Tipărire
Categorie: Relații internaționale
Accesări: 111
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În ianuarie - februarie 1997, mase mari de cetăţeni păgubiţi în cursul jocurilor piramidale s-au revoltat, în Vlora şi în alte oraşe. Deşi preşedintele Sali Berisha a instituit starea de asediu, guvernul şi armata s-au dovedit incapabile să controleze situaţia, ţara ajungând în pragul anarhiei; mii de albanezi au luat cu asalt teritoriul Italiei, provocând o criză umanitară de dimensiuni deosebite. În faţa acestei situaţii, preşedintele Berisha i-a adus la putere pe socialişti (foştii comunişti) - toski (din sud) şi a solicitat sprijin şi asistenţă internaţională. La propunerea Italiei, Consiliul de Securitate a hotărât prin Rezoluţia nr. 1101 desfăşurarea unei forţe internaţionale în Albania („Operaţiunea Alba"). Acţiunea, susţinută, în principal, de forţe italiene a debutat în aprilie 1997 şi a vizat restabilirea securităţii interne în Tirana, Durrez şi Vlora, protejând şi convoaiele cu ajutoare internaţionale. În iulie 1997, socialiştii au dobândit victoria în alegerile anticipate, Sali Barişa dându-şi demisia. „Operaţia Alba" (la care au participat unităţi din Franţa, Grecia, Spania, Turcia, Austria şi România) s-a încheiat în august 1997.

Guvernul albanez sprijină protejarea drepturilor etnicilor albanezi din afara graniţelor ţării, dar s-a îndepărtat de la scopul principal al politicii sale externe, acela de cooperare regională; majoritatea albaneză din Kosovo urmăreşte să obţină independenţă faţă de Republica Serbia; albanezii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei reclamă încetarea discriminării în educaţie, în obţinerea de posturi în administraţia publică, şi în ceea ce priveşte reprezentarea în guvern.

În prezent, disensiuni majore sunt între populaţii albaneze de origine toskă şi ghegă, una din cauze fiind recunoaşterea ca limbă oficială doar a dialectului tosk (vorbit în sudul Albaniei, în timp ce dialectul gheg este vorbit de majoritatea albanezilor localizaţi în nordul ţării şi în Kosovo). Tensiunile se amplifică prin promovarea ideii de „Albania Mare", mai ales prin intermediul eforturilor de realizare şi întărire a unei axe pan-albaneze susţinute de unii lideri, precum Fatos Nano, Hashim Thaci şi Arben Djaferi, ca şi prin încurajarea separatiştilor albanezi din Kosovo, FYROM şi chiar Muntenegru. Oricum, problema albanezilor musulmani din Sandjeak şi Kosovo, aparţinând Iugoslaviei şi FYROM rămâne preocuparea majoră de securitate regională. Rezolvarea ei ar fi un test pentru depăşirea „axiomei" Huntington, exprimată prin inexorabila „confruntare a civilizaţiilor".

Minoritatea greacă ortodoxă beneficiază de drepturi culturale şi politice, având deputaţi în parlamentul din Tirana. În 1992-1993 relaţiile intercomunitare s-au tensionat: OMONIA, organizaţia social-politică a minorităţii greceşti a pierdut forţat locurile în parlament; un înalt ierarh grec a fost expulzat. Atena a expulzat, la rândul ei, 30.000 albanezi aflaţi la muncă în Grecia. În 1994, o grupare „greacă" (Frontul de Eliberare al Epirului de Nord - MAVI) a atacat o bază a armatei albaneze. În 1995, Albania şi Grecia s-au reconciliat, încheind un Tratat de prietenie. „Fundamentaliştii" ortodocşi greci cer pentru minoritatea greacă din „Epirul de Nord" un statut similar cu cel deţinut de albanezii din Kosovo („autonomie lărgită"). Albania rămâne un posibil factor de destabilizare în regiune.