Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

III.1. ELABORAREA CONCEPTELOR DE ORDINE MONDIALĂ ŞI SISTEM INTERNAŢIONAL

Anarhia mediului internaţional, care, dealtfel, nici o dată n-a fost absolută, nu este un impediment în catalogarea relaţiilor internaţionale ca fiind nu numai de conflict, ci şi de cooperare, ele nu reprezintă în sine o „stare naturală” sau o „stare de război”, ci conţin un anumit minimum de unitate şi organizare, fapt care indică asupra existenţei unui nivel mai ridicat sau mai redus de ordine pe arena mondială. Referindu-se la ordinea din viaţa socială, H.Bull o numeşte „un model ce conduce la un rezultat deosebit, un aranjament… care promovează anumite scopuri sau valori” [1], în timp ce St.Hoffmannn, propune o altă definiţie  a ordinii sociale, aceasta constă din normele, principiile şi procesele care asigură satisfacerea necesităţilor fundamentale ale grupurilor sociale” [2].

În acest context de idei este de subliniat că s-au conturat două abordări ale conceptului de ordine în general şi de ordine mondială în particular, chiar dacă diferenţele sînt puţin sesizabile: H.Bull tratează ordinea în politica mondială ca pe o stare de lucruri, fiind preocupat de confirmarea caracteristicilor tradiţiei grotiene în cercetarea relaţiilor internaţionale şi consolidarea elementelor de „societate internaţională” în cadrul  fiecarui sistem internaţional, pe cînd în accepţia lui St.Hoffmannn, ordinea mondială este mai degrabă o valoare şi un obiectiv, dar cu puţine şanse de realizare din cauza trăsăturilor definitorii ale mediului internaţional. Nu împărtăşim concepţiile lui H.Bull cu privire la societatea internaţională edificată pe „interese şi valori comune provenite dintr-o cultură sau civilizaţie comună” deoarece considerăm fondată ideea lui J.-J.Rousseau despre imposibilitatea existenţei unei „societăţi generale” a omenirii:  exemplele istorice propuse în calitate de argumente se dovedesc a fi mai degrabă tendinţe de instaurare imperiilor asupra unor spaţii ce cuprind elemente omogene ale unor civilizaţii, pe cînd lumea contemporană, în pofida aprofundării dimensiunii cultural-sociale a globalizării, se mai caracterizează, potrivit lui A.Torkunov, prin pluralism cultural, nemaivorbind de pronosticurile lui S.Huntington cu privire la „ciocnirea civilizaţiilor”. Societatea internaţională, conform lui H.Bull, prezintă prin esenţa sa o tentativă a statelor de a reglementa conflictele şi coopera fără un guvern care să le conducă şi nu este lipsită de temei ideea lui G.Guzzini care aseamănă sistemul internaţional descris de analistul englez cu o societate singulară în felul său, „comparabilă mai degrabă cu unele societăţi primitive explorate de antropologi” [3].

Altă poziţie este exprimată de M.Wight şi M.Walzer, care consideră că societatea internaţională este compusă din state suverane, dar cu diferenţa că primul o numeşte „totalitate eterogenă… fondată pe dreptul internaţional” [4], iar „paradigma legalistă” a celuilalt stabileşte că aceasta beneficiază de un set de legi care plasează mai presus de orice drepturile de integritate teritorială şi suveranitate politică [5]. V.Puşcaş nu este atît de explicit, dar mai aproape de realitate, fiind de părere că societatea internaţională se rezumă la o „structură a actorilor internaţionali rezultată din relaţii şi interese comune” [6], în timp ce T.Nardin atenţionează pe bună dreptate că „societatea statelor şi dreptul internaţional” nu trebuie să fie percepute ca o asociere orientată spre un scop: societatea internaţională prin esenţa sa reprezintă „o asociere practică îndreptată spre realizarea valorilor de demnitate, pace, securitate şi coexistenţă, care pot fi atinse numai prin participarea în cadrul unui organism comun în măsură să stabilească practici autorizate” [7].În acelaşi timp exprimînd rezerve mari faţă de potenţialul edificator al dreptului internaţional, T.Nardin propune concepţia „intereselor comune ale statelor”, valorile sus-menţionate trebuie să se afle la baza societăţii internaţionale. Considerăm însă, că aceste valori general umane cu statut unificator încă nu sînt plenar acceptate, respectate şi promovate, rămînînd un ideal, ca dealtfel şi ideea lui St.Hoffmannn despre comunitatea fondată pe cooperare necondiţionată: societatea internaţională este în această ordine de idei o valoare practic inaccesibilă şi cu şanse aproape zero de a deveni realitate. Cu titlul de precizare teoretico-metodologică subliniem că vom aborda conceptul de ordine în politica mondială în sensul de stare de lucruri, incluzînd şi reflectînd diferite tipuri şi niveluri de relaţii dintre actorii internaţionali şi transnaţionali în totalitatea lor.

Este important de remarcat deasemenea că în special definiţiile fundamentate de H.Bull, dar şi într-o măsură mai mică cele propuse de St.Hoffmannn, care, dealfel înalt a apreciat relevanţa ştiinţifică a rezultatelor obţinute de cercetătorul englez, sînt considerate de referinţă, deşi nici unul dintre ei, dar nici alţi specialişti în domeniu n-au reuşit sau nu şi-au propus să realizeze o analiză explicită şi atotcuprinzătoare a conexiunii dintre „ordinea în viaţa socială” şi „ordinea în politica internaţională/mondială” abordate atît sub aspect general, cît şi în plan concret-istoric, elaborările chiar şi în perioada postrăzboi rece avînd la bază aceste idei şi prin esenţa lor nu se dovedesc a fi decît dezvoltări, diversificări etc. Astfel, D.Biro şi S.Secrieru încercînd să identifice prin abordarea sinergetică mecanisme de asigurare a ordinii sociale în general, susţin că aceasta „înseamnă organizarea şi…interacţiunea unor elemente conform unui model” [8], P.Ţîgankov consideră că „ordinea socială presupune reglementarea vieţii sociumului în baza anumitor norme şi valori comune” [9], în timp ce P. de Senarclens referindu-se numai la ordinea internaţională, acordă întîietate culturii diplomatice şi juridice comune din cauza că „pentru a-şi realiza ambiţiile, statele nu recurg întotdeauna la agresiune, ci acceptă negocierile şi se supun procedurilor de reglementare a litigiilor, caută mijloace reciproc acceptabile de valorificare a obiectivelor comune şi îşi asumă obligaţiuni ce decurg din cutumă, tratate şi recomandări ale forurilor internaţionale” [10]. Considerăm că relaţia dintre ordinea în viaţa socială şi ordinea în politica mondială, în ultimul caz luîndu-se în calcul limitele spaţial-temporale, este exprimată prin obiectivele comune atît ale oamenilor organizaţi în societate, cît şi ale statelor cître supravieţuire şi securitate, bunăstare şi dezvoltare, prin activitatea societăţii transnaţionale, tratată în sensul formulat de St.Hoffmannn şi V.Inozemţev ca fiind „raporturile care se formează peste hotarele statelor între indivizi şi grupuri” precum şi altor actori nestatali, prin procesele de globalizare şi integrare, interdependenţă dintre politica internă şi politica externă etc.

Se cuvine de subliniat deasemenea că noţiunea „ordinea în politica mondială” îşi găseşte expresie prin două sintagme: H.Bull, urmat de St.Hoffmannn, fac distincţie între „ordinea internaţională”, asociată cu ordinea interstatală şi „ordinea mondială”, aceasta  care este de conţinut mai larg, o include pe prima şi se referă, în accepţia analistului englez, la „omenire ca întreg”. Alţi cercetători sînt mai puţin preocupaţi de rigorile academice şi utilizează aleator termenii fie „ordinea internaţională” (P. de Senarclens ş.a.), fie „ordine mondială” (T.Knutsen, J.Ruggie ş.a.), însă în ambele cazuri subînţelegîndu-se „ordinea interstatală”. Astfel, D.Biro şi S.Secrieru susţin că ordinea mondială presupune „existenţa unui tipar relativ stabil de organizare al relaţiilor interstatale pe arena mondială”, stabilitatea sistemului fiind edificată pe reguli de comportament internaţional elaborate şi impuse de către cei mai importanţi actori. Evident este că în sens strict sintagma „ordine internaţională” pare să nu mai corespundă realităţilor complexe ale relaţiilor internaţionale postrăzboi rece, din cauza că sînt prezenţi, nu în calitate de simpli figuranţi, alţi actori decît statele, fiind tot mai evidente unele trăsături ale medievalismului sau în alţi termeni, ale sistemului prewestfalic. În acest context, mai aproape de realităţile internaţionale par a fi ideile lui D.Biro şi S.Secrieru, care consideră că „ordinea mondială presupune existenţa unor modele de interacţiune politică, militară, economică şi socială dintre state şi /sau actori nonstatali la nivel global”. Cît despre „ordinea mondială” în varianta expusă H.Bull, care o prezintă ca pe o construcţie de tipul unei federaţii mondiale, acest model nu formează actualmente agenda zilei, deoarece chiar şi autorul lui recunoaşte că societatea internaţională se află în declin, deşi, incontestabil, la nivel global sînt acceptate, în pofida slăbiciunii şi vulnerabilităţii lor, unele valori/norme comune, sînt recunoscute anumite aspiraţii/necesităţi proprii întregii omeniri. St.Hoffmannn susţine pe bună dreptate că ordinea mondială presupune anumite aranjamente benevole şi eficiente de cooperare dintre state „pentru a asigura satisfacerea minimă a necesităţilor oamenilor”, însă din cauza caracterului anarhic al mediului interstatal, un asemenea tip special de ordine internaţională se dovedeşte a fi dificil de realizat.

Înţelegem prin „ordinea mondială” totalitatea modelelor de interacţiune şi interdependenţă economică şi socială, politică şi militară, cultural-civilizaţională şi informaţională dintre actorii relaţiilor internaţionale şi transnaţionale în cadrul sistemului internaţional global. Prin noţiunea „politica mondială” avem în vedere nu interacţiunea statelor pe arena internaţională (A.Bovin) sau procesele de sporire a rolului actorilor netradiţionali în formarea mediului internaţional, dar fără ca statul să-şi piardă poziţia de subiect principal al comunicărilor internaţionale (P.Ţîgankov), ci activitatea tuturor actorilor relaţiilor internaţionale şi transnaţionale pe arena mondială. L.Jensen şi L.Miller consideră pe bună dreptate că politica mondială se focusează spre situaţia globală contemporană, dat fiind că nu numai statele-naţiune, dar şi alţi actori sînt capabili să influenţeze asupra comunicării pe arena mondială, pe cînd politica internaţională se referă la realităţile interstatale [11].

În acest context se impun cîteva precizări:

  1. sintagma „actori ai relaţiilor internaţionale şi transnaţionale” este utilizată în special pentru a respecta unele rigori academice şi a evidenţia diferenţa dintre cele două tipuri de relaţii internaţionale definite de J.Rosenau sau cele două realităţi ale mediului internaţional descrise de St.Hoffmannn;
  2. ordinea mondială postrăzboi rece se formează într-un mediu descentralizat, deoarece lărgirea numărului de participanţi ai procesului colectiv de adoptare a deciziilor la nivel internaţional subminează structura ierarhică tradiţională de gestiune, chiar dacă, statele şi organizaţiile internaţionale guvernamentale păstrează statutul de cei mai importanţi actori, fiind urmate de corporaţiile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale nonguvernamentale.

