Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Iranul a reprezentat, până la Revoluţia Islamică, unul dintre pilonii strategiei americane de limitare a influenţei sovietice în Orientul Mijlociu dar, totodată, a avut şi vocaţia unui lider regional. După acest eveniment, geopolitica iraniană s-a desfăşurat într-o dublă direcţie. Astfel, Iranul devine, pe de o parte, promotorul unor politici islamiste în lumea arabo-musulmană, care să impună guvernări care să se revendice de la principiile islamice. Pe de altă parte însă, Iranul continuă să-şi păstreze aceleaşi deziderate geopolitice etatiste clasice: o poziţie dominantă în Golf, stabilirea unor politici de echilibru regionale prin care să fie anulată o destabilizare a poziţiei iraniene, limitarea influenţei sovietice şi, de acum, americane. După 1989, tendinţa pragmatică va căpăta o tot mai mare pondere în acţiunile Teheranului, în defavoarea imperativelor ideologice; Iranul refuză totuşi să-şi sacrifice caracterul teocratic şi fundamentele islamice, pe care încearcă să le apere printr-o politică de înarmare nucleară.

François Thual aprecia că politica externă şi în general strategiile geopolitice ale Republicii islamice se bazează pe o „dublă articulare”: mai întâi pe „un empirism precaut… al cărui prim obiectiv rămâne securitatea internă şi externă a ţării şi stabilitatea frontierelor”, iar apoi pe faptul  că „Iranul se vrea liderul mondial al revoluţiei islamice, în numele unui <<pan-shī’ism>> care are ca obiectiv nu numai coordonarea comunităţilor shī’ite ci de a restaura Islamul shī’it în sânul lumii musulmane în perspectiva unei islamizări generale a lumii” Această dublă dimensiune ideologico-pragmatică, tipică de alminteri spaţiului islamic, pare a fi una dintre grilele în care poate fi citită istoria diverselor entităţi statale care s-au succedat în ceea ce putem numi, destul de aproximativ, teritoriul persan: „balanţa între ideologie şi pragmatism în deciziile practice ale politicii externe iraniene a fost una dintre cele mai persistente, intrinseci şi dificile caracteristici în întreaga istorie iraniană, din secolul 6 î.e.n., de când s-a format statul iranian, până în zilele noastre”.

Reprezentativă pentru prima tendinţă este analiza lui E. Abrahamian, care consideră că teoriile şi acţiunile lui Khomeyni trebuie desemnate mai degrabă sub termenul de „populism”: „Teza centrală a acestei cărţi este că <<populism>> e un termen mai apt pentru a descrie pe Khomeyni, ideile şi mişcarea sa, deoarece acest termen este asociat cu adaptabilitate ideologică şi flexibilitate intelectuală, cu proteste politice împotriva ordinii existente şi cu soluţii socio-economice ce alimentează opoziţia meselor faţă de status quo. Dimpotrivă, eticheta de <<fundamentalism>> implică inflexibilitate religioasă, puritate intelectuală, tradiţionalism politic, chiar conservatorism social şi centralitatea principiilor scriptural-doctrinare. <<Fundamentalism>> implică respingerea lumii moderne, <<populism>> conotează încercări făcute de naţiuni-state de a intra în această lume”

Analiza detaliată a politicii externe a Iranului este apreciată de Mohammad Reza Djalili, astfel: „Politica externă a Republicii islamice a Iranului, la fel ca oricare altă politică externă, este condiţionată deopotrivă de constrângerile geostrategice, evoluţia situaţiei interne, conjunctura internaţională şi de asemenea de ideologia afişată de puterea în funcţie… Ceea ce distinge totuşi această ţară de majoritatea celorlalte este că în Republica islamică rolul ideologiei, în raport cu celelalte elemente, este vizibil mai important. Într-adevăr, politica externă a regimului islamic nu este elaborată, aşa cum se întâmplă în general, pornind de la o ideologie de afirmare şi de gestiune, ci ea este inspirată, stimulată, structurată şi legitimată de o ideologie militantă, combativă (…) Potrivit discursului oficial al guvernului islamic, regimul îşi extrage din învăţăturile Islamului toate regulile fundamentale ale conduitei sale…, Islamul fiind considerat ca mijlocul şi scopul, punctul de plecare şi finalitatea oricărei politici, în interiorul ca şi în exteriorul ţării (…) Republica islamică se afirmă, mai înainte de toate, ca o ideocraţie, dar o ideocraţie diferită de vreme ce ea se consideră de esenţă divină”.

