1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 

Strategia nucleară americană-aspecte istorice

    Mai mult decât orice altă inovaţie în tehnologia militară, apariţia armelor nucleare a determinat o reconsiderare radicală a rolului războiului în politica mondială şi a conceptelor strategice pe care s-a bazat aceasta în trecut. Războiul atinsese proporţii covârşitoare şi teribile încât însăşi posibilitatea sa părea de neînchipuit. Mai mult ca niciodată, strategiile naţionale s-au concentrat mai mult pe ideea prevenirii conflictului decât pe câştigarea acestuia. Unii teoreticieni au mers într-atât de departe încât să sugereze că potenţialul distructiv al noii arme a golit de conţinut utilitatea războiului ca instrument de rezolvare a conflictelor internaţionale.

Existenţa arsenalului nuclear a dus la modificarea concepţiei asupra rolului armelor, tranzitând de la semnificaţia originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în negocierea diplomatică. Orice discuţie despre problemele tehnologiei militare nu poate să nu implice consecinţele posibile în plan strategic. Orice evoluţie în domeniul strategiei nucleare a avut la bază, ca o adevărată motivare materială, acumulări şi deplasări în domeniul tehnologiei.[1] Războiul nu mai serveşte scopului, de altfel, scopul primar al conflictului militar a fost dintotdeauna obţinerea victoriei, dar creşterea enormă a potenţialului distructiv al armelor a golit de orice semnificaţie conceptul de victorie în cazul unui conflict nuclear. De altfel, excesul de potenţial distructiv disponibil determină distanţarea definitivă a războiului de politică, sfârşind astfel prin punerea în criză a postulatului claussewitzian conform căruia: “războiul reprezintă o continuare a politicii prin alte mijloace”   De altfel, după cum scria însuşi Bernard Brodie, în timp ce în trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câştigarea războiului, din acest moment acesta va fi acela de a evita războiul”.

Într-unul din studiile sale, Raymond Aron[2] făcea următoarea remarcă: “ Nimeni nu va pretinde că a luat cunoştinţă de întreaga literatură publicată în S.U.A. după 1945 asupra problemelor strategice.”[3] Într-adevăr, pregătirea capitolului de faţă a impus studierea unui vast material bibliografic; dar nici pe departe nu a fost posibil să cunoaştem tot ce s-a scris în domeniul strategiei militare.

Rezumându-mă la momentele-cheie ale acestei literaturi, cu adevărat prolifice, am urmărit să pun în evidenţă nu atât trăsăturile de amănunt ale doctrinelor strategice, cât tendinţele ce s-au impus după al doilea Război Mondial. Privesc această parte a expunerii nu ca un subiect în sine totodată nelimitându-se la elementele doctrinare pur militare. Strategia militară a epocii nucleare este într-un sistem de interdependenţă complex şi amplu cu politicul, într-o măsură mult mai mare decât în perioada pre-nucleară.[4]

¶  Consideraţii teoretice

Înainte de a începe analiza doctrinelor militare şi strategice americane în era postbelică, consider necesară definirea termenilor de doctrină şi strategie. Pentru analiza de faţă doctrina militară poate fi definită în modul cel mai oportun ca ansamblul principiilor prescriptive pentru orientarea uzului de forţe armate de către un stat în urmărirea intereselor sale pe timp de pace si război.[5] Strategia se subordonează noţiunii de doctrină, reprezentând ansamblul acţiunilor militare în raport cu doctrina existentă în vigoare[6].

E dificil sa dăm o definiţie generală a conceptului de strategie, de aceea mă voi opri mai cu seamă asupra ideilor formulate de generalul prusian Carl von Claussewitz[7], pentru a căuta o definiţie a conceptului cât mai complet formulată. Consider necesar să  atrag atenţia asupra delimitării cât mai precise a termenului “strategie”. Conceptul de strategie este abordat astăzi într-un mod mult mai larg decât în trecut, acordându-se o atenţie sporită factorilor cu caracter politic, economic, ideologic şi a influenţei acestora asupra strategiei militare. Claussewitz defineşte astfel conceptul: “folosirea luptei în scopul războiului.”[8] Şi mai departe: “strategia, fiind folosirea luptei în scopul războiului, trebuie să fixeze acţiunii militare un obiectiv care să corespundă scopului.”[9]

Raymond Aron consideră că pentru înţelegerea chiar a unor elemente ale strategiei militare (convenţionale sau nucleare), cunoaşterea lucrărilor lui Claussewitz este esenţială. În ceea ce priveşte subiectul lucrării de faţă, opera claussewitziană prezintă interes exclusiv pentru relevarea ecuaţiei dintre strategie şi politică, într-o încercare de a studia acest raport aplicabil epocii nucleare, în definirea coordonatelor şi a componentelor sale.