Se cuvine de subliniat că St.Hoffmannn este unul dintre puţinii cercetători care a elaborat o metodologie complexă de investigaţie a ordinii interstatale, abordată tipologic sub aspect istoric în baza mai multor criterii de departajare, el deosebind următoarele tipuri de structuri, modele şi dimensiuni ale ordinii mondiale:

1.natura mediului internaţional, a determinat trei tipuri de structuri (prin structură se subînţelege totalitatea impunerilor şi limitărilor care decurg din sistem pentru elementele lui) provenite din volumul de anarhie:

  1. imperiul unui popor impus altor popoare, se caracterizează printr-un grad redus de anarhie şi foarte puţine valori comune din cauza că structura rezultată este verticală, deoarece se urmăreşte reproducerea relaţiilor administrative ierarhice care „au existat în cadrul entităţii imperiale iniţiale”;
  2. formaţiunile statale de nuanţă feudală, înglobează o totalitate de relaţii ierarhice şi asimetrice dintre puteri publice şi private nedelimitate strict teritorial şi se deosebesc printr-un volum mai ridicat de anarhie, dar care „este atenuată de absenţa conceptului de proprietate absolută şi suveranitate exclusivă precum şi de importanţa obiceiurilor şi normelor religioase comune”;
  3. statele suverane, revendică, în termenii lui M.Weber, monopolul violenţei în interior şi „dreptul exclusiv de a lua decizii în numele supuşilor săi” în exterior, formîndu-se un mediu bazat pe diferenţiere teritorială strictă şi caracterizat printr-un grad sporit de anarhie.
  4. starea ordinii (în sensul de gradul de turbulenţă), se exprimă prin două modele, acestea fiind numai identificate de St.Hoffmann, dar fără a fi dezvoltate, precizările aparţinîndu-ne:
  5. „păcii precare”, se formează în rezultatul, conform lui J.Johnson, apariţiei statului teritorial modern al suveranităţii absolute şi secularizării legii naturale, creîndu-se un mediu în care „există forţe capabile să asigure un minimum de ordine” prin, potrivit lui J.Locke, respectarea normelor dreptului internaţional sau, în opinia lui A.Smith, promovarea economiei liberale şi limitarea posibilităţilor statului, fie în cazul lui D.Hume, prin echilibrarea puterilor;
  6. „stării de război” (St.Hoffmannn este obstinat, cel puţin în perioada iniţială a activităţii sale, de analiza relaţiilor internaţionale în termenii „stării de război”), se rezumă la definirea relaţiilor internaţionale ca fiind „război sau pregătirea către război”, acesta fiind, potrivit lui J.-J.Rousseau, inerent structurii ordinii interstatale datorită „coruperii naturii umane inocente de către societate, din cauza firii umane, potrivit lui Th.Hobbes, imposibilităţii omului aflat în stare de natură de a acţiona conform conştiinţei sale morale, în opinia lui I.Kant, divizării lumii în state, în accepţia lui G.Hegel ş.a.
  7. asigurarea ordinii internaţionale, vizează caracterul relaţiilor interstatale şi ariile acoperite de ele, găsindu-şi exprimare în trei dimensiuni ale sistemului internaţional:
  8. pe orizontală, cuprinde relaţiile dintre principalii actori, aceştia dispun de un potenţial suficient de mare pentru a determina configuraţia sistemului internaţional (abordat în termenii polarităţii). Ţinem să subliniem că în sistemul multipolar au funcţionat mecanismul echilibrului de forţe, înţeles de mulţi analişti, inclusiv St.Hoffmannn, în sensul definit de E. de Vattel, adică o stare de lucruri în care nici o putere nu se află în situaţia de a predomina absolut asupra celorlalţi actori. Altfel zis, marile puteri se coalizează cu regularitate în alianţe provizorii pentru a limita pretenţiile unilaterale, fapt care presupune, conform lui H.Kissinger, că n-ar trebui să existe discrepanţe foarte mari între potenţialele actorilor majori. Buna funcţionare a echilibrului se asigură prin alianţe de durată scurtă şi medie, utilizîndu-se deasemenea ameninţarea cu război sau războiul cu obiective limitate prin recurgerea colectivă la forţă, compensarea teritorială sau internaţionalizarea teritoriului revendicat. Dacă K.Waltz exprimă opinia că noţiunea de echilibrator este mai mult o generalizare istorică… dedusă din poziţia şi comportamentul Marii Britanii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea” [12], H.Kissinger deasemenea face referinţă la strategia britanică din perioada vizată, dar susţine că este produs al principiilor raţionaliste iluministe şi nu prezintă prin esenţa sa o formă firească a relaţiilor internaţionale, întîlnindu-se în istorie foarte rar: imperiul a fost forma de guvernămînt predominantă la majoritatea covîrşitoare a omenirii, el însuşi urmărind să fie sistem internaţional şi n-a avut nevoie de echilibru de forţe. În Europa echilibrul a apărut în urma falimentului visului medieval al imperiului universal, iar sistemul „numai a limitat amploarea conflictelor şi posibilităţilor unor state de a domina asupra altor, fără a înlătura crizele şi războaiele, obiectvul fiind stabilitatea şi moderaţia” [13]. Din altă perspectivă H.Bull face distincţie între balanţa simplă, formată din două puteri aflate în mod necesar în condiţii de egalitate sau paritate (adăugăm calificativul „relativă”) şi una complexă, constînd din trei şi mai multe puteri, iar egalitatea sau paritatea nu sînt indispensabile datorită posibilităţilor de coalizare; balanţa generală, care cuprinde întregul sistem internaţional şi una locală, existentă într-o regiune sau subregiune; balanţa care „există obiectiv şi una care există subiectiv”, fiind diferenţă între „a crede” şi „a spune” că nici un actor nu este preponderent în sistem [14]. În acelaşi context de idei, dar urmărind cu predilecţie raţionamente de caracter aplicativ, H.Morgenthau susţine că balanţa puterii este „un instrument universal al politicii externe, utilizat în toate timpurile de toate naţiunile care doresc să-şi conserveze existenţa”, acest concept poate fi înţeles ca politică îndreptată spre o anumită stare de lucruri sau o stare efectivă de lucruri, distribuţie aproximativ egală a puterii sau orice distribuţie a puterii, adică în sens cvadruplu. Totodată, balanţa puterii nu se dovedeşte a fi un mecanism universal capabil să limiteze conflictele şi să menţină pacea prin constrîngerile sale, ea presupune „consens între naţiunile aflate în concurenţă care trebuie să se abţină şi să accepte sistemul (balanţei puterii – n.n.) ca un cadru comun…, altfel se dovedeşte a fi incapabilă să-şi îndeplinească funcţia de a asigura stabilitatea internaţională şi independenţa naţională” [15]. S Burchill dezvoltă ultima idee expusă de H.Morgenthau, concretizînd că în ajunul Primului Război Mondial „în loc să ofere opţiunea flexibilă a realinierii într-o alianţă împotriva agresiunii, marile puteri operînd în conformitate cu această logică s-au văzut închise în două blocuri antagoniste” [16].

Sistemul bipolar apărut după Cel de al Doilea Război Mondial, subliniază St.Hoffmannn, este extrem de eterogen, dar în acelaşi timp a dat dovadă de un grad înalt de flexibilitate şi moderaţie, fiind într-o anumită măsură asemănător tipului clasic al echilibrului, cu excepţia că nu este multipolar. În aceiaşi ordine de idei, balanţa puterilor nucleare, potrivit lui R.Aron, nu face subiect al coaliţiei, iar în opinia lui J.-B. Duroselle, nu se mai înregistrează continuitatea de alianţe împotriva hegemoniei, fiindcă sateliţii gravitează în jurul fiecărei dintre cele două supraputeri „blocate” de armamentul nuclear în condiţiile „echilibrului terorii”. Pacea este asigurată de revoluţia nucleară, definită de B.Badie ca fiind „capacitatea statului care posedă „arma absolută” de a distruge inamicul înainte de a-i înfrînge armatele”, iar ordinea la nivel global este menţinută de strategia descurajării nucleare, adică „ameninţarea cu contraatacul insuportabil, dar sigur în caz de agresiune”, ea găsindu-şi reflectare în numeroasele variante precum „descurajarea stabilă” descrisă de Th.Schelling şi G.Snyder sau „descurajarea existenţială” elaborată de M.Bundy ş.a., chiar dacă au fost propuse mai multe docrine cu privire la posibilităţile de a repurta victorie într-un război nuclear, cum ar fi de tipul celei descrise de A.Wohlstetter citat de H.Kissinger din punct de vedere tehnic, forţele strategice ale adeversarului pot fi nimicite înainte de a le aplica şi în asemenea condiţii partea care a atacat este în stare să reducă lovitura de răspuns pînă la nivel suportabil, fiind în măsură să-i dicteze voinţa sa [17]. K.Waltz din contra, subliniază pe bună dreptate că statele care dispun de arme nucleare „ar putea să aibă motivaţii mai puternice să evite războiul, decît statele înarmate convenţial” [18].

  1. pe verticală, se referă la relaţiile ierarhice dintre statele puternice şi cele slab dezvoltate, ordinea fiind asigurată în cadrul sistemului multipolar de echilibrul de forţe, aplicat însă numai în Europa, iar în raporturile cu alte teritorii, cu unele excepţii, s-au format imperii coloniale. În cazul bipolarităţii din jumătatea a doua a secolului XX ierarhia se modifică mai ales datorită neutralizării reciproce relative a supraputerilor şi fricii fiecărei dintre ele că intervenţia brutală într-o ţară terţă ar putea provoca contraintervenţia celeilalte părţi, şantajării supraputerilor de către unii dintre sateliţi cu trecerea în tabăra opusă în caz dacă nu primeşte asistenţa cerută şi consolidării statelor mici şi mijlocii prin asociere, predominării în ţările occidentale a sentimentului postimperial de vinovăţie şi opoziţiei opiniei publice faţă de utilizarea forţei împotriva celui slab precum şi cultivării în spaţiul socialist a ideilor păcii şi prieteniei între popoare etc.
  2. funcţională, vizează activităţile economice ale actorilor statali şi nestatali, schimburile comerciale au avut în calitate de suport ideologic mai întîi ideile liberalismului, fiind urmate ulterior de concepţiile neomercanteliste şi imperialiste. Este precizat că în accepţia liberalilor, ordinea este asigurată, potrivit lui N.Angell, de interdependenţa economică a statelor, care face războiul iraţional sau de comerţul liber, conform lui J.Hobson, relaţiile dintre state fiind „legate printr-o reciprocitate de interese”, pe cînd unii conservatori, precum B.Disraeli sau S.Rhodes, acreditează ideile că securizarea comerţului şi pieţelor, canalizarea energiilor şi conflictelor sociale ale cetăţenilor din metropole către alte teritorii sînt necesare pentru a păstra ordinea în statele mai dezvoltate. În opinia lui H.Morgenthau, imperialismul este o manifestare a echilibrului de putere şi un proces prin intermediul căruia statele încearcă să realizeze o schimbare favorabilă a status-quo-ului, pe cînd extinderea lui este considerată, conform lui V.Lenin. lupta pentru reîmpărţirea lumii, potrivit lui J.Hobson, necesitate de a investi surplusul în străinătate, iar J.Schumpeter în general nu identifică un anumit scop. Însă nu este mai puţin adevărat, în acord cu R.Aron, că speranţele pacificării lumii prin progres economic n-au fost realizate înainte de anul 1945.

În cadrul lumii bipolare ordinea instaurată, potrivit protagoniştilor teoriei dependenţei A.Frank, J.Galtung ş.a., se dovedeşte a fi mai degrabă un imperialism economic modernizat din cauza că ţările subdezvoltate continuă să fie exploatate de cele industrial avansate, rămînînd cu predilecţie exportatoare de materie primă şi fiind create numai industriile de care sînt interesate corporaţiile transnaţionale. De fapt, P.Prebisch a fost printre primii analişti care în anii ´50 ai secolului XX a fundamentat teoria dependenţei, insistînd că creşterea economică din ţările bogate nu provoacă decît probleme suplimentare pentru statele sărace. În accepţia lui J.Galtung, „interacţiunea verticală” formează „sursa majoră a inegalităţii din lume”, potrivit lui T.Dos Santos, dependenţa prezintă în sine relaţia cauzală dintre economii, din care însă rezultă o dezvoltare inegală, fiind produs „al diviziunii internaţionale a muncii”, iar A.Franc exprimă opinia că „este dezvoltată subdezvoltarea”. Prin urmare, conform teoriilor dependenţei, diferenţele de dezvoltare sînt determinate de relaţiile inechitabile dintre state, trăsătura definitorie a ecestor raporturi de inegalitate fiind edificarea lor pe verticală şi în interesul atît al ţărilor economic şi am adăuga, ţinînd cont de realităţi, informaţional-tehnologic avansate, cît şi al corporaţiilor transnaţionale, care în majoritatea lor absolută sînt plasate în aceste ţări.

