Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Teoria este un instrument intelectual care contribuie la organizarea procesului de cunoaştere în conformitate cu priorităţile trasate în activitatea de cercetare, prin aplicare în formă reglementată a metodelor de investigaţie ştiinţifică. În aspect filosofic teoria reprezintă o construcţie simbolică, un set de legi, ipoteze şi definiţii, teoreme şi axiome îndreptate spre examinarea sistematică a fenomenului abordat, procesul de investigaţie formînd o conexiune dintre variabile care urmăresc explicarea şi înţelegerea obiectului cercetat. C.Hempel aseamănă teoria ştiinţifică cu o reţea complexă extinsă în spaţiu, în care termenii sînt reprezentaţi în formă de noduri, iar firele de legătură se referă în parte atît la ipotezele fundamentale, cît şi la cele arbitrare pe care le conţine: „întregul sistem se extinde asupra planului de observaţie şi se ataşează prin regulile de interpretare, acestea nefiind altceva decît firele ce nu se includ în reţea, dar leagă anumite părţi ale ei prin încrustări speciale în formă de simplă observaţie şi asigură astfel funcţionarea reţelei ca teorie ştiinţifică.” A.Kaplan susţine în aceeaşi ordine de idei că posibilitatea implementării reuşite a unei teorii nu este o condiţie absolut necesară pentru succesul ei, pe cînd aplicarea incorectă poate să se soldeze cu repercusiuni nefaste care nu ţin de această teorie, importantă fiind conexiunea cu fenomenul abordat. Oferind contextul intelectual în care se percepe obiectul idealizat de cercetare şi reprezentînd conexiunea deductivă din cadrul unui set de legi, în care unele sînt premise pentru extragerea altora, teoria este necesară pentru reglementarea volumului enorm de informaţie în domeniu, în absenţa ei ar fi dificil de determinat ce trebuie de explicat. Există însă unele cazuri, subliniază A.Kaplan, cînd o teorie poate să se dezvolte parcă de la sine, fără contact nemijlocit cu realitatea.

  1. Popper consideră că teoria ştiinţifică poate fi reprezentată ca un sistem de enunţuri şi ipoteze logic ordonat, care trebuie întotdeauna să fie în stare să explice plenar succesul celei precedente. I. Lacatos este de părere că alegerea teoriei bine verificate în vederea implementării ei se bazează pe principiul “trecutul determină viitorul”, în timp ce conform lui S.Toulmin, concepţiile, teoriile şi procedeele de explicare trebuie evaluate în termenii adaptării la mediul înconjurător, ca un cîmp intelectual de probleme, dezvoltarea ştiinţei realizîndu-se ca desfăşurare a unui set de probleme. D.Sanders se raliază la elaborările lui I.Lacatos susţinînd că toate teoriile prin esenţa lor se dovedesc a fi un „nucleu” în mare măsură nonnegociabil şi nonfalsificabil, dar şi un set de enunţuri verificabile derivate mai mult sau mai puţin din acest nucleu. La rîndul lor, ele se împart în enunţuri care pot fi evaluate empiric prin examinarea detaliată a calcului decizional al decidenţilor politici, individuali (nivelul adoptării deciziilor) şi enunţuri care necesită testare empirică în contextul modelului transnaţional al intereselor sau al cooperării (nivelul structural) [1].

Prin urmare, teoria apare la etapele superioare ale dezvoltării unei ştiinţe, incluzînd un mecanism logic de elaborare şi consolidare al a cunoştinţelor. Sub aspect metodologic rolul esenţial în elaborarea unei teorii revine obiectului idealizat, alcătuit din modelul teoretic al conexiunilor organice care reflectă, pe de o parte, realităţile, iar pe de alta, şi programul de investigaţie ce se realizează în procesul de construcţia ei. Întreprinzînd una dintre primele abordări teoretice consistente ale Relaţiilor Internaţionale, St.Hoffmannn face distincţie între „teorie ca set de răspunsuri”, care cuprinde ipoteze explicative menite să reveleze regulile jocului în politica internaţională şi „teorie ca set de întrebări”, prin care subînţelege eforturile de a concepe o cale corectă de studiere a problemelor mondiale prin orientarea atenţiei asupra „celor mai importante variabile … pentru a furniza cercetătorilor un instrument adecvat investigaţiilor realizate” [2]. Ceva mai tîrziu, făcînd o amplă trecere în revistă a problemelor cu care se confrunta ştiinţa relaţiilor internaţionale, mai ales „din cauza dominaţiei americane”, St.Hoffmannn încercă să acrediteze ideea că o „ştiinţă” fără teorie poate să existe, ca ştiinţă cu o paradigmă, care mai mult timp n-a fost alta decît cea realistă. Este de precizat în acest sens că T. Kuhn deasemenea indică asupra deosebirilor dintre paradigmă şi teorie: paradigma conţine elemente filosofice şi sociologice, pragmatice şi istorice care nu pot fi reduse la cele pur teoretice, M.Masterman indentificînd douăzeci şi una de diferenţe în utilizarea acestui termen, pe cînd teoria, alături de legi şi noţiuni, este declarată a fi element logic al paradigmei. I. Lacatos consideră că o teorie îşi păstrează actualitatea pînă cînd nu apare una mai perfectă, în timp ce P. Feyerabend exprimă o opinie diametral opusă, el subliniază nu fără temei că o teorie niciodată nu se acordă plenar cu toate datele, ea este înconjurată de necoincidenţe. Respingînd dihotomia popperiană teorie/practică pe motivul că „practic adin start este încărcată de teorie”, R.Walker afirmă că teoriile prezintă în sine cadrul intelectual care face lumea inteligibilă. „Teoria este utilă în funcţie de puterea de explicare, care poate fi evaluată conform unor criterii cum ar fi consecvenţa logică internă în utilizarea conceptelor, verificarea empirică a afirmaţiilor, evidenţa empirică a rezultatelor derivate din teorie şi gradul de echilibrare” [3]. În accepţia lui H.Morgenthau, misiunea teoriei este de a introduce ordine şi sens într-o masă de fenomene care, în caz contrar, „ar rămîne deconectate şi ininteligibile”: „teoria constă în stabilirea faptelor şi înţelegerea lor prin intermediul raţiunii”, realitatea fiind posibil de explicat numai dacă există „o schiţă raţională, o hartă caresugerează eventualele sensuri ale politicii externe” [4].

Realismul politic este acea teorie care s-a dovedit a fi în măsură să prezinte argumentele necesare ce au permis de a demonstra diferenţa calitativă a problemelor internaţionale şi de a face inaplicabile trăsăturile ştiinţifice care derivă din studiul comunităţilor naţionale. De fapt, realismul politic, al cărui dezvoltare de la Tucidide pînă în zilele noastre, potrivit lui A.Tellis, „poate fi înţeleasă ca fiind o cale lungă spre teorie ştiinţifică”, şi-a fixat obiective ambiţioase pentru cercetările sale, urmărind să propună un program de analiză ştiinţifică a politicii internaţionale. Termenul „interesului definit ca putere” asigură conexiunea dintre raţiune, care tinde să conceapă politica internaţională şi faptele de cunoscut, contribuindu-se astfel la înţelegerea politicii ca sferă independentă de activitate umană şi nereductibilă către alte domenii. Politica şi societatea sînt guvernate de legi obiective, ale căror rădăcini se găsesc în natura umană eternă şi imuabilă, iar unicii actori ai relaţiilor internaţionale sînt statele, care tind să-şi realizeze interesele exprimate în termenii puterii, aceasta din urmă stabilind ierarhia sistemului internaţional.

Postulatul fundamental al realismului politic constă în diferenţa calitativă dintre politica internă şi politica internaţională, ultima identificîndu-se cu politica externă. Deşi au bază comună - statul, politica internă şi politica internaţională sînt autonome una faţă de alta şi, prin urmare, este legitimă o ştiinţă independentă a Relaţiilor Internaţionale, H.Morgenthau fiind unul dintre primii cercetători în domeniu care au numit Relaţiile Internaţionale „ştiinţă”, el considerînd indinspensabilă „o teorie care încearcă să înţeleagă politica internaţională aşa cum este, cum ar trebui să fie potrivit naturii sale şi nu cum ar dori oamenii s-o vadă” [5]. Fără a postula indispensabilitatea unei discipline de sine stătătoare, R.Aron a aprofundat ideea diferenţei esenţiale între politica internă şi politica internaţională, susţinînd că deosebirea va exista atît timp cît nu va fi format un stat global cu o guvernare mondială.

Incontestabil este că realismul politic, numit de S.Guzzini „o tradiţie istorică”, „suport ştiinţific principal al unei noi ştiinţe sociale, apărută în contextul academic şi politic al unei noi supraputeri” [6], a avut o influenţă deosebită atît asupra mediului academic, nu numai cel american, cît şi a cercurilor guvernante, în special din Statele Unite, marcînd pentru mai multe decenii dezvoltarea ştiinţei relaţiilor internaţionale în general. Fundamentarea investigaţiilor pe legile obiective ale evoluţiei societăţii, analiza imparţială şi riguroasă a politicii internaţionale, refuzul idealurilor abstracte şi iluziilor sterile, aceşti şi alţi factori au contribuit la creşterea numărului de cercetători şi au favorizat aprofundarea, iar apoi diversificarea elaborărilor în materie. Cerinţele din partea oficialităţilor de fundamentare intelectuală şi justificare a actelor de politică externă, refuzînd naivităţile liniştitoare din trecut şi propunînd strategii de durată în condiţiile războiului rece, au asigurat financiar şi instituţional investigaţiile în domeniu, dat fiind îmbinarea priorităţilor cercetărilor ştiinţifice cu direcţiile politice principale. Realismul a funcţionat ca paradigmă în măsură în care stabilea limitele cercetării, oferind, conform lui J.Vasquez, citat de S.Guzzini, un instrumentariu fundamental de analiză, indicînd oamenilor de ştiinţă ce se cunoaşte despre lume, ce nu se cunoaşte despre ea, cum ar trebui să vedem lumea dacă vrem să cunoaştem ceea ce încă nu este cunoscut şi ce merită cunoscut [7]. Stabilind limitele unei discipline, realismul politic a definit comunitatea de cercetători, iar aceasta a fundamentat cîmpul de studiu. Îmbinînd cultura diplomatică tradiţională din Europa cu strategia de politică externă a Statelor Unite ale Americii şi ştiinţele sociale americane, realismul a propus paradigma tendinţelor universale ale statelor în scopul realizării intereselor naţionale definite în termenii puterii.

Este de percizat că J.Vasquez revendică nefondat în opinia noastră calitatea de paradigmă pentru idealismul politic pe motivul că „a avut un rol important în instituţionalizarea domeniului şi în accentuarea atenţiei asupra problemelor războiului şi păcii”. În aceeaşi ordine de idei se pronunţă Ch.Kegley-jr. şi E.Wittkopf, care invocă „dominaţia retoricii politice şi discursului academic idealist în perioada interbelică” [8]. Considerînd că idealismul politic n-a format comunitatea academică, iar polemica lui E.Carr a vizat asumpţiile acestui discurs şi a fost realizată indirect din cauza falimentului ştiinţific al oponenţilor.

Se cuvine de remarcat deasemenea că în mediul american de investigaţie teoria este abordată într-un sens larg, în contextul preocupărilor de filosofie a ştiinţei, cu predilecţie de factură pozitivistă, iar în cazul Relaţiilor Internaţionale se înscrie în cercetările de filosofie a politicii. Deseori teoria este abordată în sens reglator-utilitarist, dar totodată şi normativ, avînd menire de a contribui la facilitarea formulării problemelor şi definirii priorităţilor în activitatea de cercetare, utilizării metodelor de investigaţie şi determinării limitelor pentru evaluarea cunoştinţelor despre un anumit domeniu. Astfel, R.Walker susţine că teoriile relaţiilor internaţionale prezintă interes mai ales ca „expresii ale limitelor imaginaţiei politice contemporane”, pe cînd potrivit lui J.Dougherty şi R.Pfaltzgraff, termenul „teorie” aplicat în Relaţiile Internaţionale poate primi diferite forme şi este utilizat în mai multe accepţii: este echivalată cu filosofia, ideologia şi ipotezele; poate fi inductivă sau deductivă; este sistemică, fiind schemă de clasificare sau asimetrică, asigurînd poziţionarea şi verificarea datelor; poate fi normativă, indicînd modul de comportament al actorilor în diferite situaţii; poate alcătui un set de recomandări politice destinate urmării şi desfăşurării unor activităţi [9]. Referindu-se la conţinutul şi condiţiile care s-ar impune să întrunească teoria generală a Relaţiilor Internaţionale, Q.Wright este de părere că aceasta trebuie să reprezinte prin esenţa ei totalitatea cunoştinţelor atotcuprinzătoare, coerente şi autoreglatoare ce contribuie la conceperea, pronosticarea, evaluarea şi controlul relaţiilor dintre state şi condiţiilor din lume. De fapt, analistul american anunţă o teorie ambiţioasă, care ar include toate aspectele domeniului, întrunind cîteva cerinţe: să fie expusă precis şi laconic în cuvinte generale; să nu conţină multe excepţii; să omologheze ideile promovate precis, pe scurt şi cu o doză de eleganţă.