Deşi nu este definiţia cea mai completă, ea reţine atenţia prin aceea că este prima de natură să stabilească o serie de coordonate ale strategiei. Claussewitz este criticat de unii specialişti, din cauza caracterului limitat al definiţiei sale. Strategia sa prevede recursul efectiv la violenţă şi neagă posibilitatea uzului potenţial al forţelor. Thomas Schelling e cel care face referire la acest aspect, subliniind ca în diplomaţia violenţei, puterea se poate exercita atât sub forma coerciţiei, a forţei (cum e în cazul lui Clausewitz), cât şi sub forma disuasiunii[10] (viziune propusă şi de către generalul Beaufre[11]).

Opus lui Clausewitz, generalul Beaufre[12] dă o definiţie lărgită a strategiei, strategia prevăzând recursul la toate mijloacele reale sau potenţiale, aflate la dispoziţia unui stat, în scopul protejării intereselor sale naţionale. Este tocmai aspectul care are cea mai mare relevanţă pentru studiul de faţă: „Strategia nu mai poate fi apanajul exclusiv al militarilor.”[13]

Totuşi consider că multitudinea de definiţii în problemele strategicei nu poate reduce cu nimic din importanţa definiţiei lui Claussewitz, care se rezumă de fapt la două argumente:

  1. Strategia reprezintă folosirea luptei în scopul războiului.
  2. Războiul serveşte (continuă) politica.

De regulă, în perioada pre-nucleară, a studia strategia însemna “a căuta în istorie  lecţii care nu-şi pierdeau actualitatea şi durabilitatea[14].” Claussewitz a procedat de această manieră, studiind minuţios perioada războaielor napoleoniene. Pentru epoca nucleară, însă, nu există un “trecut istoric dincolo de Hiroshima.”.[15] Se schimbă, prin urmare, metodologia elaborării strategice.

Existenţa arsenalului nuclear a dus la modificarea concepţiei asupra rolului armelor, tranzitând de la semnificaţia originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în negocierea diplomatică. Calitatea armelor atomice de instrumente diplomatice a urmărit îndeaproape, în perioada postbelica, competiţia dintre SUA şi URSS, concepţia americană asupra rolului jucat de arsenalul nuclear evoluând, după cum vom observa în capitolul succesiv, de la compellence „constrângere”, (armele atomice fiind înţelese ca instrumente ale presiunii psihologice), la „distrugere reciproc asigurată”[16], apoi la folosirea „controlată” a armamentului de acest tip.

Această evoluţie a urmat practic traiectoria redefinirilor succesive ale elementelor doctrinei de securitate naţională generate de cursa înarmărilor şi crizele existente în mediul internaţional, pe care vom încerca sa le prezentam în acest capitol.

 

¶  Gândirea strategico-nucleara americana in timpul Războiului Rece

Am conceput acest articol ca fiind o analiză a mecanismului percepţiei strategice nucleare, enunţând diferitele etape ale doctrinelor strategice. Trebuie menţionat de la început că mecanismul intim al doctrinelor strategice nucleare - aşa cum apare, de exemplu, în cazul S.U.A.- a fost în permanenţă condiţionat de evoluţiile cantitative şi calitative pe planul cursei înarmărilor, şi în special al înarmărilor nucleare. În ceea ce priveşte clasificarea principalelor etape strategice, menţionez că există deosebiri faţă de unele scheme propuse în literatura de specialitate. De exemplu, SIPRI[17] oferă următoarea clasificare:

  1. riposta masivă
  2. riposta flexibilă
  3. descurajarea realistă

Am plecat de la prezumţia că exista de fapt două mari momente în plan doctrinar în S.U.A. în ceea ce priveşte strategia nucleară, preluate de altfel ca atare şi de N.A.T.O., şi anume:

  1. riposta masivă
  2. riposta flexibilă[18]

