport şi utilizarea terenurilor.

Pentru tratarea acestor priorităţi au fost stabilite 3 direcţii de acţiune, ce structurează şi eficientizează strategia de dezvoltare durabilă şi care, în acelaşi timp, se completează reciproc. Acestea cuprind:

  1. propuneri ce se influenţează mai multe sectoare [17] ,
  2. măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung,
  3. revizii progresive a gradului de implementare a strategiei,

iar fiecare dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acţiune propriu-zis şi duc la operaţionalizarea şi aplicarea în practică a dezvoltării durabile.

 

Pentru prima direcţie de acţiune (A), măsurile aferente au în vedere următoarele aspecte:

  • toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potenţialelor costuri şi beneficii economice, sociale şi de mediu;
  • programele comunitare de cercetare şi dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe dezvoltarea durabilă;

Acestora li se adaugă accentul pe îmbunătăţirea comunicării, prin sublinierea importanţei dialogului sistematic cu consumatorii şi a consultării altor ţări - cea din urmă în vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global. Convingerea că politicile comunitare trebuie să sprijine eforturile altor ţări în această direcţie - întrucât dezvoltarea durabilă nu poate fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi - s-a materializat în cadrul a două evenimente majore:

1) "UNMonterey Conference on Financing for Development" („Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Monterey asupra finanţării pentru dezvoltare"), din martie 2002, la care s-a luat decizia de a mări „ajutorul oficial pentru dezvoltare"[18] al UE;

2) Johannesburg Summit (Conferinţa de la Johannesburg), la zece ani după Conferinţa de la Rio, summit în cadrul căruia EU a înfiinţat o „coaliţie a celor dispuşi"21 să promoveze surse reutilizabile de energie şi a încheiat alte acorduri de dezvoltare durabilă la nivel global.

A doua direcţie de acţiune (B) este strâns corelată cu priorităţile identificate, astfel încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acţiune. Tabelul de mai jos structurează această corespondenţă:

 

(granturi) ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, pe baza unor propuneri trimise de acestea. Criteriile de acordare a granturilor urmăresc priorităţile PAM 6 şi promovează educaţia pentru protecţia mediului şi sprijinirea implementării legislaţie comunitare de mediu, iar sumele acordate acoperă 70% din cheltuielile organizaţiei pe ultimii doi ani pentru ONG-urile din SM şi 80% pentru cele din ţările candidate.

 

 

  1. Politica integrată a produselor (PIP)

 

PIP are la bază Cartea verde a unei politici integrate a produselor (februarie 2001) şi există ca strategie începând din iunie 2003, odată cu adoptarea de către Comisie a comunicării aferente. PIP urmăreşte să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului pe durata ciclului lor de viaţă şi propune o abordare voluntară în vederea „produselor verzi"22, precum şi o strânsă cooperare cu părţile interesate. Principiile de bază ale acestei strategii sunt:

1 ) gândirea în perspectiva ciclului de viaţă al produselor;

  • implicarea pieţei, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii şi ofertei de "produse verzi";
  • implicarea părţilor interesate;
  • actualizarea şi dezvoltarea continuă;
  • crearea de instrumente variate.

În ceea ce priveşte implementarea sa, au fost identificate două direcţii de acţiune:

  • stabilirea de „condiţii cadru" - adică promovarea acelor tipuri de măsuri şi instrumente aplicabile mai multor produse diferite;
  • crearea unei „abordări specifice produsului" - adică identificarea produselor cele mai dăunătoare la adresa mediului şi dezvoltarea de proiecte pilot pentru demonstrarea practică a beneficiilor aplicării PIP.