R.Keohane şi J.Nye din contra, consideră că ordinea internaţională este asigurată de compatibilitatea pe termen lung a intereselor economice, dat fiind că există o fragmentare funcţională şi o specializare în cadrul sistemului internaţional „interdependenţa variabilelor economice îl face pe fiecare actor să fie interesat de susţinerea dezvoltării celorlalţi”. St.Krasner susţine că „interdependenţa economică este subordonată echilibrului de putere economică şi politică dintre state” [19], nivelul de deschidere al economiei mondiale depinzînd de distribuţia puterii între state. În acelaşi context se includ ideile „regimurilor internaţionale” elaborate din diferite perspective de R.Keohane, St.Krasner ş.a. adepţi ai interdependenţei, regimurile asociindu-se, conform primului, cu istituţii, iar potrivit celui de-al doilea, cu principii şi reguli care reglementează interacţiunea statelor şi a altor actori pe un spectru larg de probleme şi conferă un anumit grad de „guvernare” sistemului internaţional”, urmărind nu transferul, ci unirea suveranităţilor în vederea facilitării şi dirijării negocierilor. K.Waltz exprimă o opinie diametral opusă susţinînd că interdependenţa presupune proximitate de contact şi din această cauză este vulnerabilă.

Fiind predispus să gîndească mai degrabă „împotrivă”, după cum s-a autocaracterizat sugestiv, St:Hoffmann, ca dealtfel şi A.Frank sau J.Mearsheimer, dă dovadă de pesimism intelectual şi insistă că „ordinea interstatală întotdeauna a fost… ordinea puterii” [20], fapt care în ultimă instanţă i-a determinat precaritatea ei.

Prin urmare, ordinea mondială se asociază cu „un tipar” de interacţiuni din cadrul sistemelor internaţionale, modalităţile de structurare ale relaţiilor dintre actorii internaţionali/transnaţionali şi procesele care se produc determinîndu-le atît trăsăturile definitorii şi particularităţile. În opinia lui T.Knutsen, dinamica competiţiilor şi rivalităţilor atribuie ordinii mondiale „un caracter fluid şi schimbător”, fiindcă „în sistem capabilităţile sînt distribuite în mod inegal”.

Este important de precizat că noţiunea de sistem sau, în termenii lui St.Hoffmannn, „ideea sistemelor” a fost pe larg explorată în plan teoretico-metodologic, istoric şi tipologic, însă în marea majoritate a cazurilor nu este definită şi investigată relaţia dintre ordinea mondială şi sistemele internaţionale. Telegrafic punctăm numai că D.Easton este unul dintre cercetătorii care a supus analizei fundamentale sistemul politic, Ph.Braillard a investigat conexiunea dintre sistemele sociale şi sistemele internaţionale, G.Modelski, R.Rosecrance ş.a. au studiat istoria sistemelor internaţionale, K.Waltz şi M.Kaplan au elaborat conceptul de structură, iar schimbările de sistem sînt elucidate de R.Aron, R.Gilpin ş.a. În acest context se impune de specificat deosebirea ideatică dintre „abordarea sistemică a relaţiilor internaţionale” şi „structura sistemelor internaţionale raportată la dimensiunile ordinii mondiale”. Luînd ca fond de referinţă diversitatea trăsăturilor sistemelor internaţionale, J.Huntzinger deosebeşte cinci abordări în investigarea lor, ele aflîndu-se în interconexiune şi sînt aplicate în dependenţă de obiectivele academice urmărite:

1.tradiţional-istorică: prin sistemele internaţionale se subînţeleg cu predilecţie relaţiile diplomatice dintre state, mai ales dintre marile puteri, raportate la o regiune într-o perioadă de timp. M.Wight consideră că politica mondială este compusă, în principal, din relaţiile dintre puteri (chiar dacă Iu.Motoc susţine că el refuză programatic descrierile mecaniciste şi reducţioniste);

  1. istorico-sociologică: se urmăreşte definirea unor legităţi generale în evoluţia relaţiilor internaţionale în baza cercetării experienţei istorice pentru a determina unele criterii ce se repetă, adică, potrivit lui R.Aron, desfăşurarea diferitelor serii istorice, „cursul relaţiilor internaţionale rămînînd în cel mai înalt grad istoric în toate înţelesurile termenului”. În acest sens, exigenţa academică a analistului francez este ca teoria să nu depăşească istoria, ci s-o completeze;
  2. euristică: prin analiza circumstanţelor şi condiţiilor de existenţă şi transformare a sistemelor internaţionale sînt elaborate modele teoretice, chemate să contribuie la înţelegerea mai bună a realităţilor internaţionale, dat fiind că fiecare tip, conform lui M.Kaplan, include cinci variabile, dintre care primele trei sînt definitorii: regulile de bază, regulile de transformare, regulile de clasificare ale actorilor, regulile de clasificare ale potenţialului actorilor şi regulile informaţiei. Se cuvine de precizat, că analistul american utilizează pe larg metoda modelării relaţiilor internaţionale, construind situaţii ideale abstracte care să corespundă fenomenelor şi proceselor reale pentru a explica şi prezice comportamentul internaţional. St.Hoffmannn supunînd analizei critice modelul lui M.Kaplan, alături de K.Waltz încearcă să acrediteze părerea, dealtfel nelipsită de temei că acesta poate cuprinde „esenţa politicii internaţionale” din cauza că este fondat pe generalizări abstracte;
  3. mixtă sau complexă, elaborată prin sinteza tratărilor istorico-sociologice şi euristice:este de subliniat că urmărind evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale, R.Rosecrance defineşte nouă tipuri de sisteme internaţionale identificînd factorii care asigură stabilitatea (accesibilitatea elitelor la resurse ş.a.)sau le provoacă destabilizarea lor ( instabilitatea internă ş.a.); E.Luard deasemenea descrie şapte tipuri de sisteme analizînd influenţa unor variabile sau instrumentarii conceptuale (ideologia, elitele, motivarea, stratificarea, structura, normele, rolurile ş.a.) asupra funcţionării şi transformării lor în spaţiu şi timp; J.Frankel cercetează particularităţile structurii, dar fără ca să definească tipuri distincte de sisteme, motivînd prin precaritatea metodelor de investigaţie şi complexitatea obiectului studiat. B.Korany din contra, consideră că această abordare se distinge printr-un grad înalt de concreteţe din cauza că se bazează pe date empirice solide şi realizările ştiinţelor sociale;
  4. empirică: relaţiile internaţionale, susţin Ph.Braillard şi M.-R.Djalili, se desfăşoară atît la nivel global, cît şi regional, divizarea în subsisteme producîndu-se datorită apartenenţei geografice comune, iar comportamentul actorilor internaţionali este determinat de anumite legităţi care includ raportul interregional de forţe, realităţile socioculturale, organizaţiile internaţionale regionale şi alţi factori.

Prin urmare, caracterul sistemic al relaţiilor internaţionale nu este altul decît unul istoric, mai mulţi cercetători considerînd că apariţia primelor state a condus expres spre stabilirea unor contacte între ele. Astfel, E.Luard identifică sistemul de state din China antică din secolul al VIII-lea î.H. şi din Grecia antică din secolele VI-IV î.H., iar H.Bull le completează cu cel din India antică şi cu sistemul internaţional format de regatele elenistice în perioada dintre dezintegrarea imperiului macedonean şi cucerirea romană. În acelaşi timp A.Manîkin susţine nu fără temei că nu orice contacte dintre state se soldează expres cu formarea unui sistem durabil al relaţiilor internaţionale, fiind de acord cu mulţi alţi cercetători că debutul lui datează cu mijlocul secolului al XVII-lea. Se cuvine de specificat că E.Pozdneakov pe bună dreptate precizează că sarcina abordării sistemice constă nu în analiza politicii externe a statelor în parte, ci în depistarea mecanismelor de funcţionare şi dezvoltare ale sistemului în ansamblu [21], J. Rosenau a remarcat încă la sfărşitul anilor ’60 ai secolului XX că abordarea lumii ca sistem internaţional este o tendinţă în creştere, iar R.J.Lieber consideră că abordarea de acest tip oferă perspective mai largi de investigaţie şi cuprinde o conexiune mai extinsă de fenomene.

 Cît despre aplicarea conceptului de sistem în cercetarea relaţiilor internaţionale, M.Wight exprimă opinia că S.Pufendorf a fost după toate probabilităţile primul care l-a folosit, asociindu-l cu grupuri de state suverane „legate între ele pentru a forma un singur corp în cadrul sistemului european de state suverane ca întreg”, iar H.Bull, care a preluat această supoziţie, susţine că în perioada napoleoniană un rol important în elaborarea termenului „sistem de state” revine lui A.H.L.Heeren, fiind subînţeles ca „uniunea mai multor state învecinate ce se aseamănă prin maniere, religie şi grad de dezvoltare socială şi sînt strîns legate printr-o reciprocitate de interese”. Conform aceluiaşi H.Bull, sistemul internaţional „se formează cînd două sau mai multe state au un contact reciproc suficient şi un impact suficient unul asupra deciziilor celuilalt pentru a le face să se comporte, cel puţin într-o oarecare măsură, ca părţi ale unui întreg” [22], potrivit lui A.Aron, acesta presupune „interacţiuni dintre comunităţi politice independente capabile să menţină relaţii mutuale permanente şi să se implice într-un război general” [23], iar A.Manîkin vine cu o definiţie mai amplă, conceptul sugerînd, în opinia lui, relaţii stabile şi interdependente de durată dintre state şi grupuri de state, relaţii care sînt fondate pe un set complex de valori durabile şi în cadrul cărora sînt prezente elemente de reglementare juridică ale aspectelor de bază ale activităţii internaţionale [24].

Este de subliniat că dimensiunile ordinii mondiale raportate la sistemele internaţionale presupune două tipuri de structuri:

  1. polaritatea – asociindu-se cu dimensiunea orizontală, defineşte relaţiile dintre actorii principali din cadrul unui sistem, marile puteri deasemenea sînt ierarhic structurate şi prin componenţa lor variază de la o perioadă istorică la alta;
  2. stratificarea – se referă la funcţionalitatea şi verticalitatea relaţiilor dintre actori şi vizează eterogenitatea de raporturi asimetrice.

Deja am remarcat faptul că K.Waltz, dar nu numai el, atribuie o importanţă determinată structurii sistemului internaţional, acest concept fiind instituit prin abstragere de realitate, presupune un set de condiţii constrîngătoare ce afectează comportamentul actorilor prin intermediul mecanismelor socializării şi competiţiei lor. Structura modelează procesul politic din sistem, dat fiind că statele nu acţionează, ci reacţionează la presiunile lui şi se defineşte prin trei elemente: principiul organizator al sistemului, care nu este altul decît anarhia; diferenţierea funcţională a unităţilor (practic este inexistentă în sistemul internaţional din cauza că statele îndeplinesc aceeaşi funcţie de reprezentare, chiar dacă în interiorul lor relaţiile sînt de supraordonare-subordonare, iar în domeniul internaţional–de coordonare); distribuţia capacităţilor, vizează potenţialul statelor subsumat conceptului de putere şi polaritatea exprimată prin numărul marilor puteri din sistem [25]. În acest sens, structura sistemului internaţional reglementează, dar nu determină, comportamentul statelor, însă fără a ţine cont de atribuţiile şi interacţiunile lor. În caz contrar s-ar da dovadă de reducţionism, atribuit de K.Waltz analiştilor care urmăresc să explice funcţionarea sistemelor internaţionale prin concentrarea atenţiei asupra unităţilor, cum ar fi, spre exemplu, St.Hoffmannn, care consideră că „într-un sistem bipolar dominat de două „unităţi hegemonice” rivale este evident că trebuie de acordat importanţa decisivă… celor doi actori” [26], sau R.Aron, care exprimă supoziţia că în cadrul bipolarităţii „actorii principali au determinat caracterului sistemului cu mai mult decît ei au fost influenţaţi de acesta” [27]. Prin urmare, sistemului internaţional, conform lui K.Waltz, este compus din structură şi unităţi aflate în interconexiune, conceptul de structură fiind util în măsura în care oferă semnificaţie clară şi constantă unor astfel de termeni vagi şi variabili precum mediu, situaţie, context sau ambianţă, dar totodată atenţionează nu fără temei că structura, mai ales într-o lume bipolară, nu poate în nici un caz să explice orice [10, p. 237].