În realitate, atuurile efective ale Republicii islamice în obţinerea unei fidelităţi musulmane generale faţă de modelul său erau destul de puţine şi de fragile, datorate îndeosebi dublei sale singularităţi în Orientul Mijlociu. Ca urmare, în ceea ce priveşte politica sa de internaţionalizare a revoluţiei islamice, îndeosebi în perioada Khomeyni, Teheranul s-a bazat mai degrabă pe pan-shī’ism decât pan-iranism printr-o activare a comunităţilor shī’ite duodecimane din lumea musulmană, acţiune văzute ca prima fază a unui proces universal: „într-adevăr, a converti din nou Islamul la shī’ism însemna a restaura Islamul veritabil şi a-l readuce în această dinamică de puritate originară şi de forţă revoluţionară, contestatoare a întregii ordini sociale şi politice, în vederea unei islamizări generale a lumii”.

Lumea islamică este în fierbere şi expansiune. Globalizarea este percepută ca un proces ce distruge tradiţia culturilor persano-arabe şi islamice. La antipod, orice islamist viseză să obţină venituri din ce în ce mai mari din exploatarea „occidentalilor”. Dacă noi am colonizat Africa cu mărgele din sticlă şi obiecte din alamă, în prezent Africa a dezvoltat un întreg comerţ, bazat pe turism, şi care oferă occidentalilor „mărgele din sticlă” pe post de suveniruri!Aceasta este lumea pe care am creat-o şi care nu s-a adaptat valorilor democratice occidentale...

C.Evoluţii geopolitice în Asia de Sud-Est

Incepand cu 1978, reformele initiate in China, dupa moartea lui Mao Zedong, au condus la o crestere economica rapida si la implementarea tehnologiei avansate in toate domeniile. Pentru liderii comunisti, era clar ca accesul la resursele energetice, tehnologice si financiare mondiale reprezenta singura modalitate de a asigura succesul Chinei in viitor. Pentru a inlatura orice potentiala piedica economica, regimul de la Beijing a pus in practica un program care sa asigure tarii influenta geopolitica si repozitionare geoeconomica, in raport cu marile puteri.

Recent, in publicatia The Washington Times, au aparut extrase dintr-un raport secret ce atrage atentia asupra intentiei liderilor chinezi de a dezvolta forte militare si de a infiinta baze navale de-a lungul liniilor maritime dintre Orientul Mijlociu si Marea Chinei de Sud.

Intocmit de Booz Allen Hamilton, firma americana de consulting pe probleme de tehnologie si management strategic in domeniul apararii, si solicitat de directorul Biroului de Strategii, din subordinea Secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, raportul mentioneaza adoptarea unei strategii denumite “String of Perls“ (Sirag de perle), prin care China urmareste “construirea de baze navale si stabilirea de legaturi strategice ce sugereaza o dubla destinatie – atat defensiva, cat si ofensiva” –  pentru protejarea intereselor sale energetice si sprijinirea obiectivelor de securitate.

Tendinta Chinei de a-si exercita suprematia militara si economica in zona nu este noua. Inca de la inceputul anilor ’90, dupa reprimarea revoltei studentilor din Piata Tiananmen, presedintele tarii din acea perioada, Jiang Zemin, facea publica hotararea Chinei de a deveni o putere dominanta, protejandu-se astfel de actiunile ostile de tipul “neointerventionismului si neocolonialismului economic”.  Un prim pas in acest sens l-a reprezentat ocuparea prin forta, in 1995, a unei insule dintr-un arhipelag aflat in sudul Marii Chinei de Sud, insula considerata a fi in ape internationale si disputata, in egala masura, de Filipine. In urma acestei actiuni, Statele Unite au indemnat tarile din regiune (Filipine, Indonezia, Japonia si Vietnam) la retinere, manifestandu-si insa ingrijorarea cu privire la posibilele pretentii teritoriale sau interdictii de circulatie in Marea Chinei de Sud, care contravin legilor internationale.