În momentul de faţă, această strategie se află încă în faza promovării obiectivelor şi a elaborării modalităţii de transpunere în practică a principiilor sale. În Comunicarea Comisiei din iunie 2003 este prezentat următorul plan de acţiune:

 

 

Tabel 5: Planificarea strategiei PIP

 

Data

Octombrie 2003

 

________________ Acţiunile planificate_____________

- finalizarea procesului de consultare a părţilor interesate, pentru
determinarea proiectelor pilot desfăşurate în cadrul acestei strategii;     

 

 


Deşi această strategie nu este încă funcţională, ea are un potenţial ridicat de promovare a unei atitudini centrată pe preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât şi a consumatorilor - ceea ce, pe termen lung, poate genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecţie a tipurilor de produse aflate pe piaţă, în funcţie de potenţialul lor dăunător asupra mediului. Pentru a asigura eficacitatea acestei strategii, Comisia a prevăzut o revizuire a sa la fiecare trei ani.

  1. Acordurile voluntare de mediu

Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei din iulie 2002[19] şi reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă şi responsabilizarea agenţilor economici faţă de protecţia mediului. Acordurile de mediu au un caracter voluntar şi sunt folosite în mod curent în toate SM, la nivel naţional, regional sau local, însă apar ca o noutate la nivelul UE - ca acorduri încheiate între Comisia Europeană şi federaţiile industriale europene. Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:

  • o abordare pro-activă din partea industriei;
  • soluţii eficace şi create special pentru problemele identificate;
  • realizarea rapidă a obiectivelor de mediu. Reglementarea funcţionării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabileşte trei tipuri de acorduri posibile:

1 ) acorduri din proprie iniţiativă - se referă la iniţiativele sectorului industrial în domenii în care Comisia nu intenţionează să propună reglementări şi pe care le poate sprijini printr-o recunoaştere formală;

  • auto-reglementări - reprezintă situaţiile în care reprezentanţii industriei aleg să reglementeze un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei;
  • co-reglementări: constituie un tip mai strict de reglementări, în care UE stabileşte obiective şi cerinţe de monitorizare, iar sectorul industrial decide asupra măsurilor ce trebuie luate în acest scop.

Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt: impactul produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbarea climatică şi gestionarea deşeurilor.

  1. Taxele şi impozitele de mediu

Taxele şi impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creşterii eficacităţii politicii de mediu. Acestea sunt taxe şi impozite impuse în şi de către SM (şi nu la nivel comunitar), strategie ce a fost permanent încurajată de către Comisia Europeană şi care presupune utilizarea a două categorii de taxe şi impozite de mediu:

  • cele care se aplică emisiilor poluante ( de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile de zgomot în domeniul aviatic);
  • cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol, );

Veniturile realizate din aceste taxe şi impozite se adaugă la bugetele SM şi pot fi utilizate în scopul finanţării activităţilor de protecţie a mediului, dar şi pentru reducerea altor taxe (cum ar fi taxele de muncă). În acest context, strategia UE constă în:

  • colectarea experienţelor SM privind taxele de mediu,
  • analizarea efectelor economice şi de mediu ale taxelor şi impozitelor existente,
  • monitorizarea efectelor acestora asupra Pieţei Unice şi asupra competitivităţii industriei europene,

cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale şi eventuala posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.

 

  1. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE)

Această strategie este cea mai recentă acţiune în domeniu şi are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această directie şi a fost iniţiată în iunie 2003, fiind elaborată prin colaborarea DG Mediu cu DG Cercetare şi DG Sănătate. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor -care reprezintă cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului -spre deosebire de restul legislaţiei de mediu, care este bazată pe norme şi standarde pentru adulţi. Dezvoltarea acestei strategii are la bază 5 elemente cheie:

  1. va fi fundamentată ştiinţific şi va analiza interacţiunile complexe dintre diverşi poluanţi şi organismul uman;
  2. va fi centrată pe copii şi va iniţia acţiuni pilot asupra poluanţilor cu relevanţă specifică pentru copii (precum dioxinele şi metalele grele) şi asupra substanţelor cu acţiune endocrină;
  3. îşi propune să crească gradul de informare şi responsabilizare a părţilor interesate şi al publicului;
  4. legislaţia UE va completa legile naţionale şi va fi revizuită pentru a reflecta situaţia şi nevoile speciale ale copiilor;
  5. va evalua constant acţiunile întreprinse în acest scop.

Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părţile interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru şi grupuri consultative, precum şi în scopul determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.

 

 

 

I.3. Aspecte problematice, tendinţe şi provocări

 

 

Politica de mediu, fiind una dintre cele mai complexe politici comunitare, în special datorită caracterului său trans-sectorial şi al interferenţei directe cu creşterea economică, se confruntă cu un set de probleme specifice. Adesea, ele decurg din încercarea de a balansa interesele economice cu cele de mediu şi de a le transforma din interese contradictorii în interese complementare. Se creează astfel situaţii în care apar false probleme dar care sunt de fapt efecte benefice ale politicii comunitare de mediu.

 

Un astfel de exemplu este dat chiar de relaţia creştere economică - reducerea calităţii factorilor de mediu / reducerea resurselor naturale şi care creează tensiuni şi rezistenţă în aplicarea sau adoptarea măsurilor de protecţie a mediului. Acest lucru se întâmplă tocmai din teama de a sprijini mediul, cu costul regresului economic şi al creării de crize sociale - având în vedere caracterul maximal al producţiei de consum. Acesta pare a fi un cerc vicios însă soluţia este o schimbare de perspectivă: acele măsuri care restricţionează dezvoltarea industriei din considerente de mediu, stimulează în acelaşi timp dezvoltarea de mecanisme şi sisteme ce fac posibilă coabitarea celor două - cum ar fi tehnologiile avansate şi nepoluante, surse alternative de energie verde (energia solară, energia eoliană), care duc la dezvoltarea unei pieţe specializate şi implicit, dezvoltarea economică.

 

O altă falsă problemă este conectată cu cea anterioară şi se referă la procesul de extindere al Uniunii Europene şi la costul ridicat al acesteia atunci când sunt implicate aspecte de mediu. Aceasta deoarece, aşa cum se arată în documentele Comisiei, protecţia mediului în ţările Europei Centrale şi de Est este foarte puţin dezvoltată comparativ cu extinderile anterioare,iar costul de aliniere la standardele comunitare se arată a fi foarte ridicat. Ceea ce nu este la fel de evident însă sunt avantajele care decurg de aici, atât în termeni de mediu cât şi în termeni economici. Astfel, în termeni de mediu trebuie menţionat că ridicarea standardelor de protecţie a mediului în aceste ţări nu poate avea decât efecte benefice pe plan European şi global şi va duce la îmbunătăţirea situaţiei generale a mediului, cu efecte vizibile pe termen lung. Din punct de vedere economic, tocmai alinierea industriilor acestor ţări la standardele comunitare de mediu presupune retehnologizarea masivă a fabricilor şi uzinelor şi contribuie la dezvoltarea pieţei de producţie comunitare pentru astfel de tehnologii şi echipamente - de aici sprijinirea creşterii economice la nivel comunitar[20].

 

Acestea sunt însă probleme generale şi de perspectivă. Alături de ele există probleme concrete, specifice adoptării sau implementării anumitor măsuri comunitare de protecţie a mediului, dar care sunt totuşi subordonate problemelor amintite anterior. Un astfel de exemplu este reprezentat de Directiva de evaluare a impactului proiectelor publice şi private asupra mediului (85/337/EEC)[21], adoptată în 1985 şi amendată în 1997, al cărei raport de evaluare (realizat o dată la 5 ani) a fost publicat recent. Conform acestui raport, SM au eşuat în implementarea acestei directive şi au fost identificate măsuri de evitare a acestei evaluări de către anumite proiecte (cum ar fi structurarea unui proiect major în câteva proiecte mici). Evident, această situaţie este rezultatul lipsei unei ponderări eficiente a efectelor economice pe termen scurt cu efectele de mediu - şi chiar economice, cum am arătat anterior - pe termen lung.