În aceeaşi ordine de idei se pronunţă şi E.Pozdneakov, care subliniază că atît timp cît structura nu este cunoscută, sistemul prezintă în sine o masă haotică de legături variate: structura exprimă conexiunile necesare dintre elementele sistemului, avînd semnificaţie categorială [28].

Totuşi este important de precizat că M.Kaplan este unul dintre primii cercetători care a supus unui studiu esenţial rolul definitoriu al structurii (tratată în sens de distribuţie a puterii) asupra funcţionării şi transformării sistemelor internaţionale, relaţiile dintre actori fiind determinate de anumite constrîngeri în formă de reguli imuabile de comportament. Un alt specialist de marcă, R.Aron din contra, din perspectiva realistă susţine că aceste reguli sînt stabilite şi schimbate de marile puteri, care întotdeauna îşi rezervează un anumit spaţiu de alegere provenit din prima dimensiune structurală a sistemelor internaţionale – configuraţia raporturilor de forţe, care reflectă numărul şi caracterul relaţiilor dintre principalii actori. Celelalte două dimensiuni, ierarhia actorilor şi caracterul omogen sau eterogen al componenţei sistemelor internaţionale, elucidează inegalitatea posibilităţilor militaro-politice, economice, socioculturale, ideologice, în resurse etc. ale protogoniştilor de a influenţa asupra sistemului internaţional şi, respectiv, gradul de concordanţă sau conflict dintre entităţile politice din cadrul sistemului cu privire la principii şi valori [29].

Spre deosebire de analistul francez, M.Bercher propune o singură categorie de cercetare structurală a sistemului internaţional – configuraţia forţei, în timp ce K.Holsti şi J.-P.Derriennic au elaborat instrumentarii mai extinse, de analiză, primul definind patru elemente – natura şi autonomia, stabilitatea/durabilitatea unităţilor participante în circuitul internaţional; structura sistemului; formele majore de interacţiune dintre entităţi; regulile care guvernează aceste interacţiuni din cadrul sistemului, în timp ce al doilea - propune şase caracteristici: numărul actorilor; repartizarea forţelor între actori; relaţia dintre conflict şi cooperare în cadrul sistemului; mijloacele permise de sistem pentru a fi utilizate; influenţa sistemului asupra comportamentului actorilor; diferenţele de statute dintre actori, ele asigurînd, potrivit cercetătorului canadian, posibilitatea de “a descrie structura oricărui tip de sistem internaţional” [30]. În opinia lui K.Holsti, sistemul internaţional de relaţii interstatale începe după anul 1648 şi reprezintă o totalitate de entităţi politice independente aflate într-un proces reglementat de interacţiune, în pe cînd francezul J.-B.Duroselle îl defineşte prin binomul regularităţi/iregularităţi ce se produc în cadrul lui începînd cu secolul al XVI-lea.

Dacă R.Aron punctează asupra rolului determinant al actorilor, iar K.Waltz din contra, defineşte structura în calitate de cauză a comportamentului statelor, A.Wendt se pronunţă pentru relaţia reciprocă „agent-structură: actorii statali nu există independent de structurile sistemului internaţonal, dar în acelaşi timp structurile nu există independent de reproducerea şi transformarea lor posibilă de către agenţi” [31]. În acest sens, teoria structurală constructivistă a lui A.Wendt presupune că statele reprezintă principalele unităţi de analiză ale politicii internaţionale, structurile-cheie din sistemul de state sînt mai curînd intersubiective decît materiale, interesele şi identităţile de stat fiind în mare parte constituite mai degrabă de aceste structuri sociale decît date în mod exogen sistemului de natura umană sau de politici sociale interne [32], pe cînd constrîngerile structurale ale agenţilor statali se realizează prin modificarea costurilor şi beneficiilor în funcţie de diferite strategii.

Este de precizat că polaritatea se rezumă la trei tipuri de structuri ale sistemului internaţional şi, respectiv, trei configuraţii ale ordinii mondiale: unipolară, bipolară şi multipolară. Conform lui W.Wohforth, susţinut de J.Mearsheimer, unipolaritatea nu este altceva decît „o structură în care capacităţile unui stat se dovedesc a fi prea mari pentru a fi contrabalansate”, ea presupune, potrivit lui S.Huntington „o supraputere, nici o putere majoră semnificativă şi multe puteri minore,…supraputerea fiind în stare să soluţioneze eficient problemele internaţionale de una singură şi nici o combinaţie de alte state (o coaliţie de puteri minore –n.n) nu dispune de potenţialul necesar pentru a-i impune condiţii să-şi modifice acţiunile “[33]. Bipolaritatea implică două supraputeri, ca regulă aflate în conflict multiaspectual, fiecare dominînd o anumită parte din sistemul internaţional, iar rivalitatea se manifestă fie prin concurenţa pentru extinderea influenţei, incluzînd aplicarea diferitor tipuri de mijloace, inclusiv, potrivit lui P.de Senarclens, războaiele dintre sateliţi, fie degenerează, conform lui K.Holsti, într-o conflagraţie generală care include ambele alianţe. Multipolaritatea, precizează S.Huntington, presupune trei şi mai multe mari puteri aflate în relaţie de concurenţă şi cooperare în condiţiile unui echilibru relativ de forţe, soluţionarea problemelor internaţionale de importanţă majoră reclamînd efortul conjugat al principalîlor actori.

 În paragraful următor vom analiza detaliat şi sub mai multe aspecte situaţia ştiinţifică frustrantă provenită din nepronosticarea de către teoria relaţiilor internaţionale a sfîrşitului războiului rece la timpul şi în maniera în care s-a produs. Însă nu este mai puţin adevărat că în anii 1950 şi în 1963 W.Lippmann a exprimat unele supoziţii de tipul că lumea bipolară s-ar fi aflat într-un proces permanent de disoluţie, invocîndu-se fisurarea celor două supraputeri. Totuşi ideile de acest conţinut sînt promovate mai degrabă cu titlul de deziderate politico-ideologice, chiar dacă unele proiecte cum a fi teoria convergenţei, merită o apreciere cuvenită şi St.Hoffmann susţine pe bună dreptate că în domeniul relaţiilor internaţionale n-a fost elaborată încă o teorie satisfăcătoare a schimbării, adică „un set de ipoteze şi propoziţii derivate din sau confirmate de cercetarea empirică prin care s-ar identifica factorii principali de continuitate şi cauzele transformării” [34], invocîndu-se mai degrabă un număr de concluzii extrase din istorie. În acelaşi timp este important de precizat că în majoritatea cazurilor se faceau referinţe la ideea lui R.Aron, cre prevedea că „războaiele generale”, ale căror cauze pot fi numeroase, “provoacă o schimbare de sistem”.

Trebuie de apreciat însă, că această supoziţie vizează cu predilecţie bipolaritatea, date fiind omogenitatea sau eterogenitatea sistemelor provenite din aranjamentele şi credibilităţile din cadrul fiecărui pol, dar care, după cum a anticipat uimitor de bine St.Hoffmann, nu s-a dovedit a fi valid pentru transformările provocate de sfîrşitul războiului rece.

K.Waltz consideră că „o schimbare structurală este o revoluţie” produsă în principiul ordonator al sistemului sau „o modificare în distribuţia capabilităţilor între unităţile lui” [35]. Referindu-se la aceste supoziţii, J.Ruggie este de părere că teoria lui K.Waltz ignoră deosebirile dintre sisteme alcătuite din diferite tipuri de unităţi, iar R.Keohane o apreciază ca fiind „atît de generală încît trece cu greu testele dificile pe care ea însăşi le stabileşte” pentru o asemenea construcţie. M.Kaplan din contra, susţine că schimbările sînt determinate de comportamentul actorilor, statele fiind „surse perturbatoare din afara sistemului”. R.Rosecrance deasemenea numeşte statele „o sursă perturbatoare” fie „într-o măsură mai mare, dacă elitele lor sînt revoluţionare şi nu posedă un control sigur asupra unei cantităţi mari de resurse disponibile”, fie „într-o măsură mai mică dacă elitele lor sînt conservatoare şi posedă un control sigur asupra unei cantităţi restrînse de resurse”. El defineşte patru determinante inerente oricărui sistem: atitudinea elitei şi gradul de control exercitat de acesta asupra resurselor, accesibilitatea resurselor controlate de elită şi capacitatea ei de a ţine sub control factorii perturbatori. Concluzia preliminară este că instabilitatea internă ameninţînd existenţa elitei, se răsfrînge asupra sistemului internaţional şi implicit, sporeşte gradul lui de turbulenţă.

Elaborînd patru elemente structurale ce formează un ciclu deplin al sistemului, sursa perturbatoare sau input, mecanismul reglator, constrîngerile de mediu care convertesc fenomenele înregistrate şi obţinerea rezultatelor în urma convertirii constrîngerilor, el deosebeşte nouă tipuri de sisteme istorice ale relaţiilor internaţionale pe care le partajează în două modele:

  1. stabil – include „secolul al XVIII-lea” (1740-1789), „concertul european” (1814-1822), „concertul scurtat” (1822-1848), „concertul lui Bismark” (1871-1890) şi „perioada postbelică” de la 1945;
  2. instabil – cuprinde „imperiul revoluţionar” (1789-1814), „concertul demolat” (1848-1871), „naţionalismul imperialist” (1890-1918) şi „militarismul totalitarist” (1918-1945) [36].

Precizînd că abordarea sistemică concepe sistemul internaţional-politic în forma conexiunii directe dintre structura internaţională şi unităţile de interacţiune, supunînd analizei critice cele două sus-menţionate elaborări ştiinţifice, K.Waltz insistă că M.Kaplan prin tentativa sa teoretică numită „sistem de acţiune” a suferit eşec din cauza că „n-a fost în stare să conceapă într-un mod util sistemul internaţional în relaţiile cu mediul său ori să traseze o limită între ele”, confuntîndu-le de fapt şi se solidarizează cu Ch.McClelland, care exprimă opinia că M.Kaplan în egală măsură a popularizat, dar şi a ocultat teoria sistemică. K.Waltz refuză şi, elaborării lui R.Rosecrance dreptul de a se numi teorie, catalogînd-o că nu este mai mult decît o schiţă, demersul lui istoric este considerat a fi unul, reducţionist din motivul că „sistemele n-au nici un impact asupra acţiunilor şi interacţiunilor statelor, iar tentativa de a corela insecuritatea internă a elitelor cu instabilitatea internaţională se dovedeşte a fi nefondată, dat fiind că se extrage nefondat concluzia că politica internaţională din perioadele 1789-1814 şi 1918-1945 ar fi  fost bipolară”.

Într-adevăr, concluziile lui R.Rosecrance că „tipul de comportament al actorilor determină rezultatele internaţionale” în unele cazuri sînt forţate logic şi vin în contradicţie cu realităţile: evident este că cei mai mari disturbatori ai sistemelor internaţionale definite de analistul american au fost Napoleon şi A.Hitler, însă nu este mai puţin adevărat că ei n-au avut frică de „răsturnare a constituţiilor interne” din perioadele care i-au precedat. Deasemenea este îndoielnic şi dificil de confirmat ideea cum că în primii cincisprezece ani postbelici rolul de reglator de sistem au fost exercitate de Organizaţia Naţiunilor Unite, ar care, în opinia noastră, dar care mai degrabă a servit în calitate de tribună pentru propagandă ideologică şi mai ales de blocul ţărilor neangajate, însă cu elite dispersate şi nesigure (considerăm că ponderea internaţională a pretinsului bloc a fost minimală, chiar dacă în anul 1955 au fost adoptate „principiile de la Bandun şi în 1961 a fost fondată Mişcarea de Nealiniere).