Într-adevăr, “cercetătorii întotdeauna tind să imprime adevărului ştiinţific o anumită notă de frumuseţe estetică, care, la rîndul ei, să se afle în conexiune cu simplitatea intelectuală. Se impune concordanţa logică între părţile componente ale teoriei, care trebuie formulată astfel încît să ofere posibilităţi pentru perfecţionare, nemaivorbind de cizelare şi verificare” [10]. În acest sens trebuie de subliniat că teoria este chemată să contribuie la conceperea cît de cît obiectivă Relaţiilor Internaţionale, dată fiind prezenţa imanentă a unei doze de subiectivism generat şi canalizat pe diferiţi factori primordiali sau de relevanţă mai mică şi să ofere posibilitate de pronosticare a unor evenimente şi să ajute la formarea unor judecăţi de valoare. În acelaşi timp este important de precizat că însuşi Q.Wright a exprimat opinia că o astfel de teorie ce ar corespunde tuturor exigenţelor ideale, ar trebui să fie extrem de complicată şi greu accesibilă, iar tentativa lui K.Waltz de a elabora o teorie pură, adică ireductibilă, nu s-a soldat cu rezultatul scontat.

Spre deosebire de Q. Wright, care nu face distincţie strictă dintre abordarea empirică şi cea normativă, J. Rosenau le delimitează mai pregnant, chiar dacă le consideră la fel de importante, însă are temeri că acestea pot fi denaturate în cazul cînd sînt confundate “ce este” şi “ce trebuie să fie”. Conform lui J. Rosenau, teoreticianul trebuie să recunoască şi să pornească de la faptul că în relaţiile umane există ordine, fapt care oferă posibilitate de a explica raţional cauzele desfăşurării evenimentelor, chiar şi în cazurile comportamentului lipsit de logică: ordinea îl impune să depisteze nu unicalul, ci generalul şi să jertfească descrierea detaliată contra „unor patern-uri mai largi şi mai abstracte”, „teoreticianul trebuie să fie pregătit să se limiteze la presupuneri şi să nu tindă spre fapte sau noţiuni absolute. Este necesar de a elibera gîndirea pentru teorii neordinare şi absurde, care tind să se transforme în conceperea explicaţiilor pripite… În sfîrşit, el trebuie să fie pregătit că va fi considerat că n-are dreptate” [11].

Prin urmare, Q. Wright se pronunţă în favoarea metodei deductive în abordarea teoretică a Relaţiilor Internaţionale, în timp ce J. Rosenau acordă prioritate metodei inductive. În context remarcăm numai că în istoria ştiinţei Platon a fost unul dintre primii analişti care a utilizat metoda deductivă, elaborînd concepţia statului ideal, în timp ce Aristotel se dovedeşte a fi printre întîii specialişti în materie care a folosit metoda inductivă, cercetînd aşezămintele a circa 150 de oraşe-state pentru a scrie lucrarea “Politica”. Cert este că în cercetarea Relaţiilor Internaţionale rareori se poate de obţinut un echilibru statistic între aceste două metode, însă inducţia şi deducţia nu trebuie tratate nici ca aflate în opoziţie, nici ca erijate în exclusivitate. În dependenţă de situaţie, fiecare cercetător acordă prioritate fie unei sau altei metode, fie le utilizează pe ambele, combinîndu-le: din cauza caracterului complex al problemelor internaţionale abordate, este preferabilă şi benefică combinarea lor, la care se adaugă alte metode şi principii de inevestigaţie ştiinţifică. Argumentul că în epoca atomică sistemul internaţional bipolar este mai stabil decît cel multipolar şi nu poate fi verificat empiric, este eradicat prin deducţie, utilizîndu-se postulatele ce vizează incertitudinile din cadrul sistemului şi numărul actorilor care trebuie luaţi în consideraţie de către state. În acelaşi timp confirmarea teoretică a tezei că guvernele nu găsesc dificilă promovarea politicii de integrare economică regională în perioadele de înflorire şi tind să reducă particularismul naţional în timpul crizelor se asigură pe cale deductivă şi mai apoi se verifică prin apelarea la experienţă şi evaluarea unei organizaţii internaţionale guvernamentale regionale, cum ar fi, Uniunea Europeană.

  1. Waltz consideră că legile şi generalizările empirice pot fi aplicate prin metoda inductivă, ele generînd asociaţii invariabile sau posibile, dar care totodată inductiv nu pot fi explicate. Funcţia explicaţiei revine teoriei, dar care nu poate fi elaborată numai prin metoda deductivă din cauza că aceasta are ca puncte de pornire ale operaţiunilor logice premisele iniţiale şi deci, nu este în măsură să ofere explicaţii fundamentale: teoria prezintă în sine rezultat al unui proces intelectual de inovaţie, aplicîndu-se legi şi generalizări distincte, care sînt izolate de unele fapte cheie, abstractizîndu-le de lucrurile inutile, incluzîndu-le într-o direcţie anterior necunoscută şi sintetizîndu-le astfel într-un sistem explicativ nou, ideal. „Teoria este un tablou, mintal alcătuit, al unui tărîm sau domeniu de activitatea limitat. O teorie este o reprezentare a organizării unui domeniu şi a conexiunilor dintre părţile sale” [12], în cadrul ei se combină enunţuri descriptive şi asumpţii non-factuale sau teoretice, rolul acestor din urmă fiind de a imprima sens datelor.

De fapt, un asemenea proces de elaborare intelectuală este extrem de dificil, deoarece, conform lui St. Hoffmannn, „încercarea lui K. Waltz de fundamentare teoretică este conceptual atît de riguroasă, încît se dovedeşte a fi inaplicabilă majorităţii fenomenelor pe care vrea să le explice… O teorie care tinde să explice realitatea, potrivit lui K.Waltz, trebuie să se îndepărteze de realitate, şi nu se poate ajunge la ea numai prin inducţie, însă cu ce ne ajută ea, se întreabă St. Hoffmannn, dacă este atît de îndepărtată încît ceea ce explică are o slabă legătură cu ceea ce se întîmplă” [13]. Subliniem că aprecierile lui St. Hoffmannn se bazează pe evaluarea tentativelor lui K. Waltz de a identifica riguros o teorie a Relaţiilor Internaţionale în analogie cu una din fizică, urmărind să formuleze legile care explică atît comportamentul statelor, cît şi pe ele însăşi, asigurînd totodată, predicţia. În această ordine de idei, unica teorie a Relaţiilor Internaţionale fundamentată pe exigenţele lui K.Waltz este cea a echilibrului de forţe, abordată în sensul că „balanţa odată creată, va fi menţinută, ci în acela că odată perturbată, va fi refăcută” dar care, consideră St. Hoffmannn, nu reuşeşte să asigure plenar înţelegerea domeniului. Celelalte teorii, numite „reducţioniste” de K. Waltz din cauza că oferă explicaţii prin referire la agenţi, nu prezintă altceva decît conceptualizări care utilizează „definiţii confuze, vagi şi schimbătoare ale variabililor”. În ultimă instanţă K. Waltz în spirit neorealist-structuralist, susţine că teoria este chemată să explice legităţile comportamentului statelor în cadrul circumscris al activităţii umane şi să ofere temei pentru a conta pe un anumit rezultat provenit din interacţiunea interstatală, în speţă dintre marile puteri. În acest sens, teoria „sistemică” a relaţiilor internaţionale este studiul raporturilor dintre structura sistemului definit ca distribuţie a puterii între unităţi şi relaţiile dintre acestea. Repetăm că el este cercetătorul care a încercat să elaboreze o teorie generală a Relaţiilor Internaţionale foarte riguroasă, excluzînd orice referire la politica externă, considerată, contrar lui H. Morgenthau, că ţine de alt domeniu şi urmărind astfel să elimine orice subiectivism în numele exactităţii explicaţiei. Prin urmare, K.Waltz deosebeşte teorii „sistemice”, care explică politica internaţională prin referire la structură, evidenţiind potenţialul ei cauzal şi teorii „reducţioniste”, care oferă explicaţii prin referire la unităţi.

Exigenţele exprimate de K. Waltz sînt acceptate în linii mari de către P. de Senarclens, dar care este mai puţin categoric, el subliniind că teoria presupune o ambiţie ştiinţifică ce urmăreşte să explice în manieră riguroasă dinamica relaţiilor internaţionale, să definească forţele şi structurile care determină raporturile dintre principalii actori ai scenei mondiale şi, eventual, să pronosticheze evoluţia lor. St.Hoffmannn susţine însă, că abordarea lui K.Waltz exclude luarea în consideraţie a subsistemelor formate de regimurile politice şi economice prin intermediul relaţiilor sociale şi ideologiilor din cadrul societăţilor. În aceeaşi ordine de idei, R. Aron susţine că teoria relaţiilor internaţionale nu include, nici chiar în abstract, o discriminare între variabile endogene şi exogene, comportamentul extern al statelor nefiind determinat numai de raportul de forţe, ci şi de cel puţin doi factori interni - natura regimului şi ideologia lui. De fapt, aceşti doi analişti sînt de părere că teoria comportamentului nedeterminat pe care a mizat K. Waltz face domeniul inteligibil, comportamentul agentului diplomatic şi al soldatului neavînd un “scop raţional” şi deci, teoria nu poate să depăşească prea mult “analiza conceptuală” a cărei obiectiv este “definirea specificităţii subsistemului, enumerarea principalelor variabile şi formularea de ipoteze asupra funcţionării sistemului”.

Dacă K. Waltz este tentat să pună pe umerii teoreticienilor dificultăţile în elaborarea unei teorii a Relaţiilor Internaţionale, St. Hoffmannn le atribuie însăşi naturii domeniului, pornind de la definiţia sa că „Relaţiile Internaţionale ar trebui să fie ştiinţa incertitudinii, a limitelor acţiunii şi căilor prin care statele încearcă, dar nu reuşesc niciodată plenar să întreprindă măsuri pentru eliminarea propriei insecurităţi. Dacă K.Waltz tinde să excludă orice doză de subiectivism în procesul de fundamentare teoretică a Relaţiilor Internaţionale, St.Hoffmannn din contra, consideră că fiecare cercetător este partizan al propriilor elaborări, fiindcă în lipsa unei teorii atotcuprinzătoare este dificil de a determina cu precizie dinamica unui sistem aflat în plină evoluţie, el „trebuie să aleagă, în esenţă, între irelevanţa rezultatelor investigaţiilor şi absorbirea lor în politică”. În aceeaşi ordine de idei, R.Smoke menţionează că „teoria existentă  în domeniu se dovedeşte a fi capabilă să ţină pasul cu o lume care îşi schimbă atît de rapid şi de periculos nu numai tehnologia militară, dar şi metodele de politică internaţională”,  în timp ce M.Wight este cu mult mai categoric, susţinînd că „teoria internaţională este marcată nu numai de insuficienţă, ci şi de sărăcie intelectuală şi verbală” din cauza că ştiinţele politice de la Occident s-au concentrat în mod tradiţional şi exclusiv asupra statului ca generator al progresului şi mediu al desfăşurării experienţei politice şi în plus, această teorie, potrivit cercetătorului englez, „este o teorie a supravieţuirii” [14]. Aserţiunea lui M.Wight este confirmată de numeroase luări de poziţie, cum ar fi cea a lui K.Waltz, care a declarat „reducţioniste şi nonfalsificabile” argumentele împotriva calităţii statului de actor principal în politica internaţională.