 

Un aspect problematic este reprezentat de strategia de utilizare a acordurilor voluntare de mediu la nivel comunitar, acorduri care - aşa cum argumentează numeroase organizaţii non-guvernamentale europene - nu dispun de suficiente dovezi pentru a îşi argumenta eficienţa, nu au la bază un proces obiectiv de evaluare (ci numai de auto-evaluare) şi prezintă un risc ridicat de a nu fi respectate. De aici rezultă că problema în sine nu este reprezentată de acordurile ca atare, ci de tendinţa de a promova strategia voluntariatului în realizareaobiectivelor comunitare de mediu, în locul tendinţei anterioare de comandă şi control. Discontinuitatea apare datorită condiţionării eficienţei acestei strategii de un grad ridicat de responsabilitate faţă de aspectele de mediu din partea organizaţiilor vizate, nivel care nu a fost încă atins în momentul de faţă.

 

 

 

 

  1. Politica de mediu în Republica Moldova în contextul integrării în Uniunea Europeană

În virtutea priorităţilor identificate în cadrul negocierilor noului Acord de Asociere Republica Moldova-Uniunea Europeană, Republica Moldova urmează să-şi reformeze politica de mediu în concordanţă cu reglementările Uniunii Europene. Un prim pas în acest sens îl constituie proiectul Legii privind protecţia mediului, elaborat de către Ministerul Mediului. 

Întrucît acest act va constitui un cadru legislativ de bază în sectorul mediului, la 2 iulie şi, respectiv, 16 iulie 2010, Centrul de Armonizare a Legislaţiei a organizat două training-uri, la care au participat şi reprezentanţii Ministerului Mediului, pe marginea politicii Uniunii Europene în domeniul mediului şi a analizei detaliate a cerinţelor legislaţiei UE (24 de acte). 

Training-urile au fost moderate de experţii internaţionali dna Aiga KALA şi dl Rolands RATFELDERS, ambii manageri de proiect în cadrul SIA “Estonian, Latvian and Lithuanian Environment”. 

Experţii internaţionali invitaţi au evocat experienţa unor state membre ale Uniunii Europene în procesul de elaborare a unei legi-cadru în domeniul mediului şi dificultăţile practice apărute la implementarea acesteia, în particular experienţa Letoniei, Estoniei, Finlandei, Poloniei, etc. Totodată, experţii au formulat o serie de sugestii şi recomandări privind structura şi aspectele-cheie ce trebuie reţinute de o asemenea lege şi care ar permite o implementare eficientă a unei politici de mediu de orientare europeană. 

Menţionăm că organizarea training-urilor a fost realizată cu asistenţa oferită de proiectul TACIS “Suport pentru implementarea acordurilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană”, finanţat de UE. 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

Articole:

 

Relicovschi, Adina - „Politici în managementul mediului", Institutul European din România, Bucureşti: 2000

 

Jehlicka, Petr -"Environmental Implications of Eastern Enlargement of the EU: The End of Progressive Environmental Policy?", Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute: Florence, 2002.

 

KOK, Wim - „Enlarging the European Union: Achievements and Challenges ?", Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute: Florence, 2003.

 

Rapoarte:

 

2002 Regular report on Romania's progress towards accession - SEC(2002)1409, Bruxelles,

2002.

"România curată - Program concret pentru sănătatea mediului", Bucureşti: aprilie 2002

 

* * * "Europe's Environment: The Third Assesment" - Environmental Assesment Report, European Environment Agency: Copenhagen, 2003.

 

"Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003", Guvernul României :iunie 2003.

 

 

 

Legislaţie:

 

Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the Economic and social Committee, the Committee of the Regions and the candidate countries in Central and Eastern Europe of 20 May 1998 on Accession strategies for the environment:

meeting the challenge of enlargement with the candidate countries in Central and Eastern Europe

 

Communication from the Commission of 15 May 2001 - A sustainable Europe for a better world: a European Union strategy for sustainable development (Commission's proposal to the Gothenburg European Council).