În tentativa de a explica schimbarea sistemelor internaţionale de state, R.Gilpin a elaborat teoria opţiunii raţionale, bazată pe unele ipoteze ale teoriei microeconomice a alegerii raţionale, prin care el defineşte trei tipuri de schimbări : prin interacţiune – se referă la schimbarea relaţiilor interstatale într-un anumit cadru al echilibrului de putere; sistemică – vizează guvernarea generală a sistemului, numărul marilor puteri şi schimbarea identităţii puterilor dominante, schimbările producîndu-se ca regulă printr-un război în interiorul lui, izbucnit fie în urma provocărilor la adresa distribuţiei de putere existentă, fie a încercărilor de a o menţine;  schimbarea sistemelor – presupune transformarea fundamentală a actorilor şi deci, a naturii sistemului. Schimbarea ciclică în sistemul internaţional este determinată de cinci principii:

  1. un sistem internaţional este stabil, adică se află în echilibru, dacă nici un stat nu consideră că schimbarea este profitabilă;
  2. un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aşteptate depăşesc costurile presupuse;
  3. un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică şi economică pînă cînd costurile marginale ale unei viitoare schimbării sînt egale sau mai mari decît beneficiile aşteptate;
  4. odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări şi expansiunea este atinsă, costurile economice de menţinere a status-quo-ului tind să crească mai repede decît capacitatea economică de a-l susţine;
  5. dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este depăşit , sistemul se va schimba şi se va stabili un echilibru nou, care va reflecta redistribuţia puterii [37].

Prin urmare, conform lui R.Gilpin, sistemul internaţional fiind din 1648 centrat pe state, este supus schimbărilor sistemice, stabilitatea sau instabilitatea lui depinzînd de existenţa unui hegemon politic şi economic, cum a fost Marea Britanie în secolul al XIX-lea sau se dovedesc a fi Statele Unite ale Americii după 1945. Mecanismul principal de realizare al schimbării a fost „războiul hegemonic”, acesta determină în ultimă instanţă statul sau statele care vor domina şi guverna sistemul, factorii motivaţionali ai modificării fiind de caracter teritorial, social-demografic şi tehnologic-militar. Autoritatea puterii-hegemon este în descreştere pe măsură ce costurile dominaţiei încep să fie mai mari decît avantajele, iar rivalii nu ezită s-o conteste, provocîndu-se instabilitate şi dezechilibru, dar care sînt remediate prin război.

Referindu-se la acelaşi sibiect al declinului puterilor hegemonice, mai ales în perioada contemporană, fapt care se răsfrînge asupra stabilităţii, B.Buzan subliniază că acestea se erodează datorită „autoepuizării economice pe termen lung prin export de inflaţie, transfer de capital şi tehnologie, sporirii rigidităţii structurale în plan economic ca rezultat al cererilor sociopolitice provenite din experienţa puterii şi succesului precum şi din cauzele costurilor disproporţionate, în special de caracter militar, care împovărează economia hegemonului în relaţiilor cu rivalii săi” [38].

St.Hoffmann evaluînd teoria lui R.Gilpin, care consideră că pentru ca un anumit tip de ordine economică internaţională să funcţioneze, statul hegemon trebuie să stabilizeze relaţiile monetare şi comerţul internaţional, să asigure redistribuirea capitalului prin ajutor extern şi să dispună de un mecanism de sancţionare a actorilor ce abuzează de sistem, [39], conchide că aceasta „oferă o expunere mai bună a sistemului economic internaţional decît a celui politic”,iar în accepţia lui R.Keohane, ea „nu reflectă bine ascensiunea unităţii hegemonice şi nu clarifică de ce mai degrabă apar unii adversari decît alţii”. În acelaşi timp, urmărind să contribuie la elaborarea teoriei stabilităţii hegemonice, R.Keohane susţine că „structurile hegemonice ale puterii, dominate de o singură ţară, contribuie în cea mai mare măsură la dezvoltarea regimurilor internaţionale puternice, ale căror reguli sînt relativ precise şi bine asimilate... Este de aşteptat, aspiră profetic analistul american la începutul anilor ’80 ai secolului XX, ca  declinul structurilor hegemonice de putere să prevestească decăderea forţei regimurilor economice internaţionale corespunzătoare” [40]: „hegemonia deţine adesea un rol important, chiar esenţial, în crearea regimului internaţional”, însă „mărimea şi incertitudinea costurilor tranzacţiei presupun ca regimurile să fie mai uşor de menţinut decît de creat”. La rîndul, încercînd să definească noutatea de conţinut în teoria lui R.Keohane, dar totodată fiind marcat de realităţile din condiţiile războiului rece, D.Snidal exprimă opinia că aceasta nu se rezumă la afirmaţia potrivit căreia  „actorii principali pot impune un regim în politica internaţională (fapt care ne-ar întoarce în timp cel puţin pînă la Tucidide), ci înţelesul pe care îl imprimă acţiunii colective şi concluzia că hegemonia este benefică într-un sens larg” [41].

Luînd ca bază criteriul dominaţiei asupra mărilor, rutelor comerciale importante şi punctelor de sprijin de interes strategic şi propunînd două modele de analiză comparată care sînt asociate cu două sisteme universale, Agraria şi Industria, G.Modelski concepe evoluţia relaţiilor internaţionale în formă de cinci cicluri succesive: portughez (1497-1580), olandez (1580-1713), două cicluri britanice (1710-1783 şi 1815-1918), urmate de cel american, început în 1918 şi aflat în plină desfăşurare. În opinia noastră schemele conceptuale de analiză elaborate de G.Modelski prin abstracţie se bazează pe unităţi fie agrare, fie industriale întruchipînd trăsături ale sistemelor internaţionale alcătuite din totalităţi de elemente care se află în interconexiune, dar în acelaşi timp nu este absolut indispensabil ca să aibă corespondent în realitate: în cadrul modelelor se combină elemente caracteristice diferitor perioade istorice şi „este important de a urmări procesul modificării sistemelor în raport cu cele două puncte extreme ale scării convenţionale – agraria şi industria” [42].

R.Cox abordează hegemonia în spirit marxist, în sensul expus de A.Gramsci, ca unitate a structurii şi suprastructurii, adică puterea bazată pe dominaţie asupra producţiei este exprimată printr-o ideologie care încorporează compromisul sau consensul dintre grupurile dominate şi cele dominante. R.Cox este de părere că hegemonia la nivel global nu poate fi echivalată sub aspect realist cu dominaţia simplă, deoarece, realismul nu face decît să perpetueze supremaţia celor doi actori majori asupra restului lumii, dar totodată nu poate fi tratată nici în accepţie neoliberală, ca bun public de urmărit, dat fiind că instituţionalismul neoliberal nu proclamă decît interesele hegemoniilor, propunîndu-le întregii lumi ca fiind în interesele tuturor, cu toate că în cazul statelor slab dezvoltate schimbul economic neîngrădit se dovedeşte a fi mai puţin profitabil sau chiar în defavoarea lor. Ambele teorii sînt îndreptate spre legitimarea dominaţiei celor puternici, iar anihilarea ei poate fi realizată doar printr-un efort comun al actorilor aflaţi în periferia sistemului mondial, avînd şanse mai mari de reuşită în condiţiile crizelor inevitabile ale capitalismului. Este de menţionat că el recunoaşte rolul hegemoniilor în menţinerea stabilităţii internaţionale, dar nu exclude totodată posibilitatea schimbării, deosebind „trei structuri succesive ale ordinii mondiale”: economia internaţională liberală (1789-1873), era imperialismului concurenţial (1873-1945) şi ordinea mondială neoliberală (după 1945) [43].

I.Wallerstein deasemenea defineşte trei modele de hegemonie, Provinciile Unite la mijlocul secolului al XV11-lea, Marea Britanie la mijlocul secolului al X1X-lea şi Statele Unite ale Americii la mijlocul secolului XX [44], dar spre deosebire de R.Gilpin sau G.Modelski, consideră că schimbările structurale se produc nu pe orizontală, ci pe verticală, mai ales prin extinderea pieţii capitaliste, el avînd în vedere nu „o singură putere care domină sistemul într-o anumită perioadă de timp, ci stabileşte o structură în formă de trei cercuri concentrice, determinată de conexiunile economice fundamentale ce lasă loc controlului exercitat asupra sistemului de către o putere-hegemon” [45]. Structura triadică definită de J.Wallerstein, care, dealtfel, se dovedeşte a fi destul de complexă, cuprinde:

  1. centrul – include două categorii de puteri majore: statele care au interese la scară globală şi dispun de potenţial pentru a le susţine şi statele care au influenţă mare asupra formării şi respectării regulilor de funcţionare ale sistemului internaţional, mai ales cele de caracter economic;
  2. semiperiferiile – constau din trei categorii de state: fostele puteri centrale ce se află într-o poziţie descendentă, dar care continuă să deţină o pondere importantă în sistemul internaţional, puterile în devenire, care urmăresc să-şi sporească rolul în relaţiile internaţionale şi puterile regionale subsistemice, ale căror interese şi capacităţi nu depăşesc cadrul subregional;
  3. periferiile – înglobează statele cu economii subdezvoltate şi capacităţi militare foarte reduse, securitatea lor depinzînd în mare măsură de aranjamentele internaţionale ale puterilor majore.

Partajare între „centru”, şi „semiferie” şi „periferie” este definită în baza periodizării evoluţiei sistemului mondial, fiind urmărite tendinţele statelor suverane spre un anumit tip de structură: 1. 1450-1640: se pun bazele economiei capitaliste prin introducerea şi dezvoltarea circuitului monetar la nivel european, schimbul şi comerţul au favorizat comunicarea internaţională; 2. 1640-1815: se formează sistemul european comunicaţional în rezultatul „fortificării statelor naţionale ca urmare a eşecului Habsburgilor de a converti economia mondială într-un imperiu mondial”; 3. 1815-1917: este perioada echilibrului european, necesar marilor puteri pentru a elimina războaiele; 4. începe la 1917 sau secolul XX: statele fiind entităţi politice şi juridice urmăresc edificarea unui sistem organizaţional-instituţional de relaţii,[46].

Evident este că periodizarea istorică a sistemului mondial elaborată de J.Wallerstein necesită mai multe precizări, în special cele ce vizează de perioada iniţială, fiind propusă, potrivit lui St.Hoffmannn, „o schemă dezvoltată în baza unor analize particulare de evenimente”. Periodizarea contextuală a sistemelor internaţionale fundamentată de F.Pearson şi J.Rochester din contra, cere mai puţine specificări cronologice, cu excepţia argumentării liniei de demarcaţiune dintre ultimele două etape, dar pune multe semne de întrebare privind catalogarea lor: 1. 1648-1789: sistemul clasic internaţional; 2. 1789-1945: sistemul internaţional tranziţional; 3. 1945-1973: sistemul internaţional postbelic; 4. de la 1973: sistemul internaţional contemporan [47]. În opinia noastră, F.Pearson şi J.Rochester au forţat în mod neîntemeiat semnificaţia destinderii globale dintre supraputeri, la care se adaugă politica „orientală” pentru Europa a cancelarului vest-german W.Brandt şi încheierea războiului în Vietnam, ei au manifestat o doză exagerată de optimism, în realitate însă această etapă n-a durat nici jumătate de deceniu şi a cedat locul logicii confruntării, care este mai firească lumii bipolare, iar sub aspect extins, luînd ca bază alternanţa cooperare/conflict, a luat sfîrşit odată cu războiul rece.

Am remarcat deja că M.Kaplan este unul dintre primii cercetători care a întreprins o tentativă consistentă de a aplica analiza sistemică în investigarea relaţiilor internaţionale, abordate ca o totalitate integră. Înţelegerea relaţiilor internaţionale potrivit analistului american, se realizează prin întermediul noţiunilor „structură”, „echilibru”, „stabilitate”, „modificări dinamice” ale sistemelor internaţionale. De precizat este că în dezacord cu R.Aron, el face distincţie dintre stările de „echilibru” şi „stabilitate”, considerînd că echilibrul poate fi instabil. Relaţiile internaţionale globale, subliniază M.Kaplan, alcătuiesc un sistem unic ultrastabil care este mişcat în timp deasemenea variabile precum numărul, tipul şi comportamentul statelor, potenţialul lor militar şi economic: procesele internaţionale şi interconexiunea lor defineşte „sistemele structurale şi behavioriste ce se desfăşoară în diferite perioade istorice” [48]. El deosebeşte şase tipuri de bază şi patru varietăţi cu titlul de precizări şi completări de sisteme internaţionale, dintre cele şase macromodele ale politicii internaţionale două fiind realităţi istorice, sistemul echilibrului de forţe şi sistemul bipolar flexibil, iar celelalte patru – veto individul, bipolar rigid, universal şi ierarhic – nu reprezintă altceva decît construcţii ipotetice.