In prezent, se estimeaza ca in Marea Chinei de Sud se desfasoara peste 50% din comertul mondial, aproximativ 41.000 de nave tranzitand anual apele acesteia, in timp ce prin Canalul Panama trec anual doar 4.000 de nave. Potrivit analistilor, in cazul in care ar controla aceasta zona, China ar putea decide asupra dreptului de tranzit, avand astfel un mijloc de a exercita presiune asupra Japoniei, Coreii de Sud si a altor state din regiune, ale caror schimburi comer­ciale si energetice depind de transporturile maritime.

Acest mod de a controla activitatea din Marea Chinei de Sud ar corespunde cu doctrina geostrategica “Prima insula din lantul de aparare”, avansata in 1990 de generalul Liu Huaqing, conform careia, pentru a-si asigura securitatea, China trebuie sa controleze intreaga regiune dintre Japonia, Taiwan si Filipine. In afara acestui scop geopolitic, impunerea suprematiei in Marea Chinei de Sud si in alte ape adiacente ar ajuta China sa isi satisfaca in viitor cerintele energetice.

In privinta atingerii acestui obiectiv, imediat dupa 1991, un rol important l-a avut  stabilirea de relatii politico-economice cu tarile fostei Uniuni Sovietice. Extinderea si consolidarea legaturilor cu Rusia si cu tarile din vecinatate, precum si stabilirea unor aliante de tipul “Pactului de la Shanhai”, i-au permis Chinei accesul la resursele energetice din Asia Centrala si Orientul Mijlociu, inclusiv prin conducte petroliere de tipul celor din Kazakhstan sau Iran.

Dobandirea suprematiei militare este un alt obiectiv al Republicii China, strans legat de interesele sale strategice si de securitate. Daca in urma cu zece ani, serviciile de informatii ale SUA atrageau atentia asupra planurilor si intentiilor Chinei, acum ele mentioneaza fapte. Astfel, conform recentului raport inaintat Secretarului american al Apararii: • in Pakistan, in Portul Gwadar, foarte aproape de Golful Persic, se afla deja in constructie o baza navala  unde sunt amplasate instalatii de monitorizare a navelor ce trec prin Stramtoarea Hormuz; • in Bangladesh, in apropiere de Chittagong, se dezvolta facilitati militare; • in Burma (Myanmar, fosta Birmania), au fost construite baze navale; • pe insulele din Golful Bengal, au fost instalate sisteme de culegere a informatiilor. Relatiile stranse pe care le are cu regimul militar de la Rangoon au facut din statul Burma un adevarat “satelit” al Chinei in Stramtoarea Malacca; • in Cambodgia, conform intelegerilor semnate in noiembrie 2003, China livreaza armament si sprijina pregatirea militara a trupelor. La randul ei, Cambodgia sustine China in construirea unei cai ferate din sudul tarii, pana la mare; • in Thailanda, China participa cu 20 de miliarde de dolari la construirea unui canal in zona Kra Isthmus, care ar permite navelor sa evite Stramtoarea Malacca. Proiectul acestui canal prevede acordarea de facilitati Chinei, care ar spori infuenta acesteia in regiune; • in Marea Chinei de Sud, in prezent, activitatile sunt concentrate pe protejarea sau interzicerea tranzitului tancurilor petroliere. O importanta aparte se acorda dezvoltarii unor forte militare capabile sa proiecteze puterea aeriana si navala dinspre tarm spre insula Hainan.

Toate acestea starnesc ingrijorarea oficialilor de la Pentagon, care considera ca, prin controlul militar al navelor petroliere, China poate reprezenta o amenintare, intrucat “urmareste atat dezvoltarea unor forte navale care sa asigure controlul liniilor maritime, cat si edificarea unor capacitati defensive, de tipul minelor marine si rachetelor sol-nava, pentru a impiedica o potentiala blocare a accesului ei la resursele energetice, in eventualitatea unui conflict cu Taiwanul”.

Liderii de la Beijing considera accesul la resursele petroliere si de gaze naturale ca fiind vital pentru cresterea economica si se tem ca blocarea acestuia ar putea cauza instabilitate si chiar colapsul natiunii. Toate acestea, in conditiile in care cererile energetice, in special la petrol, vor creste semnificativ in ultimii 20 de ani, de la 75 de milioane de barili pe zi, in 2004, la 120 de milioane de barili, in 2025.

Загрузка...