Putem începe prin a face precizarea că noutatea şi consecinţele revoluţionare pe care introducerea armelor atomice le-au cauzat asupra doctrinei şi practicii războiului, nu au fost imediat percepute în anii ce au urmat imediat după sfârşitul războiului. Între 1945 şi 1945, SUA, pana în acel moment unicii deţinători ai secretului atomic, nu au elaborat, în realitate, nici o strategie particulară pentru uzul a astfel de arme. Primele bombe A erau încă puţine iar costul lor unitar se menţinea încă la un nivel ridicat, aşa că în ceea ce priveşte uzul lor s-a menţinut strategia tradiţională a bombardamentului masiv, în care vectorul utilizat rămânea încă avionul. Teoriile lui Douhet[19] privind importanţa puterii aeriene şi a bombardamentului strategic rămâneau încă în vigoare, noua armă parând într-adevăr să garanteze acestuia acea eficacitate absolută şi decisivă de care nu dispusese în timpul celui de-al doilea război mondial.

Anii 1945-1949, marcaţi de monopolul atomic american se caracterizează astfel, în plan teoretic de căutările privind înţelegerea noii descoperiri, SUA nereuşind să elaboreze imediat o teorie specifică pentru uzul strategic şi politic al noii arme. Nu întâmplător, în această perioadă, americanii nu au reuşit să convertească superioritatea lor absolută în acest domeniu în avantaje politice remarcabile, lipsa unei doctrine împiedicând transformarea puterii nucleare de care dispuneau într-un instrument politic avantajos. Astfel, din punctul de vedere al dezvoltării teoriei descurajării, se poate afirma că perioada monopolului american nu a favorizat în mod consistent studiul teoretic al principiului disuasiv. În realitate nu se putea vorbi în această perioada de o adevărată situaţie de descurajare, existând mai degrabă un raport de intimidare, şi anume un raport în care nu există un raport oarecum echivalent între părţi.

În concluzie, SUA se temeau, imediat după război, mai ales de un atac surpriză sau de izbucnirea unui conflict general. În plus, considerau de o importanţă primară principiul potrivit căruia victoria ar fi putut fi obţinută doar prin provocarea unei distrugeri masive a inamicului, ceea ce l-a determinat pe Henry Kissinger să afirme că „doctrina distrugerii masive exista încă înainte de proclamarea ei de către John Foster Dulles[20]”, în 1954.

Odată cu testarea primei bombe atomice sovietice în 1949, datele problemei se schimbă fundamental iar începând cu anii 1953 (la sfârşitul anilor 1952 avusese loc explozia experimentală a bombei H, bomba cu hidrogen) se deschide în sfârşit era nucleară. Începând astfel cu anii '50 precedenta situaţie de disuasiune unilaterală este înlocuită în mod progresiv de un raport real de descurajare bilaterală între superputeri. Ca urmare a acestor schimbări, la care se adaugă radicalizarea stării de conflictualitate între SUA-URSS, eforturile teoreticienilor capătă un nou impuls, determinând o modificare radicală a premizelor pe care se baza strategia însăşi. De altfel, după cum scria însuşi Bernard Brodie, în timp ce în trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câştigarea războiului, din acest moment acesta va fi acela de a evita războiul”.

Apariţia armei nucleare a presupus, prin urmare, crearea unor concepţii care să guverneze folosirea sa militară şi politică. Anii ’50 sunt denumiţi în literatura politică americană “anii de aur”, în ceea ce priveşte edificarea conceptului strategic al S.U.A. În această perioadă numeroşi teoreticieni civili, ca Albert Wohlstetter, Bernard Brodie, Thomas Schelling, Henry Kissinger şi alţii au contribuit la realizarea unui edificiu al teoriei strategice.

Noile concepţii strategice nu s-au impus, însă dintr-o dată. A fost necesară o perioadă de tranziţie, relativ îndelungată, până la proclamarea oficială a noii concepţii (denumita în literatura americană de specialitate “New Look”), aproape 10 ani. În primii ani postbelici, strategia militară americană era încă prizoniera concepţiilor strategice anterioare, de dinainte şi din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Arma atomică - în perioada monopolului american în acest domeniu 1945-1949 - era considerată drept arma “supremă”. De-abia după pierderea monopolului se pune problema unei reevaluări a strategiei militare.