Sistemul echilibrului de forţe se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii: statele naţionale sînt unicii actori internaţionali din care cauză lipsesc subsisteme politice şi diferenţierea rolurilor; obiectul de bază al preocupării actorilor este asigurarea securităţii optime, fiecare urmărind să-şi rezerveze mai multă securitate decît cota-parte ce îi revine din potenţialul militar comun al sistemului; are loc creşterea stocastică şi imprevizibilă a producţiei, iar absenţa acţiunilor compensatorii sporeşte pericolul micşorării gradului de stabilitate al sistemului; fiecare actor, inclusiv marile puteri, numărul cărora nu trebuie să fie mai mic de cinci, are nevoie de aliaţi pentru a-şi valorifica scopurile şi deci, este vital cointeresat în menţinerea potenţialilor parteneri de coaliţii. Regulile de comportament pentru actorii din acest sistem multipolar sînt următoarele: să-şi extindă posibilităţile, de preferat prin negocieri decît utilizînd războaiele, dar totodată este mai bine să poarte un război decît să nu fie în stare să-şi lărgească posibilităţile; mai bine să termine războiul decît să distrugă marea putere; să opună rezistenţă oricărei coaliţii sau naţiuni care tinde să predomine în sistem; să considere marile puteri ca fiind parteneri acceptabili, să permită ţării învinse să se includă în sistem cu dreptul de partener acceptabil etc. În cazul în care marile puteri se conduc de aceste reguli, sistemul echilibrului de forţe funcţionează în maniera următoare: coaliţiile avînd ca suport interese concrete, sînt de caracter provizoriu şi de scurtă durată din cauza că cele permanente pot submina echilibrul necesar pentru asigurarea securităţii tuturor membrilor sistemului; statele urmăresc în războaie scopuri limitate, respectă regulile şi nu se implică în afacerile interne ale altor actori.

Considerăm că ordinea neamestecului în afacerile interne ale altor state se referă numai la relaţiile dintre marile puteri, care mai ales după Congresul de la Viena din 1815, au utilizat pe larg principiul echilibrului de putere şi diplomaţia în comun, devenite instituţii importante ale concertului european, asumîndu-şi, potrivit lui D.Armstrong, un rol managerial deosebit în sistemul internaţional prin însuşirea dreptului şi responsabilităţii exercitării unei forme de tutelaj asupra actorilor minori, tutelaj ce le-a oferit prerogative extinse de intervenţie în afacerile lor interne şi de a le ţine într-o anumită măsură sub control politica externă.

Sistemul bipolar flexibil se distinge prin următoarele caracteristici: prezenţa a două blocuri, fiecare fiind condus de un actor-lider; diferenţierea rolurilor în interior, eterogenitatea sistemului fiind amplificată şi de apariţia ţărilor din lumea a treia şi crearea organizaţiilor internaţionale guvernamentale; prezenţa armamentului nuclear. Regulile de funcţionare al blocurilor sînt următoarele: predomină tendinţa de extindere a propriilor posibilităţi în comparaţie cu posibilităţile celuilalt bloc; este mai bine să poarte război cu orice preţ decît să permită blocului advers să ocupe poziţie dominantă; devine evidentă tendinţa de a supune scopurilor sale scopurile actorilor universali supranaţionali, iar obiectivele blocului opus să fie subordonate scopurilor actorilor universali; este omniprezentă năzuinţa de extindere a blocului, dar manifestînd de toleranţă faţă de ţările nealineate în cazul în care intoleranţa ar conduce direct sau indirect spre îndreptarea lor către celălalt bloc. M.Kaplan consideră că în dependenţă de gradul de ierarhizare a relaţiilor în interior, funcţionarea blocurilor se apropie de tipul bipolar rigid în cazul existenţei ierarhiei sau de multipolaritate cînd aceasta este atenuată.

Sistemul bipolar rigid deasemenea întruneşte două blocuri, dar se deosebeşte de tipul precedent prin următoarele trăsături distinctive: ţările nealineate şi organizaţiile internaţionale guvernamentale sau dispar, sau încetează să mai aibă vreo importanţă; blocurile sînt organizate strict ierarhic, în cadrul fiecărui pol conflictele fiind reglementate efectiv; nu sînt dezvoltate funcţii integratoare şi de mijlocire, fiind omniprezent un grad înalt de tensionare disfuncţională şi lipsă de stabilitate.

Sistemul universal este asemănător unei federaţii şi se defineşte prin următoarele caracteristici: rolul predominant revine actorului universal; relaţiile internaţionale se desfăşoară în baza unor reguli, responsabilitatea pentru funcţionarea lor revenind actorului universal: stabilitatea sistemului este determinată de raporturile dintre potenţialele militare ale actorului universal, pe de o parte, iar pe de alta, ale actorilor naţionali; condiţiile indispensabile de funcţionare ale sistemului sînt: un grad înalt de omogenitate politică a mediului internaţional; solidaritatea dintre actorii naţionali şi actorul universal; existenţa unui sistem bine organizat de integrare politică, administrativă şi economică.

Sistemul ierarhic nu prezintă în sine altceva decît un stat mondial, el poate fi de caracter democratic cînd se formează în baza actorului universal sau autoritar cînd este impus de blocul învingător sau de actorul cel mai puternic. Trăsăturile acestui tip de sistem sînt următoarele: un grad înalt de integrare şi stabilitate; partajarea sistemului în subdiviziuni funcţionale, numite „sisteme politice”; statele naţionale îşi pierd din importanţă, devenind simple unităţi teritoriale, tendinţele centrifuge fiind imediat contracarate.

Sistemul cu drept de veto individual poate fi blocat de fiecare actor prin mijloace de şantaj, dar în acelaşi timp orice actor poate să se opună cu vehemenţă şantajului, fiind în măsură să se apere de adversari.

Prin urmare, majoritatea dintre modelele elaborate de M.Kaplan poartă amprenta unor construcţii teoretice elaborate cu precădere prin modelare, însă prin analiza comparată a comportamentului actorilor el urmăreşte să identifice sursa schimbării sistemelor internaţionale şi factorii structurali care sînt în măsură să asigure stabilitatea lor. În opinia lui spre deosebire de K.Waltz, structura nu explică toate aranjamentele din cadrul sistemelor internaţionale, dar atribuie teoriei un rol important în pronosticarea şi elaborarea unor scheme de comportament în interiorul unui anumit tip de sistem, el subliniind că aceasta „trebuie să fie în măsură să prevadă condiţiile în care sistemul rămîne stabil şi condiţiile în care se va transforma precum şi tipul de modificări eventuale ce se vor produce”.

Un alt aspect important ce vizează polaritatea ţine de determinarea influenţei distribuţiei puterii în sistemul internaţional asupra stabilităţii lui, opiniile cercetătorilor variind în dependenţă de numărul polilor, abordanţi în parte sau în combinaţii, investigaţiile fiind analizate pe determinarea structurilor care asigură cel mai eficient echilibrul şi stabilitatea. care sînt tratate sau ca fiind identice, sau deosebindu-se. Este important de precizat că marea majoritate a elaborărilor ştiinţifice sînt ancorate pe tipologii cantitativiste, chiar dacă unii cercetători, cum ar fi A.Wendt respinge în general această metodologie, considerînd-o în spirit constructivist a fi nefondată din cauza că încercările de a deduce modele de stabilitate şi pace prin analiza distribuirii diferite a puterii între state se dovedesc a fi inadecvate sub aspect istoric în lipsa examinării teoretice a modului în care unii actori statali înţeleg natura şi identitatea ameninţărilor din partea altor entităţi de acelaşi tip, dat fiind că ei „acţionează în baza semnificaţiilor constituite social pe care le au obiectele pentru ei” [49]. Totuşi, deşi consideră că cel mai bun mecanism de studiere a stabilităţii internaţionale nu este utilizarea numărului variabil de mari puteri din cauza că asemenea analiză statică se dovedeşte a fi un obstacol în calea concentrării atenţiei asupra unor procese mai semnificative de interacţiune dintre state, moderniştii K.Deutsch, şi D.Singer prin aplicarea tehnicilor matematice sofisticate ajung la concluzia că sistemul multipolar compus din cel puţin cinci mari puteri este din punct de vedere istoric mai stabil decît cele care includ mai puţini actori majori [50]. În cadrul ordinii multipolare există o distribuţie relativ egală a puterii în rîndurile actorilor majori şi deci, este imposibil ca unul să predomine asupra celorlalţi, fapt care ar trebui să restrîngă aria opţiunilor de natură violentă şi să garanteze stabilitatea sistemului internaţional. Totodată K.Deutsch exprimă părerea că acest tip de sistem se dovedeşte a fi predispus la instabilitate structurală internă, aceasta fiind determinată de concentrarea de forţe în formatul unei coaliţii în raportul nu de trei la doi, ci de patru la unu.

Obţinînd prin utulizarea metodelor statistice dependenţa dintre numărul războaielor desfăşurate în cadrul sistemelor internaţionale şi numărul centrelor de forţă, el identificînd 21 de subsisteme internaţionale în baza „repartiţiei resurselor”, iar „stabilitatea”/ „instabilitatea” este determinată de numărul războaielor ce au loc, M.Haas a conchis că monopolaritatea se distinge prin gradul cel mai înalt de stabilitate, bipolaritatea se asociază cu războaie îndelungate, dat fiind că unii actori încearcă să modifice „repartizarea resurselor”, iar în cadrul multipolarităţii există un număr mare de conflicte, dar care de cele mai multe ori nu provoacă schimbări cardinale în sistem. În acest sens, multipolaritatea este mai stabilă decît bipolaritatea, în sensul că „stabilitatea” este concepută ca păstrare a numărului centrelor de forţă, iar „instabilitatea” este determinată de numărul războaielor ce se desfăşoară în sistemul internaţional. P.Hassner din contra, este de părere că numărul mare al centrelor de forţă riscă să devină mai degrabă o sursă a evenimentelor imprevizibile şi dezordinii necontrolate decît de reţinere, subliniind în lumea bipolară s-a stabilit echilibrul nuclear între supraputeri. E.Mansfield şi J.Ikenberry, în special ultimul, deasemenea consideră că ordinea unipolară este cea mai sigură formă de asigurare a stabilităţii în sistemul internaţional datorită capacităţii puterii-hegemon de a predomina asupra oricărei coaliţii şi interveni în conflictele generatoare de instabilitate prin inhibarea dispoziţiilor belicoase [51]. În ordinea de idei reliefată se propună şi D.Wilkinson, care susţine că „sistemul unipolae asigură cel mai eficient stabilitatea internă şi poate dura decenii, configuraţia unipolară dispune de factori interni care se reglează de la sine” [52]

Argumentînd că „mai mic” este mai preferabil decît „mic”, K.Waltz exprimă opinia că sistemele internaţionale mai mici la număr sînt mai stabile, iar membrii lor se dovedesc a fi capabili într-o măsură mai mare să administreze afacerile în beneficiul lor reciproc, sistemele stabile fiind deasemenea „autoconsolidante, deoarece înţelegerea comportamentului celorlalţi, încheierea de acorduri cu ei şi menţinerea sub control a respectării lor devin mai uşor de realizat printr-o experienţă continuă”. În cadrul sistemului bipolar interdependenţa este scăzută, iar liderii de alianţă îşi alcătuiesc strategiile pornind de la propriile calcule cu privire la interese, ei fiind liberi să-şi urmeze linia trasată, care este îndreptată cu predilecţie spre înfruntarea principalului adversar. Supraputerile trebuie să se înfrunte reciproc, principalele constrîngeri fiind provocate nu de acţiunile propriilor asociaţi, ci ale adversarului global, în timp ce în lumea multipolară pericolele sînt distribuite difuz, responsabilităţile sînt neclare, interdependenţa fiind ridicată din cauza că statele deseori îşi pun resursele în comun pentru a le servi intereselor. În sistemul multipolar puterile depind una de alta, iar „dificultăţile ies la iveală mai ales în momentul în care unele state le ameninţă pe altele, în timp ce alinierile se dovedesc a fi incerte incerte” [53].