  1. Kosolopov contrar lui K.Waltz consideră în spirit utilitarist şi reducţionist că orice teorie apare numai după ce „ ştiinţa primeşte posibilităţi obiective de a-şi verifica tezele în politică permanent şi sistematic” [15], importanţa răspunsurilor puse de teoria relaţiilor internaţionale dovedindu-se a fi de semnificaţie deosebită nu numai în plan academic, ci şi practic. În aceeaşi ordine de idei, A.Burian acreditează asumpţia că „apariţia teoriei relaţiilor internaţionale a fost determinată de necesităţile sociale, obiectivul prevenirii unei noi conflagraţii distrugătoare după cel de-al Doilea război mondial a stimulat direcţiile de cercetare în această sferă”[16], iar M.Ebata şi B.Neufeld susţin fără echivoc că „totul ce cuprinde relaţiile internaţionale este politic”, acestui concept revenindu-i „o implicaţie importantă în înţelegerea lor” [17].

Într-adevăr, după Cel de al Doilea război mondial s-au produs unele evoluţii cardinale cantitative şi calitative în sfera cognitivă, elaborări care au avut repercusiuni esenţiale asupra studiului Relaţiilor Internaţionale: pentru prima oară domeniul a primit în termen scurt un set important de mijloace de observaţie şi cercetare, modelare şi pronosticare, apariţia acestui instrumentariu fiind suficientă pentru aprofundarea şi diversificarea investigaţiilor. Conexiunea dintre noutatea mijloacelor implementate, transformările în cadrul obiectului de studiu şi necesităţile reale ale politicii în asigurare ştiinţifică, susţine N.Kosolapov, a condiţionat saltul calitativ al ştiinţei relaţiilor internaţionale. În acest sens, după cum am subliniat deja, realismul politic a fost teoria care a contribuit esenţial la delimitarea legitimă a unei discipline independente de celelalte ştiinţe sociale.

Ţinem să precizăm că subscriem la tendinţele generale de a rezuma teoria prin scoli şi paradigme, conceptualizări şi modele. Conform lui P.Ţîganov, teoria relaţiilor internaţionale este „totalitatea generalizărilor conceptuale reprezentate de şcolile teoretice aflate în polemică şi care alcătuieşte cîmpul tematic al unei discipline relativ autonome[18]. În opinia lui P. de Senarclens, teoria relaţiilor internaţionale poate fi definită ca “cercetare a cadrelor conceptuale care permit de a organiza investigaţiile şi orientează formularea ipotezelor pertinente despre explicarea fenomenelor şi proceselor studiate, ameliorînd înţelegerea lor” [19]. Cît despre problemele şi fragmentările ce afectează Relaţiile Internaţionale, asupra cărora insistă St.Hoffmannn şi alţi cercetători, analistul francez este de părere că analiza politicii internaţionale nu prezintă un caz deosebit, ci se confruntă cu dificultăţi identice procesului de investigaţie a oricărui alt obiect complex al ştiinţelor sociale: „cercetătorul depune eforturi pentru a defini cu precizia cea mai posibilă particularităţile relaţiilor internaţionale, conceptele care permit de a contura fenomenele şi procesele ce formează însuşirile şi structurile principale care marchează evoluţia lor. Prin această construcţie conceptuală el deasemenea defineşte variabilele ce trebuie luate în calcul şi ierarhiile stabilite între ele, urmărind să prezinte în acest context instrumente riguroase de măsură” [20].

K.Goldmann din contra, propunînd identificarea unor teme esenţiale de discuţie din cadrul Relaţiilor Internaţionale, cum ar fi locul statului-naţiune în cadrul domeniului, sfîrşitul războiului rece, teoria ca discurs sau conjunctură, consideră că „definirea domeniului ca unul opunînd „şcoli” concurente … s-a dovedit a fi puţin utilă” [21] din cauza că imaginea lui se asociază mai degrabă cu o „competiţie oligopolică între conglomerate conduse de americani”, ale căror idei trebuie sa fie sau acceptate, sau respinse în totalitate. De fapt, K.Goldmann deasemenea se înscrie în lista contestatarilor idee lui S.Hoffmannn cu privire la provinienţa şi caracterul ştiinţei relaţiilor internaţionale, ele afirmînd tranşant că aceasta este „subjugată intereselor Statelor Unite, mai ales celor de securitate, care în ultimă instanţă i-a imprimat unele particularităţi provenite în urma dominaţiei americane, alături de dificultăţile rezultate din natura domeniului. Considerăm important să mai subliniem în contextul abordat că luînd ca bază investigaţiile în domeniu şi realităţile din mediul analitic american, St.Hoffmannn a indentificat o formă acută a unei probleme cardinale ce se află în faţa ştiinţelor sociale - tensiunea dintre exigenţele cercetării fundamentale, care ridică cele mai generale şi mai pătrunzătoare întrebări provenite din natura activităţii studiate şi dorinţa de răspunsuri rapide la solicitările a celor care finanţează, solicită sau orientează investigaţiile [22].

Referindu-se la configuraţia teoretică a Relaţiilor Internaţionale K. Goldman susţine pe bună dreptate că „imaginea disciplinei” este a „unui domeniu caracterizat de clivaje fundamentale generînd „dezbateri” recurente de maximă importanţă”. La rîndul lor A. Celeadinski, Y. Ferguson şi R. Mansboch, dar nu numai ei, exprimă părerea că acestea se află în concurenţă în majoritatea cazurilor, iar cîte odată se completează reciproc: potrivit cercetătorilor americani, multe şcoli contestă, dar puţine comunică între ele cu adevărat. M.Ebata şi B.Neufeld afirmă că studiul Relaţiilor Internaţionale se caracterizează prin dezbateri teoretice şi metodologice, iar S. Smith şi K. Booth identifică trei direcţii care pot genera polemică în teoria relaţiilor internaţionale: metodologia, epistemologia şi ontologia.

Prin urmare, definirea şi fundamentarea clasică a Relaţiilor Internaţionale a fost realizată cu referire la obiectul de studiu, care iniţial includea problemele războiului şi păcii, ca mai apoi să fie diversificat şi extins prin adăugarea altor componente, însă după cea de-a doua conflagraţie mondială, fiind pus în faţa riscului de a deveni o componenţă internaţională a altor discipline şi de a fi absorbit de alte ştiinţe sociale, domeniul relaţiilor internaţionale a avut nevoie de legitimitate ştiinţifică, care a fost oferită de realismul politic, chiar dacă S. Guzzini, J.Vasquez, dar nu numai ei consideră că el începe cu idealismul politic. Asociindu-se primele două decenii postbelice cu Relaţiile Internaţionale, realismul politic, care, potrivit lui Ch.Brown, „a oferit o modalitate de înţelegere a lumii”, s-a fundamentat şi prin dezbaterea indirectă cu idealismul politic, prevederile utopiste ale căruia au fost dezavuate şi invalidate de izbucnirea conflagraţiei mondiale la sfîrşitul anilor  ̉30, dar au servit în calitate de teze ce trebuiau negate, insistîndu-se că că este oportun de a elabora altele, de conţinut calitativ nou. În ordinea de idei reliefată, considerăm justificată cercetarea procesului de fundamentare teoretică a Relaţiilor Internaţionale prin elucidarea „marilor dezbateri”, chiar dacă mai ales în cazul celei de-a patra ediţie a polemicii nu primim cunoştinţe exhaustive despre conţinutul tuturor teoriilor şi despre configuraţia lor în cadrul ştiinţei din cauza că nu toate s-au antrenat în discuţie datorită diversităţii lor, axării pe un segment îngust de exploarare şi necoincidenţii poziţiilor asupra unui obiect în jurul căruia s-ar desfăşura disputa academică. Nu împărtăşim asumpţia exprimată de Ch.Brown, conform căreia, „marile dezbateri” între „poziţiile metateoretice, realism şi idealism sau pozitivism şi constructivism, nu contribuie la caracterizarea trecutului disciplinei şi nu asigură claritate în înţelegerea” [23] Relaţiilor internaţionale, deoarece prin metoda „fotografierii” acestea sînt abordate static, nu în dinamica ce le este proprie.

„Marile dezbateri” se încadrează cronologic în perioada postbelică, fiind extinse mai tîrziu pînă în ultimul deceniu al secolului, însă este necesar, în opinia noastră, de a face o paranteză prin că reprezentanţii şcolii engleze a Relaţiilor Internaţionale identifică trei direcţii clasice în politica internaţională, aflate în polemică sau în competiţie încă din secolele XVII şi XVIII. Astfel, M.Wight prezintă politica internaţională în termenii dezbaterii între interpretarea realistă sau machiavelică, ce scoate în evidenţă conflictul dintre state, interpretarea raţionalistă sau grotiană, care pune accentul pe cooperarea sau raporturile între state şi interpretarea revoluţionară sau kantiană, care pune în evidenţă unitatea şi solidaritatea omenirii [24]. Luînd ca bază această divizare, H.Bull susţine că în decursul istoriei sistemului modern de state s-au aflat în competiţie trei tradiţii de gîndire: hobbesiană sau realistă, care priveşte politica internaţională ca pe o stare de război; kantiană sau universalistă, care vede funcţionînd în politica internaţională o comunitate potenţială a omenirii şi cea grotiană sau internaţionalistă, care consideră politica internaţională ca desfăşurîndu-se în cadrul societăţii internaţionale [25]. În acest sens, M.Wight este de părere că adevărul trebuie căutat în argumentele şi disputa dintre cele trei interpretări, pe cînd H. Bull consideră că fiecare dintre ele incorporează o mare varietate de doctrine, însă între ele există doar o legătură slabă. Trebuie de remarcat totuşi că primul a urmărit să identifice, iar al doilea să dezvolte interpretarea grotiană: urmărind să fundamenteze esenţa şi totodată particularităţile şcolii engleze în domeniu luînd act de falimentul idealismului politic, intens promovat de mai mulţi analişti din Marea Britanie cum ar fi N.Angell sau J.Hobson, ei nu puteau accepta nici revoluţionarismul, în special M. Wight, nici în totalitate realismul, mai puţin acelaşi M. Wight, căutînd bază de continuitate pentru conceptul de societate internaţională, mai ales H.Bull.. Însă M. Wight nu reuşeşte să definească raţionalismul, iar conform lui H. Bull, ideea de societate internaţională s-a aflat mereu în defensivă. E.Keene supunînd analizei aserţiunea lui H.Bull, ajunge la concluzia că artificial fundamentat pentru a nominaliza un exponent al „tradiţiei grotiene” în concepţiile teoretice contemporane.

Practic este general acceptată opinia că prima „dezbatere mare” s-a produs între idealismul politic şi realismul politic, ea a vizat diferite abordări şi interpretări ale Relaţiilor Internaţionale, polemica indirectă, dar de principiu fiind ancorată pe subiecte de epistimologie, obiectul de studiu al ştiinţei în formare şi de metodologie, realiştii invocînd indispensabilitatea înlocuirii abordării normative cu cea pozitivistă în cercetarea Relaţiilor Internaţionale, iar ca rezultat, potrivit lui M.J.Smith sau S.Guzzini, a avut loc „reorientarea domeniului în mai multe direcţii practice şi ştiinţifice. Realiştii au supus criticii descalificante pentru acel moment mai multe asumpţii ale filosofiei promovate de idealismul politic, printre care: războiul şi anarhia internaţională nu sînt inevitabile, frecvenţa războaielor poate fi redusă prin consolidarea aranjamentelor internaţionale, încurajîndu-se astfel dispariţia lor; războiul poate fi evitat prin democratizarea politicii, guvernele democratice fiind una dintre cauzele declanşării lor; natura umană nu este reductibilă la motivaţii egoiste şi necesităţi materiale, popoarele sînt capabile să coopereze mutual datorită raţiunii şi educaţiei inspirate din etică, existînd în această bază o armonie potenţială de interese etc. La subiectul primei ediţii a „marilor dezbateri” mai trebuie de adăugat că elaborarea realismului este rezultat al necesităţii de a propune o nouă construcţie teoretică de abordare a relaţiilor Internaţionale, în timp ce evaluarea critică a filosofiei politice de factură iluministă a idealismului n-a servit decît în calitate de fond de referinţă şi de respingere prin comparaţie, imprimînd pe această cale un grad înalt de relevanţă ştiinţifică şi totodată aplicativă concepţiei în curs de fundamentare.