Am observat că teoriile strategice elaborate de militarii americani imediat după război nu se bazau încă fundamental pe armele nucleare. Documentul oficial care relevă o oarecare evoluţie în acest domeniu şi care ar pute fi considerat prima declaraţie americană a unei strategii naţionale îl reprezintă raportul Consiliului Naţional de Securitate SUA, din 14 Aprilie 1950[21], care conţine câteva principii care vor deveni mai târziu clasice pentru teoria descurajării. Documentul, clasificat cu sigla NSC-68, ilustrează efortul de corelare a obiectivelor politice americane cu noile  realităţi militare (existenţa armelor atomice) şi cele politice internaţionale (Războiul Rece).

Practic, documentul conţine într-însul o primă formă închegată de manifestare a descurajării nucleare, care va fi un an mai târziu exprimată în mod oficial într-un faimos discurs al secretarului de stat John Foster Dulles, prin care se anunţa adoptarea unei noi doctrine strategice, cunoscută sub numele de Massive Retaliation: doctrina represaliilor masive[22]. Conform acesteia, SUA urmau să răspundă printr-un atac nuclear masiv oricărei agresiuni din partea URSS şi/sau a aliaţilor săi.

Aceasta doctrină a reprezentat, astfel prima strategie nucleară elaborată de către SUA şi, în acelaşi timp, prima strategie de descurajare, permiţând totodată şi punerea în practică a politicii de îngrădire[23] precum şi posibilitatea efectuării de economii masive în domeniul armamentelor şi al forţelor convenţionale. O astfel de doctrină era validă doar în măsura în care URSS nu se aflau încă în posesia celei de-a doua lovituri.

Prin ea, SUA erau dispuse să lase iniţiativa adversarilor, dar nu mai erau dispuse să le permită totodată şi să stabilească tot ei regulile confruntării odată iniţiate. Elementele care au stat la baza apariţiei acestei doctrine au fost:

  • multiplicarea opţiunilor nucleare, ca urmare a punerii la punct a inventarului de arme nucleare tactice;
  • posibilitatea efectuării de economii masive în zona armamentelor şi a  forţelor convenţionale;

Practic, conceptul ripostei masive neagă posibilitatea unor confruntări militare locale şi, implicit, a unei apărări locale. Este introdusă ideea de atac (ripostă) la scală globală. Faptul acesta rezultă din declaraţia lui Dulles: Noi dorim o forţă de descurajare maximă la un preţ acceptabil. Apărarea locală va fi întărită de capacitatea de disuasiune a unei forţe de represalii masive. Hotărârea fundamentală constă în a se recurge în primul rând la un important potenţial de represalii imediate cu mijloacele şi în locurile pe care le vom alege.[24]

Aceasta însemna practic că orice fel de înfruntare militară între cele două superputeri - de proporţii oricât de mici -  putea duce automat la folosirea armelor nucleare şi deci la un război nuclear. Doctrina represaliilor masive survenea pe planul evoluţiei tehnicii militare precum şi în condiţiile egalizării potenţialului nuclear al celor două puteri nucleare - SUA şi URSS.

În anii '50 se înregistrează noi progrese tehnologice fundamentale, cu efecte remarcabile în domeniul strategic: miniaturizarea bombelor nucleare şi dezvoltarea unui nou vector, adaptat special pentru transportul de astfel de încărcături explozibile: racheta balistică, care a permis înlocuirea vechiului vector: bombardierul.        

În acelaşi timp cu aceste inovaţii, apar primele critici la doctrina represaliilor masive; în general formulate de către analişti şi teoreticieni, dintre care mulţi angajaţi în cercetări şi studii strategice realizate în cadrul RAND Corporation[25] sau alte institute analoage.[26]Astfel, nu mult după intrarea în vigoare, în Statele Unite s-a declanşat o dezbatere viguroasă asupra acestei strategii, cu acuzaţia fundamentală a lipsei de credibilitate (era greu de crezut că SUA vor recurge la utilizarea masivă a arsenalului lor nuclear în cazul unei provocări relativ minore).[27]

      Adevăratele raţiuni care au dus la iniţierea dezbaterii au fost însa următoarele:

  • lupta bugetara iscată între serviciile forţelor armate americane;
  • conştientizarea efectelor distrugătoare ale căderilor de cenuşă radioactivă după efectuarea unui atac
  • percepţia impasului/blocajului nuclear rezultat din echilibrul pe cale de a fi realizat de URSS
  • deplasarea de accent de pe utilizare pe descurajare în general.