J.Mearsheimer este mai „ofensiv” în comparaţie cu K.Waltz, susţinînd că în condiţiile anarhiei şi dilemei securităţii actorii majori caută să-şi maximizeze puterea relativă în raport cu ai lor competitori,ei urmărind să-şi instaureze hegemonia. El defineşte structura internaţională prin două criterii: distribuţia capacităţilor prezente la vedere sau latente din sistem şi decalajul dintre primele două state. În baza primului criteriu se deosebesc sisteme multipolare şi bipolare, iar conform celui de al doilea – cele echilibrate şi neechilibrate. Ca rezultat al combinării ecestor criterii, analistul deduce patru tipuri de sisteme: multipolar echilibrat, multipolar neechilibrat, bipolar echilibrat şi bipolar neechilibrat, dar precizează în acelaşi timp numai primele trei au corespondenţă în realitate. Sistemele multipolare se dovedesc a fi mai instabile şi deci, mai predispuse către război decît cele bipolare, cauzele fiind următoarele: numărul mare de actori importanţi sporeşte oportunităţile de război, fiindcă apar mai multe situaţii de conflict; asimetriile de putere, acordîndu-se prioritate pasării responsabilităţii în dauna contrabalansării, fapt care face mai dificil prevenirea războiului; sporeşte riscul erorilor de calcul privind puterea relativă, dar şi hotărîrea statelor de a-şi realiza interesele. În continuare, multipolaritatea neechilibrată este mai predispusă către război decît cea echilibrată, deoarece există tendinţa hegemonului potenţial de a forţa obţinerea hegemoniei regionale şi, respectiv, gîndul sporit al fricii la nivelul celorlalte state, care poate să le inspire către adoptarea politicilor riscante.

Este de precizar deasemenea că lumea descrisă de J.Mearsheimer include şi state revizioniste, el considerînd că raporturile dintre marile puteri din perioada 1792-1990 au luat forma conflictului dintre actorii de această factură, pe cînd, pentru comparaţie, K.Waltz din contra, în spirit „defensiv” consideră că puterile majore puterile tind către menţinerea status-quo-ului, în timp ce Ch.Glaser exprimă o supoziţie intermediară, susţinînd că statul trebuie să-şi fortifice capacitate de descurajare şi apărare, dar fără a submina capacităţile similare ale altor actori. Cazurile de nonexpansiune s-au datorat, în accepţia lui J.Mearsheimer, descurajării reuşite, transpusă mai ales prin contrabalansarea eventualilor agresori şi într-o măsură mai mică prin pasarea responsabilităţii, un rol important „echilibrator” revenind deasemenea puterii blocante a apei şi particularităţilor de comportament ale hegemonului regional [54]. Însă Ch.Kupchan supunînd analizei construcţia lui J.Mearsheimer, a identificat unele contradicţii între prescripţiile teoretice deduse din aplicarea acestor variabile şi realităţile internaţionale, cum ar fi dobîndirea de către SUA a hegemoniei continentale în scopul al XIX-lea, care s-a realizat nu prin război şi prin lipsa contrabalansării din partea altor state din „lumea nouă” ş.a.

Cercetînd aproape în exclusivitate numai relaţiile interstatale din domeniul strategico-diplomatic, R.Aron defineşte prin „configuraţia raporturilor de forţe” două tipuri de sisteme internaţionale, iar binomul „omogenitate/eterogenitate” eate utilizat pentru a determina modalităţile de asigurare ale echilibrulului şi stabilităţii lor. Sistemul echilibrului multipolar este rezultat al compromisului între starea naturală şi dominaţia legilor–statele recunosc dreptul reciproc la existenţă, tind să păstreze echilibrul şi manifestă un anumit grad de solidaritate. Sistemul echilibrului bipolar se distinge printr-un nivel mai înalt de eterogenitate, statele fiind împărţite în trei grupuri – liderii de alianţe, statele afiliate la coaliţii şi statele neangajate în conflicte. În acest sens, sistemul bipolar nu se dovedeşte a fi mai nestabil şi mai afectat de războaie decît cel multipolar, însă mai degrabă poate să provoace un război global în cauza că fiecare conflict local zdruncină sistemul internaţional. De fapt analistul francez nu precizează expres tipul de sistem care ar fi mai stabil, însă utilizînd categoria echilibrului de forţe în calitate de instrumentariu definitoriu de cercetare şi supraapreciind neîntemeiat, în opinia noastră, ponderea conflictelor locale în relaţiile internaţionale din lumea bipolară (Relaţiile Internaţionale sînt caracterizate ca „multiplicitate a centrelor de decizie şi, de aici, riscul războiului” [55], el consideră, ca dealtfel şi alţi cercetători precum M.Kaplan sau St.Hofmann, că tipul bipolar se dovedeşte a fi mai instabil în comparaţie cu multipolaritatea: „în sistemele bipolare, este de părere St.Hofmann, (comparativ cu structura multipolară- n.n.) predomină mai degrabă dialectica ostilităţilor” [56]. Ideea comună împărtăşită de aceşti trei cercetători de marcă este că nu contează aspectul numeric în asigurarea stabilităţii sistemului, ci relaţiile dintre poli, deşi în mod natural nu pot să nu existe unele diferenţe care provin din definirea rolului structurii: potrivit lui R.Aron modul de constituire a polilor sistemului internaţional se dovedeşte a fi cu mult mai relevant decît numărul lor, în timp ce M.Kaplan susţine că politica internaţională este dominată de subsisteme şi care erodează uşor. Considerăm că R.Aron a exagerat în mare măsură influenţa perturbatoare a conflictelor şi războaielor de nivel subregional asupra stabilităţii sistemelor bipolare, acestea fiind relevante în cazul bipolarităţii descrise de Tucidide, iar K.Waltz a remarcat pe bună dreptate că în lumea contemporană bipolară terţii, chiar şi cu statut de mari puteri, n-au fost în stare „să distorsioneze în mod dezastruos echilibrul” între supraputeri.

Nici St.Hoffmannn n-a catalogat deschis tipul cel mai stabil de sistem internaţional, dar ca şi mentorul său intelectual, R.Aron, înclină spre echilibrul multipolar, care „a funcţionat efectiv” după tratatele de la Westphalia, chiar dacă a fost „tulburat… de numeroase războaie limitate, însă acestea rareori au afectat populaţia civilă”. Sistemul contemporan bipolar se caracterizează prin eterogenitate în valori şi mai multe niveluri ale competiţiei şi rivalităţii, fiind compus din centrul care cuprinde taberele supraputerilor şi periferia neomogenă, fragmentată în subsisteme în dependenţă de gradul de prezenţă al celor doi actori majori. Schimbarea sistemelor internaţionale s-a succedat prin „mijlocirea războaielor generale, care… n-au fost întotdeauna inevitabile” [57], alături de acţiunile deliberate ale puterilor revoluţionare şi statelor revizioniste ele fiind provocate de circumstanţe particulare provenite din configuraţii provizorii. Elaborînd concepţia mizelor conflictului în calitate de instrumentariu de analiză care include structura fundamentală a sistemului şi starea tehnologiei conflictului, el face distincţie dintre sisteme stabile şi siteme revoluţionare: mizele conflictului într-un sistem stabil sînt limitate, iar relaţiile dintre actori se caracterizează prin moderaţie în amploare şi mijloace, pe cînd sistemul revoluţionar este extrem de instabil din cauza că moderaţia dispare, se produce o revoluţie în tehnologia conflictului sau o transformare a structurii fundamentale a lumii. Prin urmare, distincţiile dintre sistemele stabile şi cele revoluţionare sînt determinate de impactul Binomului „acceptare şi acord/neacceptare şi dezacord” asupra valorilor esenţiale şi regulilor de desfăşurare ale competiţiei dintre actori, mai ales dintre cei principali. Sistemele stabile sau alte ori numite „moderate” se caracterizează prin multipolaritate în distribuirea puterii şi omogenitate în scopurile trasate şi mijloacele utilizate de state, pe cînd cele revoluţionare se dovedesc a fi bipolare în distribuirea puterii şi eterogene în calităţile actorilor. În acelaşi timp determinînd particularităţile „sistemului politic mondial bipolar”, St.Hoffmannn îl etichetează ca fiind „atît revoluţionar, cît şi moderat”, invocînd pe bună dreptate posibilitatea „distrugerii reciproce asigurate”. Însă această „inconsecvenţă” este numită de K.Waltz o neclaritate „descurajantă” de poziţie, dar în acelaşi timp el însuşi a crezut că „armamentul nuclear face ca lumea bipolară să fie moderată”, chiar dacă, potrivit lui H.Mouritzen, care face mai multe comentarii la adresa teoriei watziene, îl consideră important în contextul teoriei sale, dar totuşi secundar în raport cu distribuţia capabilităţilor.

În accepţia lui H.Kissinger, sistemul internaţional este compus din elemente aflate în interconexiune şi totodată în mişcare neîntreruptă, însă traiectoriile lui sînt determinate doar de caracteristicile unităţilor de bază. Chiar dacă „ordinea mondială exprimă tendinţa către permanenţă”, tipul ei depinde de aspiraţiile actorilor „care o configurează” şi îndată ce componentele sistemului internaţional îşi transformă caracterul, „se produce inevitabil perioada zdruncinărilor” [58]. În acest context el distinge între ordinea internaţională legitimă şi ordinea internaţională revoluţionară, în primul caz acest aranjament este acceptat de toate marile puteri şi tinde către stabilitate şi pace, pe cînd în cel de al doilea, unul sau mai mulţi actori majori o resping, adică refuză să trateze cu alte state în conformitate cu regulile prestabilite şi este evidentă năzuinţa către instabilitate şi război. „Ordinea legitimă nu anulează posibilitatea conflictelor, dar le reduce proporţiile, războaiele se produc numai dacă se desfăşoară în numele menţinerii structurii existente”, în timp ce ordinea revoluţionară apare în circumstanţele în care unul sau mai mulţi actori majori urmăresc modificarea structurii sistemului internaţional în ansamblu, „trăsătura distinctivă a puterii revoluţionare este … că nimic nu o poate linişti, doar securitatea absolută, adică distrugerea oponentului, este considerată a fi garanţie satisfăcătoare: dorinţa unei puteri de a fi în securitate absolută înseamnă pentru celelalte insecuritate absolută” [59]. Simptomatic este, consideră H.Kissinger, că elementele aflate în mişcare reduc proporţional din extinderea în timp a tipurilor de ordine mondială, configuraţia internaţională degajată din Pacea de la Westfalia a durat un secol şi jumătate, pe cînd aranjamentul bipolar – nu mai mult de patru decenii.

Reflectînd, potrivit lui H.Kissinger, tradiţia internaţionalismului wilsonian în tratearea relaţiilor internaţionale şi pronunţîndu-se asupra dezarmării, H.Morgenthau susţine că „o pace durabilă instituită în baza unui echilibru stabil de putere este construită în raport cu un cadru moral comun, care exprimă angajamentul tuturor naţiunilor interesate de a respecta anumite principii morale elementare, printre acestia se numără şi conservarea echilibrului de putere”: dezarmarea contribuie la stabilirea ordinii internaţionale şi apărarea păcii internaţionale prin îmbunătăţirea situaţiei politice, relaxarea tensiunilor şi încrederea reciprocă rezultată, în interesele statelor implicate [60]. M.Levy deasemenea se înscrie în formula universală wilsoniană susţinînd că „obiectivele prioritare” în afacerile internaţionale „constau în modernizarea societăţilor relativ nonmodernizate şi menţinerea stabilităţii în interiorul şi între societăţile relativ modernizate”. Însă fondul comun de idei n-a fodt un obstacol în calea pluralismului de opinii tactice-dacă H.Morgenthau recomandă intervenţia în afacerile interne în numele necesităţii politice internaţionale, M.Levy exprimă părerea că stabilitatea naţională determină stabilitatea internaţională.

Limitîndu-se în exclusivitate la cercetarea relaţiilor internaţionale contemporane şi considerînd că ritmul schimbării regulilor fundamentale de funcţionarea lor sporit în secolul XX, J.F.Guilhaudis divizează sistemul internaţional bipolar în trei perioade: 1945-1962: războiul rece; 1963-1979: relaxarea; 1980-1989; entropia bipolarismului [61]. De fapt, periodizările bipolarităţii în interior prin identificarea unor limite cronologice asemănătoare sînt frecvente, însă, în opinia noastră, începutul perioadei a treia ar putea fi devansat pentru anii 1977-1978, pornind de la desfăşurarea modernizarii rachetelor nucleare sovietice din partea europeană a ţării şi ca măsură de răspuns, apelul cancelarului vest-german H.Schmidt de a amplasa rachete americane cu rază medie de acţiune şi de croazieră în statele din Europa de Vest.