Cît despre dezbaterile următoare, cu excepţia celei de-a doua ediţii, care deasemenea în linii mari a întrunit o unanimitate relativă de opinii, atestăm serioase divergenţe ce se referă la limitele cronologice de desfăşurare şi la protagonişti. Astfel, K.Goldmann deosebeşte „trei mari dezbateri”: idealismul originar al disciplinei şi provocarea lansată de realism; abordarea ştiinţifică şi abordarea tradiţională; neorealism şi alţii, adică toţi cei care, potrivit precizării lui R.Brown, au încercat să se opună „contraatacului realist la adresa interdependenţei şi altor preocupări substatale sau transnaţionale”, însă „contra-contraatacul lor (al neorealiştilor-n.n.), conform expresiei plastice a lui K.Goldman, dar care în linii mari corect reflectă realităţile teoretice de la sfîrşitul anilor ’70 - prima jumătate a anilor ’80,  fiind unul intens” [27].

Y.Lapid a definit „trei dezbateri” în cadrul Relaţiile Internaţionale: realism şi idealism; istorie şi ştiinţă; pozitivism şi postpozitivism, ultimul fiind consecinţă a „prăbuşirii promisiunilor empiriste, pozitiviste” [28].

O.Waever susţine că teoria relaţiilor internaţionale poate fi rezumată ca istorie a patru dezbateri succesive: realism şi idealism; tradiţionalism şi behaviorism; neorealism şi neoliberalism instituţional; raţionalism şi reflectivism [29].

H.Alker şi T.Biersteker deasemenea identifică „prezenţa continuă şi simultană în teoria relaţiilor internaţionale” a unor direcţii, realism şi idealism, scientism şi tradiţionalism, realism, pluralism şi structuralism, dar care nu se află în situaţie de polemică, ci în condiţiile „cunoaşterii cumulative ca rezultat al dialogului” [30].

A doua „mare dezbatere” i-a avut ca protagonişti pe exegeţii „demersului clasic”, avîndu-l în calitate de lider pe H.Bull şi pe promotorii „demersului ştiinţific” în frunte cu M.Kaplan, care, de fapt, este iniţiator al discuţiilor. Obiectul polemicii a cuprins probleme de caracter metodologic şi vizează diferenţa poziţiilor cu privire la cercetarea şi evaluarea Relaţiilor Internaţionale. Tradiţionalismul a inclus reprezentanţi ai idealismului politic, realismului politic şi ai şcolii engleze în materie, ei fiind culpabilizaţi de oponenţi că aplică metode tradiţionale de investigaţie, intuiţia, judecat prin analogie, interpretarea teoretică şi deci, veridicitatea rezultatelor obţinute este îndoielnică. Este importand de precizat însă, divergenţele se dovedesc a fi cu precădere de carater metodologic, în timp ce în plan epistemologic atestăm unele similitudini. Astfel, realiştii au însuţit unele idei pozitiviste din teoria organicistă a lui H.spencer precum şi unele asumpţii neopozitiviste din teoria deciziei raţionale a lui R.Carnap, iar behavioriştii se află sub influenţa unor elaborări filosofice ale lui H. Spencer şi K.Popper. Prin urmare, în SUA pozitivismul s-a înrădăcinat mai ales în forma filosofiei a lui H.Spencer, care identifică societatea cu organismul viu, viaţa ei fiind bazată pe diferenţierea şi coordonarea diferitor funcţii. Sugestivă este în acest sens observaţia lui M.Merle, care precizează că  în ştiinţa relaţiilor internaţionale idei de acest conţinut au fost dezvoltate, pe de parte, de către behaviorişti, ancoraţi pe cercetarea comportamentului actorilor, iar pe de alta, de funcţionalişti şi adepţii abordării sistematice, orientaţi cu predilecţie spre analiza modalităţilor de articulare ale tipurilor diferite de comportament. Sintagma „reprezentanţii curentelor provenite din pozitivism sau empirism” include promotorii „direcţiei moderniste sau ştiinţifice”, potrivit catalogării M.Kaplan sau adepţii metodelor cantitative”, conform lui St. Hoffmannn. „Demersul ştiinţific” nu se dovedeşte a fi prin componenţa sa o direcţie omogenă, ci cuprinde mai multe conceptualizări teoretice şi abordări metodologice, incluzînd teoria sistemică a lui M.Kaplan, teoria cibernetică a lui K.Deutch, teoria jocurilor lui Th.Shelling, teoria adaptării deciziilor a lui R.Snyder ş.a., numitorul lor comun fiind denumirea de behaviorism. Obiectivul major fiind urmărit de protagoniştii acestui demers este de a imprima studiului Relaţiilor Internaţionale „un statut cu adevărat  ştiinţific” prin aplicarea „metodelor riguros ştiinţifice” pentru a contribui la dezvoltarea „teoriei cumulative a politicii internaţionale” şi la formularea „identităţii ştiinţifice a domeniului”.

Pronunţîndu-se lapidar şi într-un mai general asupra celei de-a doua „mare dezbatere”, P. de Senarclens deasemenea exprimă părerea că „teoria relaţiilor internaţionale a fost partajată de opoziţia dintre adepţii curentelor provenite din pozitivism sau empirism şi partizanii demersului politologic clasic, marcat de tradiţia filosofiei, hermeneuticii weberiene sau dialecticii marxiste” [31]. Trebuie de remarcat însă, în ordinea de idei reliefată, că supunînd analizei succinte subiectul dezbaterilor teoretice şi chiar „reuşind” să comită unele inexactităţi, cum ar fi numirea lui K.Deutsch ca fiind reprezentant al demersului clasic, pe cînd în realitate acesta este modernist, indirect el mai urmăreşte un obiectiv, de factură apologetică – a justifica autonomia şcolii franceze în domeniu faţă de „ştiinţa socială americană”. Fără îndoială şcoala franceză nu se caracterizează prin omogenitate, M.Merle identificînd trei direcţii, însă nici una dintre ele n-a fost alternativă reală sau concurent serios celor două demersuri: nici marxismul şi exegeţii săi de la şcoala din Nancy şi Reimes, nici abordarea empirist-descriptivă şi nici chiar sociologia relaţiilor internaţionale cu cele două direcţii - polemologia, fundamentată pe sociologia deterministă a lui E.Durkheim şi sociologia (propriu-zisă a relaţiilor internaţionale), care nu este alta, conform lui J.-P.Derriennic, decît sociologia acţiunii fondată pe elaborările lui M.Weber. În plus, opoziţia, empirism - antiempirism (nu raţionalism) se referă atît la tradiţionalismul şcolii engleze,  axată pe „preocupări pentru filosofia politică”, dar şi la diferenţele dintre mediile de cercetare european şi american: deşi a produs mai multe teorii ale „biologizării” socialului, tradiţia europeană a păstrat mult timp o distanţă esenţială între ştiinţele sociale şi cele reale, pe cînd implementarea ideilor pozitiviste de sorginte europeană în spaţiul american de investigaţie, a favorizat interacţiunea lor profundă.

Urmărind ca obiectiv definirea unor parametri şi legităţi de comportament, behavioriştii afirmă că ştiinţa trebuie să cerceteze fapte reale şi să evite probleme de caracter ideologic, etic sau doctrinar, negînd abordarea normativă şi insistă că principiile fundamentale care determină caracterul ştiinţific al teoriei sînt verificarea experimentală şi explicitatea operaţională a categoriilor şi concepţiilor utilizate. În acest sens, deşi valorile şi evaluările pot figura în calitate de obiecte de cercetare, “o propoziţie de tip normativ nu este ştiinţifică, conform lui P. de Senarclens, care pune în lumină logica exigenţilor behavioriste, deoarece nu se supune testării empirice”, dat fiind că adepţii acestui demers respingînd „speculaţiile metafizice” şi acordă credit metodelor, mijloacelor şi procedeelor empirice, cantitativiste şi matematice. La rîndul lor, potrivit celor spuse generalizant de St.Hoffmannn, realiştii ridiculizează „calculele rafinate care nu spun nimic despre cauze şi analizează în grup diferite tipuri ale unui fenomen (spre exemplu, războaiele) şi interacţiunile nesfîrşite între variabile scoase din contextul lor”, insistînd că ştiinţa nu constă în „acumularea coeficienţilor de corelaţie” „fără a se întreba care sînt teoriile ce îl fac pe cercetător să se aştepte la un tip de legătură între anumite variabile.

Prin urmare, colectarea şi analiza faptelor, conform behavioriştilor, servesc în calitate de indicatori ai proceselor reale ce se produc în cadrul Relaţiilor Internaţionale. Protagoniştii „revoltei behavioriste”, utilizînd catalogarea lui J.Vasquez,  consideră de caracter ştiinţific numai concepţiile empirico-analitice fundamentate pe fapte concrete şi ipoteze supuse verificării experimentale, adică se urmăreşte conexiunea inovaţiilor ştiinţifico-tehnologice cu modelele construite ale Relaţiilor Internaţionale. Incontestabil, cuantificarea fenomenelor oferă posibilităţi largi de utilizare a metodelor matematice şi sociologice în cercetarea Relaţiilor Internaţionale, însă merită a fi apreciate şi acceptate ideile lui J.Rosenau, care a exprimat convingerea că problema principală în domeniu nu este insuficienţa materialului empiric, ci absenţa unei teorii, secondat de M.Merle, conform căruia, în pofida tradiţiei empirice solide, nu este posibil de a se lipsi de o ipoteză explicativă globală, iar M.Nicholson susţine în aceeaşi ordine de idei că „prin dezvoltarea teoriilor noi facem să fie înţeleasă lumea prin formularea conceptelor de stat, putere sau globalizare” [32]. Totuşi, chiar dacă moderniştii n-au reuşit să evite subiectivismul, rezultatele lor fiind ridiculizate de unii cercetători de altă factură ca fiind nesemnificative şi modeste (P. de Senarclens despre luarea în derîdere a unor rezultate „ştiinţifice” obţinute de D.Singer), meritul lor incontestabil constă în abordarea interdisciplinară şi implementarea metodelor şi mijloacelor contemporane de investigaţie prin utilizarea pe larg a tehnologiei computerizate, contribuind la îmbogăţirea cantitativă şi calitativă a ştiinţei.

„Adepţii demersului ştiinţific” a luat parte, conform unor supoziţii, şi la ediţia următoare a „marilor dezbateri”, însă diferite se dovedesc a fi opiniile cu privire la taberele în care se regăsesc: St.Hoffmannn îi numeşte „transnaţionalişti”, D.Snaider - „neoliberali”, luînd ca bază, după toate probabilităţile, unele asumpţii ale lui R.Keohane despre necesitatea supunerii tezelor neoliberale „unor examene empirice mai explicite”, chiar dacă n-a reuşit să demonstreze continuitatea lor, cu atît mai mult că obiectivul strategic urmărit a fost de a contribui la fundamentarea concepţiei „realismului concepţional”  prin eliberarea ei de teoria jocurilor, folosită şi de realism ca modalitate de reformulare a problemei securităţii internaţionale, iar  O.Waever îi consideră „neorealişti” el însuşi fiind, potrivit lui K.Goldmann, unul dintre protagoniştii dezbaterilor care au antrenat neorealismul şi neoliberalismul: într-adevăr,  K.Waltz a remarcat necesitatea îmbogăţirii abordării realiste prin verificarea empirică a concluziilor, însă această exigenţă nu reprezintă nicidecum „victoria programului behaviorist”, ci modernizarea realismului politic, care, potrivit lui M.Banks, „nu era mort, dispăruse doar de la suprafaţă”, tangenţele dintre neorealişti şi behaviorişti vizînd cu precădere, în opinia noastră, proprietăţile structurii sistemului internaţional. Însă trebuie de precizat că behavioriştii punctează asupra indispensabilităţii aplicării tratamentului matematic, luînd ca bază, spre exemplu, comportamentul electoral din interior şi analizînd, conform lui St.Hoffmannn, „relaţiile nesfîrşite între variabile de diferite tipuri scoase din contextul lor”, pe cînd structura sistemului internaţional prezentată de neorealişti  în accepţia lui K.Waltz, „nu se reduce la o sumă simplă de acţiuni reciproce”, dar rezultă numai din relaţiile dintre supraputeri, fiind în acelaşi timp, un fenomen de sine stătător, pe măsură să impună statelor unele restricţii sau avantaje pe arena mondială. Urmărind să modernizeze tradiţia realistă şi ţinînd cont de noile împrejurări internaţionale, neorealiştii susţin că sursa principală a politicii de putere şi conflictelor internaţionale trebuie identificată nu în comportamentul statelor şi în tendinţele lor fireşti către supravieţuire şi dominaţie, ci în “acţiunea rigidă a limitărilor structurale de reţinere din cadrul sistemului internaţional”, statele aflîndu-se, în ordinea de idei reliefată, în procesul de balansare ca replică la ameninţările la adresa securităţii lor. Totuşi nici unul dintre sus-numiţii cercetători n-a fost explicit în a demonstra trecerea behavioriştilor în alte categorii de analişti, însă incontestabil este că cele mai esenţiale tangenţe le atestăm în raport cu neorealiştii datorită rolului atribuit structurii sistemului internaţional. Considerăm în acelaşi timp că behavioriştii nu se mai regăsesc în ediţia a treia a „marilor dezbateri” din cauza că ei şi-au canalizat investigaţiile pe probleme de nuanţă metodologică, pe cînd protagoniştii discuţiei următore s-au axat pe problematici de altă factură, epistemologică şi ontologică, mai precis, extinderea statutului actorilor care fac obiectul de studiu şi, implicit, schimbarea caracterului relaţiilor internaţionale.