 

Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the Economic and Social Committee and the Committee of the Regions of 17 July 2002 on Environmental Agreements at Community Level within the Framework of the Action Plan on the "Simplification and Improvement of the Regulatory Environment,,

 

Communication from the Commission to the Council and to the European Parliament: Roadmaps for Bulgaria and Romania - COM(2002)624 final

 

Decision No 1600/2002/EC of the European Parliament and of the Council of 22 July 2002 laying down the Sixth Community Environment Action Programme . OJ L 242, 10/9/2002

 

Decision No 466/2002/EC of the European Parliament and of the Council of 1 March 2002 laying down a Community action programme promoting non-governmental organisations primarily active in the field of environmental protection [Official Journal L 75, 16.03.2002]

 

Directive 2001/42/EC of the European Parliament and of the Council of 27 June 2001 on the assessment of the effects of certain plans and programmes on the environment

 

Proposal for a Directive of the European Parliament and of the Council of 23 January 2002 on environmental liability with regard to the prevention and remedying of environmental damage [COM(2002) 17 final

 

Regulation (EC) No 1980/2000 of the European Parliament and of the Council of 17 July 2000 on a revised Community eco-label award scheme [Official Journal L 237, 21.09.2000].

 

Regulation (EEC) No 1655/2000 of the European Parliament and of the Council of 17 July 2000 concerning the financial instrument for the environment (LIFE).

Regulation (EEC) No 761/2001 of the European Parliament and of the Council of 19 March 2001 allowing voluntary participation by organisations in a Community eco-management and audit scheme (EMAS).

 

 

Adrese de web:

 

http:/ /www. euobserver. com/

http:/ /www. euractiv. com

http:/ /www. gefonline. org

http://www.infoeuropa.ro

http://www.mappm.ro

http://www.mie.ro

http://www.un.org/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA : Evoluţia în timp a politicii de mediu

 

 

 

 

 

Sursa: www.euractiv.com

 

Pentru termenul „think tank" din limba engleză am preferat varianta română „grupuri de reflexie" în loc de „rezervoare de idei".

In engleză, "Environmental Information and Observation Network" -EIONET

Acestă atitudine este reflectată de „Carta Albă privind responsabilitatea la nivelul mediului" (White Paper on Environmental Liability), apărută în Februarie 2000.

[4] Sursa: EURACTIV

[5] În engleză - Environmental Action Programs (EAP)

Internal Market

In engleză - „Towards Sustainability "

CAFE - Clean Air for Europe (engleză)

0 "Towards a Thematic Strategy for Soil Protection"

' "Towards a Thematic Strategy on the Sustainable Use of Pesticides"

În engleză, Integrated Product Policy - IPP

Această clasificare aparţine autorului, în special prin adăugarea categoriei instrumentelor ajutătoare.

[13] Best Available Technologies - BAT

[14] În limba engleză, „life" înseamnă „viaţă".

Pentru detalii suplimentare privind Fondul de coeziune, vezi broşura "Politica de dezvoltare regională"

[16] În engleză, "A sustainable Europe for a better World: a European Union strategy for sustainable development".

[17] În engleză, "cross-cuting proposals".

"Official Development Aid" - ODA.

Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the Economic and Social Committee and the Committee of the Regions of 17 July 2002 on Environmental Agreements at Community Level within the Framework of the Action Plan on the "Simplification and Improvement of the Regulatory Environment,, [COM(2002) 412 final - Not published in the Official Journal]

[20] Wim KOK - „Enlarging the European Union: Achievements and Challenges ?", Robert Schuman Cenrte for AdvancedStudies, European University Institute: Florence.

[21] Sistemul de evaluare a impactului proiectelor publice şi private asupra mediului (Directiva 85/337 EEC) are ca obiectiv sprijinirea integrării mediului în pregătirea şi adoptarea planurilor şi programelor cu impact semnificativ asupra acestuia, prin supunerea lor unei evaluari specifice. Este vorba de introducerea unui sistem de evaluare anterioară a impactului asupra mediului, încă din etapa de planificare, şi obligatorie pentru proiectele şi programele din domeniile planificării teritoriale, utilizării terenului, transportului, energiei, gestionării deşeurilor, gestionării apei, industriei, telecomunicaţiilor, agriculturii, silviculturii, pescuitului şi turismului.

Загрузка...