Trebuie de precizat că în cadrul bipolarităţii soluţionarea oricărui conflict internaţional necesită „aprobarea” cel puţin a unei dintre cele două supraputeri, dar care, sînt în acelaşi timp cele mai mari donatoare de asistenţă externă şi exportatoare de armament, pe cînd marile puteri se limitează la realizarea intereselor fie de nivel regional, fie de caracter sectoral.

În tentativa de a elabora un model stabil de sistem internaţional R.Rosecrance propune „utopia relevantă”, care reprezintă o sinteză a avantajelor oferite atît de sistemul bipolar (posibilitatea de a controla conflictele de la periferii), cît şi de cel multipolar (posibilităţi mai multe de a preîntîmpina un conflict atotcuprinzător), rezultatul sintezei fiind „sistemul bimultipolar”, în cadrul căruia actorii majori se situează pe poziţiile de reglatori ai conflictelor dintre cei doi poli.

Prin urmare, polaritatea se referă la aspectul cantitativist al analizei sistemelor internaţionale, tipurile de structură fiind determinate de numărul centrelor majore de putere şi relaţiile dintre acestea. Fiind prin esenţa sa un termen de nuanţă realistă, polaritatea defineşte structura relaţiilor dintre actorii principali din cadrul sistemului internaţional, ei au ca misiune sî asigure menţinerea unei configuraţii a ordinii mondiale, iar relaţiile lor reciproce scot în evidenţă ierarhia puterilor majore într-o perioadă istorică.

Referind-ne la dimensiunea verticală a ordinii internaţionale şi la structura ierarhică a relaţiilor dintre diferite puteri în sistemul internaţional, ţinem să subliniem că St.Hoffmannn este unul dintre puţinii cercetători care au propus tipologii atît în baza polarităţii, cît şi a stratificării ierarhice, chiar dacă în ultimul caz elaborarea sa este cu precădere de suprafaţă şi are ca misiune mai degrabă să-i întregească investigaţiile. Spre deosebire de I.Wallersten, care partajează sistemul mondial în termenii dependenţei, considerîndu-l organizat în formula lume-economie, St.Hoffmannn abordează sistemul internaţional în termenii puterii, identificînd conflicte dintre supraputeri atît la nivel global, cît şi la cel regional, dar n-a trecut cu vederea nici rivalităţile dintre puterile subregionale în ariile lor geopolitice. Însă teoria „lume-sistem” a lui I.Walerstein rămîne cea mai importantă realizare din cadrul elaborărilor ştiinţifice ancorate pe analiza stratificării sistemului internaţional mondial, chiar dacă este canalizată cu precădere pe dimensiunea economică şi nu demonstrează, potrivit lui St.Hoffmannn, cum dezvoltarea sistemului capitalist influenţează asupra evoluţiei organizării politice internaţionale şi deci, se confruntă cu deficienţe la capitolul explicarea schimbărilor de sistem.

Se impune de remarcat totuşi, că tipologiile fondate pe structurarea pe verticală sistemelor internaţionale întrunesc mai puţin exegeţi în condiţiile bipolarităţii şi se dovedesc a fi de referinţă mai mică, una dintre principala cauză fiind tradiţia realistă de a defini relaţiile internaţionale pe orizontală, în termenii polarităţii şi conflictului, mai ales între actorii majori din sistemul internaţional, cu atît mai mult că lumea bipolară, în condiţiile căreia au fost fundamentate ştiinţific relaţiile internaţionale, a fost partajată pe axa Vest-Est, între capitalism şi comunism, caracterizîndu-se prin eterogenitate şi diversitate. Tipologiile cantitativiste fundamentate pe analiza stratificării sistemului internaţional şi axate pe dimensiunea verticală a ordinii mondiale se dovedesc a fi mai puţin relevante din cauza că o trăsătură esenţială şi totodată o deficienţă a majorităţii lor este determinismul economic, în timp ce, după cum am remarcat, mai ales în Statele Unite ale Americii prioritatea a fost acordată altor abordări, cu predilecţie de nuanţă realistă, behavioristă şi liberală. Incontestabil, teoriile fondate pe descrierea ierarhiilor din sistemele de state abordează aspecte importante ale relaţiilor internaţionale, reflectînd raporturile atît de dominaţie şi supunere, cît şi de cooperare asimetrică, minimizarea asimetriei şi facilitarea cooperării ar putea fi asigurată şi prin regimurile internaţionale, care fiind expresie a interdependenţei, sînt, potrivit lui K.Goldmann, „aranjamente mai specializate… ce vizează activităţi, resurse şi arii geografice bine definite” [62].

Teoriile cantitativiste sînt clădite cu precădere pe investigaţia relaţiilor strategico-diplomatice, adică se preocupă în special de raporturile dintre puterile majore, iar actorii „mai puţin importanţi” rămîn în planul secund, în timp ce elaborările calitativiste se referă cu predilecţie la relaţiile economice internaţionale şi abordează atît centrul, cît şi periferiile sistemului mondial în formă de totalităţi distincte mai puţin diferenţiate în interior, axa de conflict global fiind elucidată prin binomul „centrul hegemonic/periferiile exploatate”. Teoriile edificate pe cercetarea polarităţii sînt analizate pe legăturile dintre actorii principali şi deci, relaţiile internaţionale nu sînt tratate în plenitudinea şi diversitatea lor, pe cînd elaborările fundamentate pe analiza raporturilor dintre puterile majore şi cele minore din cadrul sistemului mondial fiind în marea lor parte deterministe, lasă în umbră relaţiile pe orizontală, considerate mai puţin conflictuale decît pe verticală, fără a nega existenţa unei puteri-hegemon.

Aşadar, fiind în acelaşi timp un proces şi o stare, ordinea mondială se rezumă la anumite aranjamente din cadrul sistemului internaţional care sînt determinate de structura lui şi de trăsăturile mediului internaţional: este un proces din cauza că se manifestă prin succedarea sub aspect istoric a diferitor configuraţii ale relaţiilor internaţionale şi totodată este o stare, deoarece se exprimă în forma unor interese şi valori comune, cuprinzînd totalitatea actorilor care prin acţiunile şi interacţiunile lor le formează structura. Sistemele internaţionale reflectă şi totodată condiţionează diferite tipuri de configuraţii ale ordinii mondiale, iar schimbările s-au produs, ca regulă, prin războaie: peloponesiac, barbarii împotriva Imperiului Roman, războiul de 30 de ani, nemaivorbind de cea de-a doua conflagraţie mondială. Sfîrşitul lumii bipolare, mai ales în condiţiile că n-a fost prezis teoretic modul în care s-a încheiat războiul rece, a pus sub semnul întrebării mai multe idei considerate axiomatice precum schimbarea de sistem se produce prin război” şi a provocat discuţii şi luări de poziţii cu privire la tipul de structură al sistemului internaţional şi de configuraţie al ordinii mondiale în proces de reclădire şi diversificare prin complexitate multidimensională.

    Note:

  1. Bull, Hedley. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială. Chişinău: Ştiinţa, 1998. p. 2.
  2. Hoffmannn, Stanley. Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Chişinău: Ştiinţa, 1999. p. 75.
  3. Guzzini, Stefano. Realism şi relaţii internaţionale. Iaşi: Ed. Institutul European, 2000. p. 95.
  4. Wight, Martin. Politica de putere. Chişinău, ARC, 1998. p. 34, 114-115.
  5. Griffiths, Martin. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. Bucureşti: ZIUA, 2003. p. 268.
  6. Puşcaş, Vasile. Relaţii internaţionale/transnaţionale. Cluj: Sincorn, 2005. p. 268.
  7. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 249-250.
  8. Manual de relaţii internaţionale/ coord.: Miroiu, Andrei. Ungureanu, Radu-Sebastian ş.a. Iaşi: Polirom, 2006. p. 312.
  9. Цыганков, П. А. Международные отношения. Москва: Новая школа, 1996. p. 270.
  10. Senarclens de, Pierre. La politique internationale. Paris: Armand Colin, 1992. p. 105.
  11. Jensen, Lloyd. Miller, Lynn. Global Challenge. Orlando: Harcourt Brace College Publishers, 1997. p. 5.
  12. Watz, Kenneth, Teoria politicii internaţionale. Iaşi: Polirom, 2006. p. 224.
  13. Киссинджер, Генри. Дипломатия. Москва:  Научн.-Изд. Центр „Ладомир”, 1997.p. 12-13.
  14. Bull, Hedley. Op.cit., p. 93-95.
  15. Morgenthau, Hans. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace. Iaşi: Polirom, 2007. p. 28, 164-165.
  16. Manual de relaţii internaţionale. Op.cit., p. 92.
  17. Киссинджер, Генрu. Op.cit., p. 649.
  18. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 91.
  19. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 66.
  20. Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p. 91.
  21. Поздняков, Э. Системный подход и Международные отношения. Москва: Наука, 1976. р. 18.
  22. Bull, Hedley. Op.cit., p. 8.
  23. Aron, Raymond. Paix et guerre entre les nations: Paris: Seiul, 1984. p. 94.
  24. Маныкин, А. Системность в международных отношениях: содержание, причины формирования и этапы развития. În: Введение в теорию международных отношений. Москва: МГУ, 2001. р. 12.
  25. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 130-143.
  26. Hoffmannn, Stenley. Op.cit., p. 111.
  27. Aron, Raymond. Op.cit., p. 95.
  28. Поздняков, Э. Op.cit., p. 20, 53.
  29. Aron, Raymond. Op.cit., p. 563-565.
  30. Derriennic, J.-P. Esquisse des problematique pour une sociologie der relations internationales. Grenoble, 1977. p. 188-192.
  31. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 328.
  32. Ibidem, p. 326.
  33. Huntington, Samuel. The Lonelz Superpower. În: Foreign Affairs. 199, nr.78(2). P. 35.
  34. Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p. 109.
  35. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 108, 141.
  36. Dougherty. J. Pfaltzgraff, R. Contending theories of international relations: a comprehensive survey. New-York, 1990. p. 155.
  37. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 35-36.
  38. Buzan, Barry. Economic structure and international security: the limits of the liberal case. În: International Organisation. 1984. nr.38(4), autumn. P. 621.
  39. Guzzini, Stefano. Op.cit., p. 274-275.
  40. Ibidem. P. 271.
  41. Snidal, Duncan. The limits of Hegemonic Stability Theory. În: International Organisasion. 1985, nr.39(4), autumn. p. 581.
  42. Dougherty, J. Pfaltzgraff, R. Op.cit., p. 149.
  43. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 196.
  44. Ibidem. p. 401.
  45. Manual de relaţii internaţionale. Op.cit., p. 17.
  46. Puşcaş, Vasile. Op.cit., p. 54-55.
  47. Ibidem. p. 56.
  48. Dougherty, J. Pfaltzgraff, R. Op.cit., p. 157.
  49. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 329.
  50. Ibidem. p. 290.
  51. Ikenberry, John. Getting Hegemony Right. În: The National Interest. 2001, nr.63, spring. P. 22-24.
  52. Wilkinson, D. Unipolarity Without Hegemony. În: International Studies Review. 1999, summer. P. 141.
  53. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 225.
  54. Guzzini, Stefano. Op.cit., p. 132-133.
  55. Aron, Raymond. Op.cit., p. 28.
  56. Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p. 81.
  57. Ibidem. p. 111.
  58. Киссинджер, Генри. Op.cit., p. 734.
  59. Guzzini, Stefano. Op.cit., p. 90.
  60. Morgenthau, Hans. Op.cit., p. 435-438.
  61. Puşcaş, Vasile. Op.cit., p. 73.
  62. Goldmann, Kjell. Relaţiile internaţionale: o perspectivă de ansamblu. În: Manual de Ştiinţă politică / coord.: Goodin, Robert. Klingemann, Hans-Dieter. Iaşi: Polirom, 2005. p. 366.

Загрузка...