Considerăm că ediţia a treia a „marilor dezbateri” a cuprins nu o singură etapă, după cum s-a încetăţenit în investigaţiile în domeniu, ci două:

  1. 1. realism - transnaţionalism: s-a produs la începutul anilor ’70 şi a vizat caracterul relaţiilor internaţionale, avînd ca suport unele transformări cardinale aflate în proces de consolidare pe arena mondială. J.Rosenau, R.Keohane şi J.Nye urmăresc să acrediteze ideea că statul a pierdut caracterul de actor monopolist al relaţiilor internaţionale din cauza că acestea au părăsit cadrul îngust al interacţiunilor dintre state, bazate pe interese naţionale şi pe raporturi de putere. Pe arena mondială comunicarea este diversificată de actorii nestatali, mai ales de corporaţiile transnaţionale, ea se modifică din „internaţională”, adică interstatală în „transnaţională”, care se desfăşoară fără prezenţa sau nu numai cu participarea statelor. În ordinea de idei reliefată, concepţia etatistă nu mai corespunde caracterului şi tendinţelor relaţiilor internaţionale şi se impune de „a gîndi în termenii relaţiilor transnaţionale”, îl citează V.Kulaghin pe J.Rosenau, în sensul că „se măreşte interdependenţa lumii şi se micşorează rolul forţei” [33], relaţiile internaţionale cedînd locul politicii mondiale, acestor mecanisme de interacţiune mai democratică şi mai cosmopolită a comunităţii mondiale noi. Dat fiind că paradigma realistă nu oferă explicare adecvată a schimbărilor ce se desfăşoară pe arena mondială, transnaţionaliştii se pronunţă pentru elaborarea unei abordări noi, pluraliste de cercetare a relaţiilor internaţionale, ele transformîndu-se din „politice” în „multiaspectuale”. Demersul analitic al „relaţiilor internaţionale” a pus sub semnul întrebării asumpţia realistă de bază potrivit căreia statele sînt unicul actor important pe scena globală. Concepţia „interdependenţei complexe” elaborată de R.Keohane şi J.Nye prevede că „societăţile multinaţionale şi băncile transnaţionale sînt importante nu numai datorită activităţii lor de a urmărire a propriilor interese, dar mai ales din cauza că interacţiunile transnaţionale fac politicile guvernamentale din diferite ţări să fie mai sensibile unele faţă de altele” [34]. În acest sens, interdependenţa transnaţională reprezintă prin esenţa ei alternativa realismului, deoarece „a devenit clar, potrivit lui O.Holsti, că erodarea controlului suveran al statelor este în plin proces” şi deci, teoria relaţiilor internaţionale trebuie să facă bilanţul stat-centrismului.
  2. neorealism - neoliberalism, sau conform lui J.Vasquez, „sinteza neo-neo”, date fiind unele similitudini poziţii între protagonişti: cuprinde perioada de timp de la sfîrşitul anilor ’70 pînă la sfîrşitul anilor ’80 sau chiar începutul anilor ’90 şi a fost iniţiată de neoliberali, care au punctat asupra unor transformări structurale şi unor procese din cadrul relaţiilor internaţionale, iar în context au supus analizei modernizarea neorealistă realizată de K.Waltz. Polemica a fost axată pe problema caracterului relaţiilor internaţionale, date fiind extinderea numărului actorilor pe contul instituţiilor, abordate ca mecanisme de cooperare, precum şi apariţia unor fenomene sub formă de norme şi procese, cum ar fi regimurile internaţionale. R.Keohane şi R.Axelrod acceptă categoriile de bază a realismului, anarhia internaţională şi egoismul raţional al statelor, dar urmăresc să demonstreze, aplicînd teoria jocurilor şi teoria alegerii raţionale, posibilitatea cooperării, chiar dacă este susceptibilă de a fi fragilă în condiţiile predominării acestor stări ale mediului internaţional şi interese. Neoliberalismul a reiterat ponderea în creşterea a guvernării democratice, opiniei publice şi educaţiei în masă, controlului asupra proliferării armamentului şi dezarmării, securităţii colective şi diplomaţiei multilaterale, comerţului liber, dreptului internaţional şi instituţiilor internaţionale, fiind susţinute şi promovate, conform lui A.Moravcsik, acele idei şi idealuri de conduită internaţională care au fost îngheţate în timpul războiului rece. În această ordine de idei, instituţiile şi regimurile internaţionale deţin o pondere în creştere în politica mondială, menirea lor principală fiind angajarea cooperării şi asigurarea securităţii.

În cadrul neorealismului anarhia rămîne cea mai importantă mi mai durabilă proprietate a structurii sistemului internaţional, iar statele-principalul actor, poziţia lor în sistem depinzînd de capabilităţile de care dispun, în timp ce distribuţia acestora ţine de ansamblul sistemului şi îi defineşte structura. Conceptul de putere deasemenea se dovedeşte a fi esenţial, statele urmărind să-şi fortifice potenţialul prin eforturi interne, cît şi externe în vederea asigurării supravieţuirii lor, important fiind pentru înţelegerea vieţii politice internaţionale numărul marilor puteri existente la moment şi, implicit, instituţiilor le revine un rol marginal în politica internaţională: insecuritatea este condiţia care acţionează împotriva cooperării interstatale, alimentînd frica de dependenţa mutuală.

O altă tipologie a „dezbaterilor interparadigmale” ce s-au desfăşurat în anii ’70-80, potrivit sintagmei şi opiniilor lui M.Banks, M.Neufeld, dar şi altor cercetători, însumează realismul, pluralismul şi structuralismul. Ţinem să precizăm însă, că S.Smith sau J.Vasquez remarcă nu fără temei că nu este clar   contextul „ediţiei a treia a dezbaterilor” şi participanţii. Într-adevăr, atestăm divergenţe şi confuzii vizînd componenţa protagoniştilor, în special cu referire la prima şi a treia grupare de cercetători. Astfel, M.Nicholson se limitează numai la trecerea în revistă a unor teze fundamentale promovate de fiecare direcţie, dar fără a veni cu nominalizări concrete. Totuşi în baza celor expuse deducem că pluraliştii nu se dovedesc a fi alţii decît adepţii ideilor interdependenţei complexe, activitatea internaţională, în accepţia lor, nu este numai subiect al comportamentului statelor, dar şi altor actori, structuraliştii sînt promotorii supoziţiilor ce vizează rolul determinat al structurii în explicarea şi înţelegerea sistemului internaţional, realismul structural fiind una dintre componentele lor, iar realiştii sînt partizanii demersului clasic, ancoraţi pe stat-centrism şi conceptul de putere, aceasta fiind inerentă naturii umane. Considerăm însă neconvingătoare şi de suprafaţă tentativele de a indentifica dezbaterea pe axa realism neotradiţionalist-realism structural, primul, potrivit lui Ch.Kegley-jr. şi E.Wittkopf, punînd accentul pe deciziile de politică externă adoptate de statele lidere, iar al doilea - pe influenţa structurii globale de putere asupra comportamentului statelor [35], mai degrabă pluralismul a atacat asumpţiile realiste în totalitatea lor, fără a ţine cont de variante şi deci, nu este cazul de a-l dispersa, cu atît mai mult că K.Waltz prin lucrarea „Teoria politicii internaţionale” i-a eclipsat pe ceilalţi rerezentanţi ai discursului realist.

De fapt, structura neomogenă este proprie prin definiţie, dar într-o măsură mai mare şi pluralismului sau altfel zis, neoliberalismului. Ch.Kegley-jr. şi E.Wittkopf au indentificat instituţionalismul neoliberal elaborat de J.Grieco, neoidealismul formulat de Ch.Kegley-jr. şi idealismul wilsonian fundamentat de F.Fukuyama. În aceeaşi ordine de idei, E.Stepanova deosebeşte trei şcoli de factură neoliberală, care prin critica postulatelor neorealiste „explică în mod diferit influenţa instituţiilor internaţionale asupra comportamentului statelor pe arena mondială”: istituţionalismul - în opinia lui R.Keohane, J.Nze şi R.Axelrod, cooperarea internaţională, mai ales în domeniul economic, deţine o pondere esenţială în cooperarea internaţională, în domeniul economic, deţine o pondere esenţială în politica mondială, contribuind la menţinerea stabilităţii internaţionale şi realizîndu-se cu precădere prin activitatea instituţiilor (organizaţiile internaţionale; şcoala „securităţii colective” - Ch.Kupchan şi Cl.Kupchan, acreditează ideea că ameninţarea militară poate fi minimizată prin refuzul statelor de a folosi forţa militară pentru a modifica status-quo-ul stabilit, un rol important revenind „statelor responsabile” în atenuarea pericolelor din partea ţărilor agresoare; constructivismul - lui F.Kratochwil, D.Lamdaine şi A.Wendt exprimă părerea că structurile de bază a relaţiilor internaţionale sînt de caracter subiectiv-social, difuzarea ideilor despre cooperarea interstatală face posibilă în principiu instaurarea stabilităţii şi păcii durabile pe arena mondială [36].

Dealtfel, pronunţîndu-se asupra totalurilor ediţiei a treia a „marilor dezbateri”, care a întrunit neorealismul şi neoliberalismul, E.Stepanova dă dovadă de optimism, exprimînd opinia că în anii ´70-80 au fost revizuite trei fundamente realiste: statul nu mai este unicul actor al politicii mondiale; puterea, mai ales cea militară, a încetat de a fi cel mai eficient instrument al politicii; în cadrul proceselor internaţionale accentul este permutat de la aspectele militaro-politice ale asigurării securităţii internaţionale la dimensiunea ei social-economică. J.Grieco se dovedeşte a fi mai rezervat, această apreciere a supoziţiilor pe care le împărtăşeşte nu este întîmplătoare, dat fiind că Ch.Kegley-jr. şi E.Wittfopf îl consideră „neoliberal”, iar Ch.Brown - „neorealist”: luînd ca punct de pornire caracterul anarhic al sistemului internaţional compus din „state autointeresate şi maximizatoare de interes”, el a urmărit să identifice „limitele cooperării” prin degajarea „dezacordurilor între cele două tabere”. Suţinînd că „neorealismul acordă un model ai bun de analiză a problemelor militare şi de securitate, în timp ce neoliberalismul oferă o expunere mai utilă a relaţiilor interstatale în sfera politico-economică”, J.Grieco tinde să acrediteze aserţiunea că ambele grupări consideră că statele sînt interesate de a obţine beneficii de pe urma cooperării, dar totodată precizează că neoliberalii mizează pe cîştiguri absolute pentru toţi actorii statali, în timp ce neorealiştii - pe cîştiguri relative pentru fiecare în parte. Evident este deasemenea, după cum am remarcat mai sus, că n-au lipsit nici critici dezaprobate ale rezultatelor dezbaterilor pe filiera neorealism-neoliberalism cum ar fi cele postpozitiviste de subestimare a discursului politic sau de sorginte feministă pentru nerecunoaşterea că obiectivul acestor teorii constă doar în justificarea structurii existente de putere.