Finalitatea logică a acestor critici era evitarea angajării într-un conflict nuclear. Se punea astfel accentul pe limitarea conflictului, fiind avansate idei asupra aşa-numitului război limitat care practic însemna în primul rând o adaptare la noile realităţi strategice, o recunoaştere a caracterului ambiguu şi nerealist al oricăror concepţii de supremaţie mondială. Un rol foarte important în acest sens l-a jucat cartea lui Maxwell D. Taylor: „Trâmbiţa nesigură”, care propune o nouă doctrină militară: strategia ripostei flexibile: „Programul militar naţional al ripostei flexibile ar trebui să conţină la început renunţarea la strategia represaliilor masive şi declaraţia clară că SUA se vor pregăti pentru ripostă oricând şi oriunde, cu arme şi forţe corespunzătoare situaţiei create. În acest fel se va restaura justificarea istorică a războiului ca mijloc de a crea o lume mai bună după încheierea cu succes a ostilităţilor şi se va preciza modul în care SUA îşi vor folosi forţele armate în condiţiile Războiului Rece, războiului limitat şi războiului atomic în general.”[28]

1957 a adus cu sine modificări esenţiale în dezbaterea asupra armelor atomic, odată cu lansarea primului Sputnik, care a purtat atenţia tuturor asupra problemei invulnerabilităţii forţelor de represalii americane, generând în acelaşi timp un val de îngrijorare colectivă faţă de un eventual atac din partea URSS. E vorba de începutul aşa-zisei „Missile Gap”, subiect care a dominat dezbaterile din cadrul campaniei electorale a anilor '60.     

Tot în această perioadă începe dezbaterea asupra conceptului de război limitat, ai cărui exponenţi principali au fost englezul Liddle Hart şi americanii Robert Osgood, Henry Kissinger[29] şi William Kaufmann. Scopul lor principal l-a constituit recuperarea războiului, pornind de la premisa că din cauza armelor nucleare - a căror singura utilizare constă în a nu le utiliza - războiul îşi pierduse din semnificaţii ca instrument al politicii internaţionale. Pentru aceasta, teoreticienii respectivi susţineau necesitatea limitării atât a obiectivelor urmărite într-un război, cât şi a mijloacelor implicate. 

Kissinger insistă asupra necesităţii menţinerii cât mai riguros cu putinţă a liniei de demarcaţie între războiul limitat şi războiul total, afirmând că singura linie de acest fel evidentă tuturor este cea care “separă armele convenţionale (ne-nucleare) de cele nucleare”.[30] Admiţând posibilitatea unui război limitat şi nu global, Kissinger susţinea folosirea de arme nucleare tactice în caz de război limitat. Ideea pe care o avansa era stabilirea unei legături între folosirea de arme nucleare tactice în cazul unui conflict nuclear limitat şi arme nucleare strategice în cazul unui conflict total (denumire dată in literatura de specialitate americană războiului nuclear generalizat). În lucrarea sa Războiul limitat, Kissinger consideră că în caz de război, fiecare din statele nucleare, are la dispoziţie trei variante: capitularea, războiul limitat (prin urmare, convenţional) şi războiul total (deci nuclear). Concluzia sa era că pe lângă arsenalul nuclear strategic şi tactic, şi pentru a evita două dintre cele trei opţiuni, S.U.A. trebuiau să dispună de un arsenal convenţional corespunzător. Această concepţie strategică asigură posibilitatea de a duce, la nevoie, atât un război nuclear general, cât şi războaie limitate fără folosirea armelor nucleare. Iată cum prezenta autorul „obiectul dezbaterii”:

Nici un război în epoca nucleară nu poate fi complet debarasat de spectrul armelor nucleare. Într-un război care ar opune puterile nucleare, chiar dacă n-ar fi folosită nici o armă nucleară, cele două părţi trebuie întotdeauna să ţină cont de faptul că ar putea să fie totuşi, folosită. Numai pregătirea noastră în vederea unui război nuclear limitat, ca şi pentru un război nuclear general, ne poate oferi posibilitatea de a alege o strategie convenţională.[31]

Scenariul nuclear complicându-se foarte mult, a devenit necesară distincţia dintre ceea ce Glenn Snyder[32] numeşte descurajare prin negare şi descurajare prin pedeapsă. Astfel, treptat se produce o deplasare a accentului de pe strategia contra-oraşe pe strategia contra-forţe[33] (pe considerentul că dacă ambii adversari au săgeţile otrăvite, principala misiune nu este aceea de a elimina adversarul, deoarece în cursul acestui proces te poate atinge şi el, ci de a-i face inutilizabile săgeţile). Mai mult, arsenalul nuclear tactic s-a diversificat, fără ca acest lucru să se fi concretizat şi în punerea la punct a unei doctrine privind utilizarea acestei categorii de armament.