Prin urmare, o totalizare preliminară a rezultatelor celor trei „mari dezbateri” denotă că amploarea investigaţiilor provenită din diversificarea conţinutului obiectului de studiu şi extinderea instrumentarului de cercetare, fundamentarea mai multor construcţii teoretice în domeniu şi în plus, solicitările din partea factorilor de decizie în asigurarea ştiinţifică a cursului de politică externă promovat au contribuit esenţial la dezvoltarea ştiinţei relaţiilor internaţionale în primele decenii postbelice, problemele abordate dovedindu-se a fi de semnificaţie majoră atît sub aspect academic, cît şi în plan aplicativ. N.Kosolapov dînd dovadă de o doză consistentă de optimism, contrar mai multor medii de occidentale de cercetare, consideră că de la începutul anilor ´60 această ştiinţă primeşte dreptul de a se numi „teorie a relaţiilor internaţionale”, fiindcă orice teorie apare numai atunci cînd ştiinţa dispune de posibilităţi obiective de a-şi verifica elaborările permanent şi sistematic în practică [37]m dar fără a deveni exemple concrete. De fapt, afirmaţiile analistului rus sînt precedate de convingerile unor cercetători în domeniu, care deja  la începutul anilor ’70 au manifestat încredere în posibilitatea elaborării unei teorii generale a relaţiilor internaţionale - K.Waltz prin explicarea structurală a comportamentului statelor ancorat pe balanţa ameninţărilor potenţiale şi modelat microeconomic, iar D.Zinnes prin dezvoltarea unui studiu ştiinţific al politicii internaţionale fondat pe colectarea sistematică de date şi definirea unor modele şi relaţii între variabile care ar putea asigura testarea ipotezelor despre comportamentul conflictual din politica externă al statelor. Ţinem să reiterăm că fiind un produs academic, ştiinţa relaţiilor internaţionale s-a aflat şi continuă să se afle în serviciul oamenilor politici şi ideologiilor oficiale. Însă potrivit estimărilor lui N.Kosolapov, în anii ´70 se declanşează două procese relevante pentru consolidarea domeniului:

  • 1 secularizarea de cercurile politice prin fortificarea centrelor de investigaţie şi diversificarea actorilor internaţionali;
  • 2 atenuarea poziţiei stricte şi absolutizante între concepţiile concurente, recunoscîndu-se egalitatea şi operaţionalitatea fiecărei şcoli şi abordări.

El susţine că „jumătatea a doua a anilor ’70, teoria relaţiilor internaţionale se maturizează ca ştiinţă, devenind o totalitate de direcţi8i şi şcoli specializate ce se bazează pe principii filosofice şi mai ales teoretico-metodologice comune, dar care se deosebesc prin obiectul concret de studiu şi prin metodele de investigaţie” [38].

Însă majoritatea absolută a cercetătorilor în domeniu n-au împărtăşit şi nu împărtăşesc stările de spirit optimiste referitoare la probabilitatea elaborării unei teorii generale a relaţiilor internaţionale, unii pun sub semnul întrebării însuşi caracterul ştiinţific al Relaţiilor Internaţionale, alţii declară iluzorii şansele şi aşteptările unei metateorii din cauza lipsei consensului asupra temelor fundamentale de cercetare şi modului de a le teoretiza. Referindu-se la absenţa consensului intelectual, K.Holsti exprimă părerea că incorporarea actorilor şi temelor noi de investigaţie „a aruncat disciplina întro-o stare de concluzie teoretică”, Y.Lapid atenţionează că nu trebuie de urmărit descoperirea unei metode ştiinţifice universale şi nici „obţinerea unui adevăr valid în mod obiectiv despre politica mondială”, iar Y.Ferguson şi R.Mansbach se dovedesc a fi mai categorici, chemînd cercetătorii din ştiinţele sociale să recunoască faptul că în „disciplina lor adevărul suprem va rămîne o veşnică necunoscută”, însuşi Relaţiile Internaţionale fiind „stăpînite de dezordine”.

Evident este că investigaţiile în domeniu au fost extinse prin diversificare, dezbaterile interparadigmale contribuind atît la îmbogăţirea fiecărui demers teoretic în parte, cît şi a ştiinţei relaţiilor internaţionale în ansamblu, dar totodată trebuie de subliniat că nu s-a reuşit elaborarea unei teorii generale, diferenţele exprimîndu-se în definirea cadrelor conceptuale şi sistemelor abordate. Disputele n-au convins comunitatea academică în supremaţia unei teorii în raport cu altele, acceptarea generală sau aproape generală a indispensabilităţii elaborării şi fundamentării unui sau mai multor subiecte esenţiale nu presupune expres şi inevitabil identitatea conţinutului rezultatelor şi metodelor de investigaţie, date fiind reexaminările frecvente ale prezumţiilor fundamentale ale teoriei relaţiilor internaţionale şi opţiunilor în favoarea pluralismului teoretic. Tentativele de tranşare a impasului metodologic rezultat din spulberarea aşteptărilor şi încercărilor de a fundamenta o teorie generală a politicii internaţionale s-au materializat cu prefigurarea a două supoziţii, prima practic neîntrunind aderenţi, probabil din cauza eşecului în pronosticarea sfîrşitului războiului rece în maniera în care s-a produs, iar a doua devenind în mare măsură acceptată:

  1. necesitatea abandonării prezentului: K. Waltz este unul dintre primii cercetători care se pronunţă pentru respectarea acestei condiţii, fiind secondat de apelurile lui St.Hoffmannn sau H. Bull de a ancora investigaţiile pe filosofia politică tradiţională şi „a se întoarce în trecut”. În acelaşi context, St.Hoffmannn conform lui se înscrie şi oportunitatea de „a se îndepărta de perspectivele unei supraputeri”, adică de a înceta de a fi „o ştiinţă socială americană”;
  2. opţiunea în favoarea pluralismului: K. Holsti susţine că pluralismul teoretic este singurul răspuns la realităţile diverse ale lumii complexe: „orice tentativă de a introduce un singur punct de vedere sau o metodologie specială poate conduce numai spre simplificare exorbitantă şi micşorare a şanselor în progresul cunoaşterii” [39]. În aceeaşi ordine de idei se pronunţă Y.Lapid şi Th.Biersteker: primul optează pentru „promovarea unui mediu intelectual mai reflexiv, în cadrul căruia dezbaterile, criticile şi ineditul să poată circula liber” [40], iar al doilea consideră că teoria relaţiilor internaţionale necesită un pluralism critic, capabil „să genereze o analiză critică a discursului dominant… şi să asigure o bază pentru conceptualizări alternative” [41].

În opinia noastră, pluralismul metodologic nu corespunde plenar exigenţilor dictate de ştiinţele postneclasice, fiind îndreptăţit electismul şi, implicit, extinderea cîmpului de aplicare a metodelor şi procedeelor de cercetare propriilor elaborări ştiinţifice înrudite sau chiar îndepărtate. „marile dezbateri” practic au încetăţenit pluralismul teoretic şi metodologic, ediţia a treia, indiferent de componenţa în care s-a realizat, demonstrînd elocvent că tentativele de a defini sau identifica o paradigmă unică acceptată nu s-au încununat de succes, deoarece, conform lui S.Guzzini, „au prevalat valorile, incompatibile ale cercetătorilor”, fiecare concentrat pe proiecte proprii de investigaţie, dar totodată reflectînd în linii mari „distincţia anglo-americană a ideologiilor politice - conservatism, liberalism, şi radicalism” [42]. El pune la îndoială caracterul operaţional al paradigmei în condiţiile postneclasice ale dezvoltării ştiinţei, propunînd în schimb matricea metateoretică, prin această construcţie metodologică urmăreşte „detronarea ortodoxiei epistemologice ale celor trei ideologii”: matricea „aprofundează critica teoretică şi ilustrează (în acelaşi timp-n.n.) apropieri teoretice” [43], neajunsurile ei fiind că nu toate teoriile pot fi clasificate, deoarece este dificil de a grupa toate asumpţiile teoretice datorită diversităţii lor.

Dezbaterile metateoretice de la sfîrşitul secolului XX avînd obiective abordarea teoretică a problemelor metodologice în epistemologie şi, implicit, identificarea mai completă a cadrului intelectual pentru a înţelege mai bine natura politicii mondiale, reflectă, potrivit lui S.Guzzini, tendinţa de a crea mereu noi dihotomii, ele au avut relegvanţă redusă şi n-a întrunit mulţi protagonişti, chiar dacă iniţiatorii lor, R.Keohane şi Y.Lapid au încercat să argumenteze că demersurile pe care le prezintă, raţionalismul şi, respectiv, postpozitivismul nu prezintă prin esenţa lor altceva decît „un program empiric de investigaţie”, conform primului sau „confluenţă a tendinţelor filosofice şi sociologice antipozitiviste”, deja am menţionat că R.Keohane a definit dezbaterea dintre raţionalism şi reflectism, tratată ca prelungire a subiectului instituţiilor, dar, subliniem, permutînd accentul de la aspectele de ontologie la cele de epistemologie, Y.Lapid a indentificat disputa dintre pozitivism şi postpozitivism, numită de S.Guzzini „foarte personală şi adesea caustică”, la aceste două se mai adaugă aserţiunea teoretică a lui M.Hollis şi S.Smith despre „dinstinţia dintre explicare şi înţelegere în Relaţiile Internaţionale”, care „s-a diluat” pe filiera pozitivism-postpozitivism în problema cu privire la originea cauzalităţii. Realizînd o sinteză a celor „trei direcţii”, C.Wight a propus două „complexe teoretice”, primul încluzînd explicarea, pozitivismul şi raţionalismul, iar a doua - înţelegerea, postpozitivismul şi reflectivismul.

Urmărind să prezinte „un tip ideal de cercetare” edificat pe estimologia empiristă şi acceptînd necesitatea de „a extinde orizontul ontologic al investigaţiei”, R.Keohane deosebeşte „aria” raţionalistă, incluzînd neorealiştii şi neoinstituţionaliştii, care a dezvoltat un asemenea „program de cercetare”, pe de o parte, iar pe de alta, „aria” reflectivistă, care nu contează ca veritabil concurent, deoarece n-a elaborat un program similar, reunind promotori ai hermeneuticii critice în sociologia istorică (F.Cardoso), ai epistemologiei realiste ştiinţifice (D.Dessler), ai epistemologiei constructiviste (N.Onuf) şi ai poststructuralismului (J.Der Derian, M.Shapiro), chiar dacă mai mulţi dintre ei (R.Ashley, R.Walkner) au făcut uz de suport empiric pentru a argumenta criticile la adresa preocupărilor epistemologice ale celui care a anunţat dezbaterile. În ultimă instanţă, raţionalismul se axează pe explicaţii cauzale universaliste, anistorice şi decontextualizate, în timp ce reflectivimul accentuează importanţa „înţelegerii intersubiective şi a contextului istoric. În plus, unii protagonişti ai discursului reflectivist, R.Ashley sau J.Der Derian, au denunţat caracterul ştiinţific al teoriei relaţiilor internaţionale, exprimînd adeziunea la asumpţiile lui M.wight, care consideră că asemenea ştiinţă nu este altceva decît „o prezentare mecanică” din cauza posibilităţii de a ignora „convingerile şi motivaţia umană” în politica internaţională.

Didotomia raţionalism-reflectivism, potrivit lui S.Smith, se află în strînsă conexiune cu două teorii pe care le defineşte în baza distincţiei dintre explicare şi înţelegere, adică teoria explicativă şi teoria constitutivă, prima fiind în esenţă de orientare pozitivistă şi caută „să ofere explicaţii ale Relaţiilor Internaţionale” pe cînd cea de-a doua este pozitivistă şi se referă la „cum realitatea (socială-n.n.) este construită”. C.Wight remarcă pe bună dreptate că este dificil de a realiza interpretarea acestei distincţii, iar A.Wendt a încercat să argumenteze că ambele teorii „transcend partajarea ştiinţei în real şi social”, contrar lui S.Smith, care le consideră viziuni aflate în competiţie asupra lumii sociale, cert fiind însă, conform opiniei noastre, că diferenţa ontologică anunţată de S.Smith  se înscrie pe filiera pozitivism-postpozitivism sau, în alţi termeni, ştiinţă-antiştiinţă.