Renunţarea oficială de către S.U.A. la doctrina represaliilor masive s-a produs după alegerea preşedintelui Kennedy, care în mesajul adresat Congresului în martie 1961, consacra astfel noua doctrină strategică: “În prezent, obiectivul nostru constă în creşterea posibilităţii noastre de a ne limita răspunsul la mijloace convenţionale.”[34] Cu alte cuvinte, nu orice înfruntare militară ducea automat la un război nuclear generalizat.

Înainte de administraţia Kennedy, se presupunea că orice eventual conflict nuclear între cele două superputeri avea să fie unul total, implicând şi obiectivele civile, nu numai cele militare. Kennedy şi secretarul său al Apărării, Robert Mcnamara îşi propun tocmai modificarea acestei concepţii „tradiţionale”, pentru evitarea unui dezastru total. Devine astfel necesar a face distincţia dintre obiectivele militare şi cele civile. Aceasta doctrină, definitivată în 1962, prevedea un atac iniţial îndreptat asupra instalaţiilor militare ale inamicului, fiind definită tocmai din acest motiv şi strategia contra-forţe. Un alt element de noutate al doctrinei McNamara era reprezentat de principiul flexibilităţii care, de fapt, respingea ipoteza unor represalii imediate şi masive în cazul unei provocări. Principul doctrinei flexibile va rămâne, astfel, până în zilele noastre, elementul fundamental al politicii americane.[35]

            Consacrarea oficială a doctrinei ripostei flexibile, doctrina asupra căreia perioada McNamara îşi va pune amprenta, reprezintă o nouă tentativa de adaptare a politicii şi a capacităţilor strategice ale SUA la raportul militar-politic existent pe plan internaţional. Riposta agresivă presupunea descurajare în forma sa cea mai pură. Ea mai presupunea supravieţuirea după prima lovitură şi apoi atacuri devastatoare cu armele strategice americane. Răspunsul flexibil îmbunătăţea concepţia ripostei masive prin introducerea în calcul a unor arme mult mai puţin înspăimântătoare, astfel încât inamicul putea considera folosirea lor ca fiind adecvată: arme menite să fie utilizate, nu să intimideze.

În anii următori, pe de o parte s-a încercat creşterea eforturilor diplomatice pentru soluţionarea, măcar parţială, a problemelor erei nucleare, pe de altă parte evoluţia tehnologică a contribuit la perfecţionarea arsenalului nuclear, introducând în context arme din ce în ce mai puternice. De altfel, primul tratat de non-proliferare (1968), urmat de consultările privind limitarea armelor strategice (SALT) au adus speranţe, la începutul anilor '70 în ceea ce priveşte o noua fază de negocieri în raporturile SUA-URSS.

În schimb, evoluţia noilor sisteme de arme şi situaţia internaţională de la începutul anilor '70, au pus serioase semne de întrebare în privinţa coexistenţei pacifice. În orice caz, introducerea rachetelor cu testate multiple independente (MIRV), precum şi a altor arme nu păreau să demoleze principiile strategiei nucleare delineate în timp de administraţia Kennedy, astfel că în 1967 membrii NATO au adoptat după lungi polemice conceptul de „răspuns flexibil”.

Evoluţia forţelor nucleare sovietice, începând cu a doua jumătate a anilor 60, a determinat o ulterioară evoluţie în doctrina strategică americană. În ianuarie 1974, secretarul Apărării James R. Schlessinger[36] a anunţat o nouă doctrină strategică, aşa-numita doctrina opţiunilor nucleare limitate „limited nuclear options”. Aceasta constă în esenţă în traducerea în practica a aceluiaşi principiu al flexibilităţii, aflat în vigoare încă de la începutul anilor '60.

La sfârşitul acestui lung subcapitol devine necesar a rezuma istoria strategiei nucleare americane pe care am încercat să o ilustram în mod sintetic în rândurile precedente. Putem astfel identifica o primă fază, din 1945 până în 1949, caracterizată de monopolul american şi de o neînţelegere totală a rolului şi a importanţei armelor atomice, lipsind elaborarea unei doctrine strategice.

După aceasta prima fază a urmat o perioadă de criză în care apar evidente limitele concepţiilor iniţiale diplomatico-strategice asupra uzului armelor atomice. Această a doua fază se încheie în 1953-1954, odată cu introducerea bombei la fuziune (H) şi cu anunţarea doctrinei represaliilor masive, care reprezintă, între altele, şi prima formulare la nivel politic a principului disuasiv. Începând cu aceşti ani putem vorbi cu adevărat de o situaţie de descurajare reciprocă. Această nouă fază intră în criză la sfârşitul anilor '50 când creste vulnerabilitatea reală sau potenţială a SUA („Missile gap”). Tocmai criticile şi polemice care au urmat anului 1957 au dus la elaborarea unei noi doctrine strategice, bazată pe acelaşi principiu disuasiv, dar care respinge ipoteza represaliilor masive, înlocuind-o cu cea a descurajării graduale şi a răspunsului flexibil.

Începând cu 1962 intrăm într-o noua fază, dominată de aceste noi concepte, în timp ce evoluţia tehnologică întăreşte situaţia de descurajare reciprocă şi de bipolarism nuclear. Aceasta fază e caracterizată, la sfârşitul anilor '60 de anunţarea unei noi doctrine, aşa-numita doctrină Nixon, bazată pe conceptul de nuclear sufficiency, înlocuit în anii următori de acela de paritate.

 

 

 

 

¶  De la “pacea rece” la “noua relaţie strategică”. Noile doctrine strategice americane

 

Dezmembrarea colosului sovietic modificase profund scenariul internaţional şi priorităţile politice ale celor doi protagonişti ai fostei ere bipolare. Anii ’90, şi mai ales, începutul noului mileniu aduceau noi şi imprevizibile provocări. Rusia, aflată în plin proces de democratizare economică va întâmpina greutăţi în încercarea de a recâştiga prestigiul internaţional. S.U.A. – unica putere rămasă – ar fi trebuit să-şi asume rolul singur de gestionare a unei ordini mondiale instabile. 

De la sfârşitul Războiului Rece, SUA s-au confruntat cu dificultatea gestionarii quasi-solitare a unei noi ordini mondiale. Preponderenţa lor politico-militară a trebuit să facă faţă limitelor şi uneori chiar insucceselor strategiei de intervenţie globală. Oricum, SUA rămân puterea globală, în timp ce, dificultăţile inerente cu care s-a confruntat după destrămare, au îngreunat pentru o perioadă moştenitoarea statutului URSS, şi anume Federaţia Rusă în elaborarea şi susţinerea unei politici externe de pe statutul de putere globală.[37]

Schimbările survenite în relaţia dintre cele doua superputeri după destrămarea URSS au determinat o reevaluare a rolului pe care trebuie sa îl joace armele nucleare în epoca post-Război Rece. Nuclear Posture Review sau Revizuirea atitudinii nucleare 1994, reprezintă prima încercare de reevaluare a rolului armelor strategice. Documentul, datat din 1994, din primul mandat al preşedintelui Clinton, reafirmă legitimitatea şi importanţa strategică a descurajării nucleare şi confirmă în acelaşi timp importanţa menţinerii triadei nucleare existente.

Evenimentele din 2001 au avut importante consecinţe asupra strategiilor de securitate ale SUA, care şi-a dezvoltat noi doctrine de securitate, adaptate noilor condiţii, modificându-si în consecinţă şi percepţia asupra rolului şi utilităţii armelor nucleare.11 septembrie 2001 a fost momentul în care lumea şi-a dat seama că nu se mai poate simţi în siguranţă. După 11 septembrie mediul de securitate internaţional a suferit transformări majore mai ales în ceea ce priveşte direcţiile de politică externă şi de securitate iniţiate de SUA. Noile ameninţări au determinat administraţia Bush să-şi regândească strategiile, să-şi redefinească misiunea