Aunţînd „perspectivile epocii postpozitiviste”, Y.Lapid susţine că dezbaterea preconizată este continuare a celor din trecut care au avut ca subiect „relevanţa filosofiei ştiinţei asupra Relaţiilor Internaţionale”. Disputa a urmărit să legitimeze analiza şi extinderea cadrului de cunoaştere a lumii sociale prin definirea factorilor, materiali sau ideali, pe care se sprijină demersurile antrenate în polemică, criticile fiind îndreptate împotriva „ortodoxiei pozitiviste”. Trebuie de remarcat însă, că termenul „pozitivism” se dovedeşte a fi ambiguu şi inesuficient fundamentat pentru a fi în măsură să contracareze eficient concepţia pozitivistă ştiinţelor sociale şi s-o reformuleze prin dezvoltarea unui edificiu nou, cu atît mai mult că prin componenţa sa discursul pozitivist se distinge prin diversitate, întrunind poststructuralişti, postmodernişti şi reprezentanţi ai realismului ştiinţific, care, în pofida diferenţelor inevitabile, sînt reuniţi nu numai prin aserţiunile antipozitiviste, dar mai ales prin tentativele de a prezenta relatări ample asupra structurilor sociale complexe şi, implicit, pentru înţelegerea Relaţiilor Internaţionale.

Referindu-se mai cu seamă la disputa raţionalism-reflectivism, dar şi la ceelelate din cadrul ediţiei a patra, J.george este de părere că dezbaterea teoretică a fost redusă în principiu „la distincţia dintre valoare şi fapt”, proprie cerectării empiriste, o consecinţă fiind pluralismul teoretic predefinit. În aceeaşi ordine de idei, S.Guzzini exprimă opinia că „furia epistemologică” a devastat disciplina relaţiilor internaţionale ’80 şi ’90, ridicînd la nivelul dezbaterilor matateoretice începute prin disputa paradigmelor, dar în acelaşi timp a încetăţenit pluralismul teoretic şi metodologic, devenit un fapt ştiinşific şi un standart al investigaţiilor în domeniu.

Reflectînd stările de spirit de a defini dispute noi prin identificarea unor probleme sau reactualizarea subiectelor precedente,, dar şi transformările survenite în tabloul teoriilor, concepţiilor sau direcţiilor de studiu ale Realţiilor internaţionale, dat fiind că reflectismul practic era inexistent, iar constructivismul din contra, se află în ascensiune, acelaşi R.Keohane alături de P.Katzenstein şi St.Krasner în 1918 mai anunţă o dezbatere, dintre raţionalism şi constructivism. Însă această dispută, în opinia noastră, nu poate pretinde la un statut special şi le include în cadrul ediţiei a patra, chiar dacă J.Fearson şi A.Wendt tind să argumenteze că prin importanţa ei aceasta se dovedeşte a fi „o dezvoltare (teoretică-n.n.) remarcabilă” focusată mai degrabă pe problema „cum a studia Relaţiile Internaţionale” [44]. În acest sens raţionalismul este o abordare metodologică despre caracterul şi acţiunea „explicării sociale”, implicînd preferinţe pentru anumite metode de investigaţie, ca în ultimă instanţă să se urmărească fundamentarea unei sinteze pragmatice obiectiv-subiective, adică nu este o abordare cu suma zero, deşi se insistă nu fără temei asupra a „două demersuri” sau, în dispută nu este „o dezbatere” din cauza că „presupune un conflict cu suma zero”, ci o controversă ce abordează viaţa internaţională din diverse puncte de vedere analitice, „punînd diferite întrebări şi dezvoltînd diferite răspunsuri” [45]. Însuşi constructivismul, conform lui J.Searle, face distincţie între „faptele brute” despre lume, care rămîn independente de acţiunea umană şi „faptele sociale”, a căror existenţă depinde de „convenţiile social stabilite”, obiectivul urmărit fiind, în accepţia lui Ch.Kegley-jr şi E.Wittkopf, cunoaşterea mai bună a politicilor mondiale.

Prin urmare, ediţia a treia a dezbaterilor s-a desfăşurat în albia filosofiei ştiinţei, criticile fiind îndrepate spre deconstruirea fundamentelor epistemologice tradiţionale prin punerea sub semnul întrebării a studiului ştiinţific al politicii mondiale şi totodată au vizat restructurarea Relaţiilor Internaţionale prin includerea în circuitul ştiinţific a abordărilor de alternativă şi consolidarea caracterului pluralist al metadomeniului. Însă aceste dispute fiind prin conţinutul lor de o pronunţată factură academică şi suferind uneori de speculaţii sofistice, au fost adumbrite de un alt set de probleme, cu mult mai vizibile şi de o vădită nuanţă practică, reflectînd statutul şi relaţia dintre cercetările fundamentale şi investigaţiile aplicative - încheierea războiului rece a alimentat serioase controverse şi luări de poziţii cu privire al utilitatea teoriei relaţiilor internaţionale, dat fiind că n-a fodt prezis timpul şi modul în care acest conflict a luat sfîrşit. R.Keohane susţine în această ordine de idei că „lipsa unor teorii de bază cărora s-ar putea înţelege efectele sfîrşitul războiului rece este cu siguranţă un motiv de umilinţă” [46], iar întrebarea lui V.Kilaghin nu este deloc lipsită de sens: „Cum s-a întîmlat că societatea mondială a politologilor şi specialiştilor în studiul Relaţiilor Internaţionale n-a putut prezice dezvoltarea evenimentelor de la răscrucea anilor  ’80 şi ’90?

În asemenea condiţii frustrante, care, dealtfel, vor fi reliefate mai detaliat în capitolul următor, nu este întîmplător că mai mulţi cercetători în materie vin cu propuneri de a remodela teoria relaţiilor internaţionale în scopul amplificării gradului de de eficienţă şi, implicit, de predictibilitate. Astfel, R.Walker susţine că aceasta trebuie abordată ca o „practică constitutivă ale cărei efecte pot fi urmărite în cele mai mici intenţii ale vieţii cotidiene”, Y.Ferguson şi R.Mansbach solicită de a lua în calcul „intenţionalitatea umană”, dat fiind că J.Golstein şi R.Keohane din contra, subliniază că în analiza Relaţiilor Internaţionale se impune de a ţine cont de de idei, însă ceva mai tîrziu ultimul optează şi în favoarea „cîutării unor interferenţe simultan cauzale şi descriptive care reclamă combinarea teoriei cu empiricul” [47].

Considerăm că aceste supoziţii urmăresc să consolideze aserţiunea că crectătorii in domeniul Relaţiilor Internaţionale exprimă o mare diversitate de opinii preconcepute despre natura şi caracterul politicii mondiale, mai ales în condiţiile pluralismului teoretic intens promovat. Referindu-se la celaţi subiect, abordîndu-l şi plasîndu-l sub incidenţa primordialităţii studiului rolului actorilor în raport cu structura sistemului internaţional, adică atribuind prioritate subiectivului contra obiectivului, A.Wendt consideră oporun de a ţine cont de „percepţiile actorilor assupra înţelesului”, în caz contrar, susţine el, trăsăturile structurale enuaanţate de K.Waltz explică puţin (aceasta caordă întîietate structurii), în timp ce potrivit lui K.Goldmann, care din contra, face opţiune pentru obiectivism, „a susţine că trebuie de luat în calcul scopurile de substanţă ale actorilor şi propriile lor interpretări ale realităţii nu este acelaţi lucru cu a nega existenţa unei realităţi externe independent de percepţiile lor” [48]. Pronunţîndu-se în favoarea predicţiei, cunoaşterii îndreptate spre viitor, K.Goldmann susţine că transferarea accentului de pe structură pe idei poate reflecta în fapt dorinţa de a înlocui „explicarea” cu „înţelegerea” în studiul Relaţiilor Internaţionale, în timp ce R.Keohane recomandă combinarea lor, subliniind că obiectivul esenţial urmărit în crcetarea lor este „înţelegerea”, care „nu înseamnă predicţie”. Însă conform lui M.Hollis şi S.Smith, recomandarea lui R. Keohane nu este atît de uşor de realizat după cum s-ar părea la prima vedere, această supoziţie fiint împărtăşită şi de alţi cercetători, cum ar fi  K.Goldmann, în a cărui opinie, există mai multe dificultăţi în combinarea „internului” şi „externului” în procesul de analiză a politicii externe, R.Walker, care consideră că opoziţia binară intern - extern a anulat posibilitatea de a defini „o politică mondială ce ar cuprinde multiplicitatea”, iar Y.Ferguson şi R.Mansbach remarcă oportunitatea „de a construi teorii care ar transcende cu uşurinţă niveluri şi frontiere „interstatale” precum şi ar încorpora multiplicitatea actorilor constituanţi ai sferei politice internaţionale”.

Incontestabil este în ordinea de idei reliefată că încheierea războiului rece a generat un proces mai îndelungat de transformări profunde ale relaţiilor internaţionale şi implicit, ale ştiinţei care le studiază, aceasta din urmă fiind privată în aspect cognitiv de posibilitatea cercetării unei dintre problemele centrale din perioada precedentă - conflictul global dintre supraputeri. Teoria relaţiilor internaţionale s-a pomenit în faţa dilemei de principiu: fie a cerceta aspecte relativ înguste, fie a aborda probleme de ansamblu ale dezvoltării globale, dar, subliniem în condiţiile pluralismului teoretic şi metodologic. Considerăm că în ultimul deceniu al secolului XX - prima decadă a secolului XXI se află în plină desfăşurare două transformări cardinale în cadrul teoriei relaţiilor internaţionale:

  1. nu s-a reuşit fundamentarea unei metateorii care ar include elaborările particulare într-o totalitate din cauza că studiile complexe pretendente la statutul de teorie generală se axează pe abordarea unui sau cîtorva subiecte, prezentate ca fiind relevante şi determinante. Astfel, mai mulţi cercetori estimează geoeconomia ca pe o direcţie de perspectivă în modernizarea geopoliticii contemporane, dat fiind că a sesizat vectorul transformărilor geostrategice mondiale şi creşterea ponderii în relaţiile internaţionale a factorului economic contra celui militar: E.Littwak este de părere că puterea militară pierde din semnificaţie într-o eră geoeconomică nouă, F.Bergson anunţă primordialitatea problemelor economice asupra celor de securitate în cadrul sistemului global aflat în schimbare, iar L.Thurow este mai explicit, subliniind nu fără temei că „adevărata concurenţă dintre ţări va evolua în jurul aspectelor ce vizează care dintre ele poate fabrica produsele cele mai bune, ridica nivelul de trai şi dezvolta cea mai bine educată şi instruită forţă de muncă”.

De fapt, ideile geoeconomice reflectă tendinţele globalizatoare în extindere şi aprofundare, R.Rosecrance fiind unul dintre primii cercetători care le-a remarcat: „naţiunile devin atît de interdependente economic, încît scade năzuinţa de a se lupta între ele. Nu puterea militară, ci comerţul reprezintă calea spre putere în lume”, Însă nu toţi analiştii împărtăşesc ideile lui L.Thurow despre înlocuirea confruntării militare cu competiţia economică, cum ar fi A. şi H.Toffer, în a căror opinie, „războiul economic nu este un substituit al conflictului militar, ci de cele mai multe ori un simplu preludiu, dacă nu chiar o provocare la războiul propriu-zis” [49] sau S.Huntigton, care a fundamentat teoria globală a „ciocnirii civilizaţiilor”;

  1. tre abordări clasice ale Relaţiilor Internaţionale, creştin-normativistă, pozitivistă şi sistemică (ultima fiind numită de unii cercetători marxistă) şi-au epuizat potenţialul metodologic şi cedează contra comunicării mutuale şi tendinţelor către vompatibilitate, intercomplementarietate concepută şi unificare în cadrul unui „complex universal cultural-reflexiv integru, dar nelipsit de conflicte interne”, care în ultimă instanţă trebuie să includă şi să explice experienţele tuturor culturilor şi civilizaţiilor, această ordine consolidînd poziţiile adepţilor demersului istoric, în sensul regîndirii precesului istoric universal prin explorarea ştiinţiiâfică a ideilor dezvoltării social-istorice. În acelaţi timp este important de subliniat că se află în proces de aprofundare şi diversificare două abordări ale lumii ca unitate integră, civilizaţionistă şi globalistă, aflate în polemică, în opinia E.Stepanova, încă din anii ’60 ai secolului XX, dar pe care o considerăm mai mult indirectă, cu atît mai mult că nici autorul nu insistă cu argumente justificatoare. Elaborările civilizaţioniste se caracterizează prin uniformitate relativă, estimîndu-se că lumea integră este alcătuită dintr-o totalitate de unităţi (civilizaţii) social-culturale diferitecare se află în interacţiune, pe cînd tratările globaliste sînt mai variate, extinzîndu-se de la catalogarea ei ca pe un set de interese, valori şi necesităţi universale pînă la o comunitate comunicativă sau „un sat global”. De fapt, polemica s-a redus la învinuiri reciproce - civilizaţioniştii critică globaliştii pentru subaprecierea semnificaţiei deosebirilor civilizaţionale, iar aceştia din urmă îi culpabilizează pe oponenţii lor de localism şi particularism.

Încheierea războiului rece a fost benefică din punctul de vedere epistemologic pentru ambele abordări, impulsionînd evoluţia şi diversificarea lor. În acelaşi timp se observă o uşoară apropiere a poziţiilor unor protagonişti din cadrul ambelor abordări, în sensul că se urmăreşte definirea unor principii de interacţiune în context mondial, de fapt, apropierea dintre părţi fiind determinată de diversificarea lor prin căutarea de noi fundamente conceptuale care ar asigura integritatea lumii contemporane. Astfel, în cadrul „cercetărilor civilizaţioniste” coexistă atît interpretarea culturologică tradiţională a civilizaţiei (S. Huntington), cît şi altele noi – socială (D.Wilkinson) sau comunicativă (V. Kavolis). Fiind, conform lui S. Huntington, nivelul suprem de autoidentificare culturală a oamenilor, civilizaţiile se află în interdependenţă conflictuală, iar „ciocnirea” dintre ele devine factorul dominant a politicii mondiale. D.Wilkinson din contra, identifică civilizaţia cu sistemul social, care se dezvoltă în limite comune spaţial-temporale şi se concentrează în jurul centrelor urbane datorită funcţionării relaţiilor social-politice dintre acestea. V.Kavolis este mai tranşant, venind cu propunerea de a elimina orice fundamente socioculturale concrete şi de a asocia civilizaţia cu capacitatea ei de comunicare şi înţelegere mutuală cu alte entităţi prin însuşirea anumitor „universalii mondiale de caracter general”, chiar dacă susţine că fiecare dintre ele elaborează evaluările proprii ale universaliilor globale în baza valorilor şi experienţei lor istorice. El urmăreşte să fundamenteze o bază comună de interacţiune a civilizaţiilor în context global, cu atît mai mult că la etapa actuală din cauza migraţiei permanente şi influenţei cosmopolitismului nu mai regăsim civilizaţii „pure”, fapt care face problematică conservarea identităţii lor socioculturale.

La rîndul ei, abordarea globalistă se definitivează prin conexiunea cercetării problemelor mondiale şi modelării globale cu idei caracteristice disciplinelor de sorginte ecologică, umanistică şi antropologică, nemaivorbind de economia politică. Urmărindu-se realizarea principiului unităţii prin diversitate, considerăm că această abordare include, în fond, patru direcţii de cercetare: teoria neomarxistă a sistemului mondial (I.Wallerstein, A.Frank, B.Gills), de-altfel apropriată conceptual de ideile lui V.Kavolis, a presupune că evoluţia istorică a omenirii este în regim expres de caracter universal şi sistematic, lumea integră fiind unitatea de bază a analizei economice, istorice şi sociologice; culturologia globală (M.Featherstone) şi sociologia relaţiilor internaţionale (R.Robertson), aceasta din urmă susţinînd că globalizarea este progresul devenirii lumii în formă de spaţiu unic, iar caracterul global fiind rezultatul şi structura acestui proces, reprezintă condiţia generală a existenţei omenirii, deoarece situaţia de incertitudine creată de încheierea războiului rece a provocat acutizarea problemelor polietnicităţii şi multiculturalităţii, dar şi a alimentat interesul faţă de ideea edificării „societăţii civile mondiale”; economia politică mondială: încă în timpul războiului rece Th.Levitt consideră că „lumea se mişcă spre uniformitate”, iar K.Ohmae descrie o lume policentristă în formă de triadă - Statele Unite ale Americii, Japonia şi Europa Occidentală, ca mai apoi să anunţe apusul statului naţional, încadrat în „hotare politice artificiale” şi răsăritul „statelor regionale”, care nu reprezintă prin esenţa lor altceva decît zone economice fireşti în „lumea fără hotare”; concepţia durabilităţii ecologice, include două seturi de idei, care se află în interdependenţă şi se completează reciproc: realitatea ecologică actuală (A.Lipietz) şi al doilea, cauzele şi esenţa acestei particularităţi (I.Sachs, S.Latush). Sub aspectul relaţiilor internaţionale „realitatea ecologică” este numită „criză ecologică globală”, pe cînd definirea cauzelor ei se înscrie în cadrul neomarxismului tradiţionalist al lui I.Wallerstein se rezumă la „pomparea resurselor de la Sud la Nord”sau „expansiunea economică nejustificată a lumii vesternizate”.

 Prin urmare, teoria relaţiilor internaţionale a evoluat de la primele tentative de a elabora o teorie generală cu predilecţie a relaţiilor interstatale pînă la conceperea ei nu în calitate de metateorie integratoare, ci ca totalitate de abordări, concepţii şi metode de cercetare teoretică a Relaţiilor Internaţionale atît în manifestările lor concrete, cît şi în unitatea lor, pluralismul teoretic şi metodologic devenind o normă acceptată a investigaţiilor în materie. V. Beniuc nu fără temei acreditează ideea că la etapa actuală „comunitatea ştiinţifică în domeniu…recunoaşte lipsa unei teorii universale” [50], dar şi N.Kosolapov, care conclude că „rămîn în continuare întrebări fără răspunsuri vizavi de ceeea ce este explicarea şi teoria atît în domeiul Relaţiilor Internaţionale, cît şi în cadrul ştiinţelor sociale în general” [51]. Incontestabil este că Rrelaţiile internaţionale se află mereu în transformare, asupra acestui proces dinamic influenţînd atît paradigmele vechi, cît şi contrucţiile teoretico-metodologice noi, iar încheierea războiului rece n-a făcut decît să impulsioneze aceste transformări. Însă nu este mai puţin adevărat, consideră V.Kulaghin, că „sfîrşitul războiului rece este mai degrabă rezultatul decît cauza acestui proces” [52].

În concluzie subliniem că ştiinţa Relaţiilor Internaţionale abordată disciplinar şi teoria lor reprezintă prin conţinutul şi esenţă un fenomen multiaspectuală şi o ramură complexă a cunoaşterii, care a provocat şi continuă să suscite numeroase discuţii, alimentînd luări de poziţii atît convergente, cît şi diametral opuse din cauza că, natura, esenţa şi cadrul lor sînt mai puţin distincte şi mai greu se supun investigaţiilor ştiinţifice comparativ cu părţile componente ce alcătuies obiectele de studiu ale altor ştiinţe sociale. Fiind o ştiinţă de caracter interdisciplinar şi multidisciplinar sau un metadomeniu, Relaţiile Internaţionale prin caracterul lor iniţial s-au dovedit a fi o ştiinţă neclasică, iar actualmente una postneclasică, dat fiind că se bazează în acelaşi timp pe mai multe demersuri academice de cercetare ştiinţifică pentru a-şi fundamenta investigaţiile şi promova discursul. Relaţiile Internaţionale au devenit un domeniu important de investigaţie în jurul căruia s-a format o comunitate în creştere de cercetători ştiinţifici, care, la rîndul lor, dezvoltă această ştiinţă prin elaborări teoretice şi propune soluţii atît academice, cît şi aplicative. Transformările în curs de desfăşurare din perioada postrăzboi rece le imprimă o nouă dimensiune şi trasează noi sarcini în faţa studiilor în materie, un loc important revenind în acest sens cercetări ştiinţifice a configuraţiei ordinii mondiale şi structurii sistemului internaţional abordate în planul evoluţiei istorice, dar mai ales sub aspectul proceselor actuale.

Referinţe bibliografice:

  1. Sanders David. Relaţiile internaţionale: neorealism şi neoliberalism. În: Manualul de ştiinţă politică / ed. Goodin Robert. Klingemann Hans-Dieter. Iaşi: Polirom, 2005. p.381.
  2. Hoffmann Stanley. Op.cit. p.29.
  3. Griffiths Martin. Op.cit. p.343.
  4. Morgenthau Hans. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace. Iaşi: Polirom, 2007. p.44.
  5. Ibidem. p.55.
  6. Guzzini Stefano. Realism şi realaţii internaţionale. Iaşi: Institutul European, 2000. p.78.
  7. Guzzini Stefano. Op.cit. p.31.
  8. Kegley-jr. Charles. Wittkopf Eugene. World politics. Trend and Transformation. New-York: St. Martin’s Press, 2001. p.31.
  9. Dougherty J. Platzgraff r. op.cit. p.16-17.
  10. Ibidem. p.18-19.
  11. Ibidem. p.19-20.
  12. Waltz Kenneth. Teoria politicii internaţionale. Iaşi: Polirom, 2006. p.35.
  13.  Hoffmann Stanley. Op.cit. p.12.
  14. Griffiths Martin. Op.cit. p.276-277.
  1. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений. În: Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.1. p.90.
  2. Буриан Александр. Теория международных отношений. Курс лекций. Chişinău: CEP USM. 2003. p.17.
  1. Ebata Michi. Neufeld Beverly. Politics in International Relations. În: Confronting the Political in International Relations. New-York: St. Martin’s Press, 2000. p.2.
  2. Tigancov
  3. Senarclens de Pierre. Op.cit. p14.
  4. Ibidem. p.10.
  5. Goldmann Kjell. Relaţiile Internaţionale: o perspectivă de ansamblu. În: Manual de ştiinţă politică / ed. Goodin Robert. Klingemann Hans-Dieter. Iaşi: Polirom, 2005. p.335.
  6. Hoffmann Stanley. Op.cit. p.19.
  7. Brown Chris. Understanding International Relations. New-York: Palgrave, 2001. p.23.
  8. Wight Martin. Politica de putere. Chişinău: ARC, 1998. p.27.
  9. Bull Hedley. Op.cit. p.22.
  10. Keene Eduard. The Development of the Concept of International Society: An Essay on Political Argument in International Relations. New-York: St. Martin’s Press, 2000. p.23.
  11. Goldmann Kjell. Op.cit. p.354.
  12. Lapid Y. The third debate: on the prospects of international theory in a post-positivist era. În: International Studies Quarterly. 1989, nr.33(3). p.326.
  13. Wight Martin. Op.cit. p.10.
  14. Alker H. Biersteker T. The Dialectics of World Order: Notes for a future Archeologist of International Savoir Faire. În: International Studies Quarterly. 1984, nr.28(2). p.138-139.
  15. Senarclens de Pierre. Op.cit. p11.
  16. Nicholson Michael. International Relations. A Concise Introduction. New-York: Palgrave, 2002. p.107.
  17. Кулагин Владимир. Современные теории международных отношений În: Междунродая жизнь.1998, nr.1. p.86.
  18. Keglez-jr. Charles. Wittkopf Eugene. Op.cit. p.41.
  19. Ibidem. p.35.
  1. Степанова Е. Современные концепции изучения международных отношений. În: Введение в теорию международных отношений / отв. ред. Маныкин А. Москва: МГУ, 2001. р.98-99.
  2. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений. În: Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.2. p.67.
  1. Ibidem.
  2. Holsti K. Mirror, mirror on the wall, whisch are the faires theories af all? În: International Studies Quarterly. 1998, nr.33(3). p.257.
  3. Lapid Y. The third debate: on the prospects of international theory in a post-positivist era. Ibidem. p.250.
  4. Biersteker T. Critical reflections on post-pozitivism in international relations. Ibidem. p.264.
  5. Guzzini Stefano. Op.cit. p.229-230.
  6. Ibidem. p.369.
  7. Fearon James. Wendt Alexander. Rationalism v. Constructivism: A Skeptical View. În: Handbook of International Relations. Op.cit. p.52.
  8. Ibidem. p.68.
  9. Keohane Robert. Relaţiile internaţionale: vechi şi nou. În: Manual de ştiinţă politică. Op.cit. p.404.
  10. Ibidem.
  11. Goldmann Kjell. Op.cit. p.48.
  12. toffler Alvin şi Heidi. Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI. Filipeştii de Tîrg: Antet, 1995. p.19.
  13. Beniuc Valentin. Obiectul relaţiilor internaţionale: bordare prin prisma noilor provocări. În: Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moldova. Anuar ştiinţific. Chişinău: CEP USM, 2006. p.4.
  1. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений. cit. p.79.
  2. Кулагин Владимир. Op.cit. p.91.

Загрузка...