La scurt timp, Casa Alba făcea public documentul intitulat Strategia pentru Securitate Naţională[38] a SUA, în care aprecia că vechea strategie bazată pe intimidare şi constrângere este desuetă şi că America trebuie să identifice şi să combată ameninţările înainte ca ele să ajungă la frontierele sale. Lua forma oficială strategia loviturilor preventive, considerată potrivită pentru a face faţă contextului total diferit de situaţia din timpul Războiului Rece, când pericolul era un război convenţional, nu unul împotriva terorismului internaţional. Potrivit acesteia, conceptul descurajării, funcţional în timpul Războiului Rece, când a asigurat pacea între cele două superputeri nucleare, este considerat depăşit. Reţelele teroriste internaţionale nu pot fi descurajate întrucât principiul de funcţionare al mecanismului: teama de represalii, nu este aplicabil pentru un inamic care este dispus să moară pentru cauza lui.

Noua doctrină americană, elaborată în decretul prezidenţial adoptat la 17 Septembrie 2002, intitulat Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii, declară următoarele: SUA vor menţine o forţă nucleară strategică suficientă pentru a descuraja orice potenţial inamic care deţine arma nucleară să acţioneze împotriva intereselor noastre vitale. Aşadar, vom conserva un arsenal de forţe nucleare de o mărime şi putere suficiente să pună sub ameninţare astfel de lideri militari si politici.

În ianuarie 2002, administraţia Bush a prezentat o revizuire a strategiei americane privind rolul armelor nucleare, Nuclear Posture Review[39], strategia nucleară revizuită a administraţiei Bush, în care se afirmă că, pentru americani, armele nucleare nu mai sunt doar "mijloace de descurajare", ci arme concrete de luptă. În aceasta se specifică: "Armele nucleare pot fi folosite împotriva obiectivelor care rezistă unui atac conveţional (de exemplu, buncărele situate la mare adâncime sau facilităţile biochimice". Documentul mai arată că "Noile capacităţi vor fi utilizate pentru a distruge obiective ca buncarele subterane, pentru a găsi şi lovi ţinte mobile, agentii chimici şi biologici şi pentru a limita daunele colaterale." Prin "Nuclear Posture Review", Statele Unite au adoptat o strategie nucleară "de rezerva", care le permite să facă din armele nucleare nu doar obiect de "descurajare" - de "disuasiune" - ci o arma efectivă, de folosit în razboi. [40]

Concluzia principală după analizarea documentului este aceea că armele nucleare sunt clar privite ca un instrument activ în caz de război, rolul lor trecând peste acela doar de a descuraja, căpătând o utilitate concretă militară.

În plus, documentul introduce o nouă triadă nucleară.[41] Nuclear Posture Review[42] subliniază clar ideea că pe viitor, triada nucleară va avea o componentă diferită:

  1. sistemele ofensive, care vor fi alcătuite atât din capacitatea nucleară care compusese vechea triadă[43], cât şi armele convenţionale
  2. sistemele defensive
  3. cea de-a treia componentă reprezintă o infrastructură mult mai flexibilă, care accelerează procesul dezvoltării a noi sisteme de arme şi desfăşurarea armelor nucleare aflate deja în stoc.

Paul D. Wolfowitz, adjunctul secretarului american al Apărării, a explicat că noua strategie americană se va baza atât pe forţe defensive cât şi pe forţe ofensive, care vor include atât armament convenţional, cât şi nuclear[44], marea noutate fiind faptul că Statele Unite nu mai consideră armele nucleare doar ca mijloc de descurajare, ci ca o armă concretă de luptă, a cărei utilizare nu este exclusă nici chiar împotriva unui stat non-nuclear.

Se lucrează frenetic la perfecţionarea şi crearea de noi arme nucleare. Recent au fost aprobate sume speciale în vederea construirii unor noi tipuri de focoase nucleare foarte puternice, destinate buncărelor situate adânc sub pământ. Este vorba de bomba numită RNEP (Robust Nuclear Earth Penetrator), capabilă să străpungă prin stâncă, beton şi otel şi să explodeze la mare adâncime în apropierea unor obiective subterane. Ideea a fost sugerată de buncărele în care s-ar fi ascuns Saddam Hussein încă înainte de război, iar anterior, în Afganistan, Osama bin Laden[45]. În acelaşi timp, în SUA se lucrează intens la construirea mult controversatului sistem de apărare antirachetă, lansat de administraţia Reagan în anii '80, abandonat după încheierea Războiului Rece şi reactualizat de actuala administraţie.

 

Загрузка...