După căderea Imperiului Roman de Apus şi până la Renaştere, societatea europeană a stat sub semnul fărâmiţării politico-statale. Locul Imperiului Roman în lupta pentru supremaţia şi controlul căilor comerciale din Marea Mediterană este luat în evul mediu de imperiul arab, care atinge apogeul extinderii teritoriale la jumătatea secolului al VIII-lea.

Omul politic de pe continentul european, trăind într-o economie autarhică, a avut o experienţă politică limitată, pe care războaiele, în marea lor majoritate locale, nu o puteau spori decât în măsură redusă. Interesul pentru controlul sau ocuparea de noi spaţii era redus. Consecinţele unei asemenea situaţii pentru înţelegerea relaţiilor sociale şi politice în raport cu influenţa mediului asupra societăţii au fost cât se poate de grave pentru spaţiul european. Nu numai că statele europene erau excluse din ecuaţia de putere pentru controlul căilor comerciale, dar însăşi spaţiul european a fost ţintă şi teritoriu de dispută pentru marile puteri militare ale Orientului extrem şi mijlociu.

Perioada de tranziţie către civilizaţia industrială în Europa s-a caracterizat prin puternice înnoiri petrecute în societate. Esenţa a constituit-o apariţia negustorului şi a cămătarului care a subminat modelul feudal şi a creat economia de schimb. Are loc, pentru omul politic european, cea mai spectaculoasă redescoperire a valorii spaţiilor din punct de vedere economic sau strategic, atât pe uscat cât şi pe mare, sub impactul nevoii de schimb dintre oraş şi sat sau dintre diferite comunităţi umane. Pe acest fond s-a desfăşurat mişcarea de centralizare politică, care a dus la formarea statelor naţionale moderne. A crescut interdependenţa dintre state, iar conflictele pentru controlul spaţiilor strategice şi al rutelor comerciale s-a amplificat. Statele italiene - Genova şi Veneţia, devin, în secolele XIII-XV nu numai mari puteri comerciale, ci şi maritime. Din anul 1204, Veneţia dispune de un imperiu colonial şi intră în lupta pentru supremaţia Mării Mediterane şi a Mării Negre cu lumea islamică, deoarece folosirea rutelor sale comerciale tradiţionale devine incertă.

Mult timp cruciadele au fost considerate conflicte de ordin religios, indiscutabil ele au avut şi cauze de ordin religios, economic, dar în special ele au fost de ordin geopolitic. În primul rând lumea europeană mercantilă avea imperioasă nevoie de a menţine deschise căile de comunicaţie cu Orientul Mijlociu şi Asia. În al doilea rând, sub aspect spiritual, prin creştinism, Imperiul Roman nu dispăruse din conştiinţa europenilor. "Imperiul latin", cum numeşte Iosif Constantin Drăgan, Europa secolelor X-XV era ameninţat de un alt imperiu, musulman. Din punct de vedere geopolitic, cele două "imperii" afirmau aspiraţii de dominaţie universală, fiecare din ele având drept scop suprem şi final cucerirea sau controlul întregului spaţiu advers.

Deşi din punct de vedere militar cruciadele s-au încheiat cu un eşec pentru creştini, din punct de vedere geopolitic ele pot fi considerate un succes pentru europeni, în special pentru puterile maritime: Mediterana va rămâne un "lac creştin" impunând dominaţia oraşelor italiene. Europa lua astfel sub control alte căi comerciale, pe lângă cele cunoscute - Sicilia - Spania spre Orientul Apropiat, Marea Nordului şi Marea Neagră spre Orientul Extrem.

Apariţia în zona de interes a "Imperiului latin" a unui alt imperiu, cel al otomanilor, care până în secolul al XV-lea substituise deja două imperii: bizantin şi arab, au obligat pe europeni să se gândească la găsirea altor rute comerciale. Începea, la sfârşitul secolului al XV-lea, marea aventură atlantică şi pacifică a europeanului şi expansiunea geografică a Europei. Rolul de deschizător a revenit pentru început Portugaliei. Este descoperită aşa-zisa Lume Nouă şi economia tinde către globalizare. Mediterana îşi va pierde poziţia de centru a continentului şi de epicentru al activităţilor economice. Centrul de greutate al economiei se va deplasa treptat spre Atlantic.

Descoperirile geografice şi luarea în stăpânire sau sub control a lumii noi de către unele state europene - Spania şi Portugalia, la care se vor adăuga ulterior ţările de Jos şi Anglia - au creat şi terenul pentru declanşarea confruntării la nivel planetar.

Eforturile pentru reglementarea divergenţelor au condus la prima împărţire politico-economică a lumii între Spania şi Portugalia, sub directa mediere a papalităţii. După negocieri repetate şi dificile se semnează tratatul de la Tordesillas (1494), prin care harta politică a lumii a fost împărţită în sfere de influenţă între cele două puteri maritime ale timpului, trasându-se o linie de despărţire prin mijlocul Oceanului Atlantic, la 370 mile vest de Capul Verde. S-a stabilit, cu acest prilej, că toate ţările descoperite la vest de linia de demarcaţie să aparţină Spaniei, iar cele de la est, Portugaliei. Prin tratatul de la Zaragoza, Spania şi Portugalia îşi delimitează sferele de interese din Oceanul Pacific.

Ulterior, alte două mari puteri, Anglia şi Franţa, nu vor recunoaşte acest tratat şi vor trimite misiuni militare în expediţie pentru descoperirea şi cucerirea de noi teritorii. În 1607 englezii s-au instalat în Virginia, iar francezii, în 1688, în Canada (Noua Franţă). În anul 1682 francezii au ocupat o parte din teritoriul actual al Statelor Unite, denumindu-l Louisiana.

În est, ruşii avansează rapid, pătrund în Siberia şi ajung treptat în bazinele fluviilor Ienisei, Lena şi Baikal, pentru ca în 1661 să atingă Irkuţk. Kamciatka va fi ocupată între 1695 şi 1700.

Începând de prin 1740, ajung dincolo de strâmtoarea Behring. În Alaska, descoperită în 1728, au fost înfiinţate primele aşezări ruseşti. Navigatorul James Cook debarcă, în anul 1770, pe coasta de est a continentului australian, declarând-o posesiune a Coroanei Angliei.

Aceste evoluţii vor conduce la apariţia conceptului modern de suveranitate dar şi la înflorirea aserţiunilor teoretice care să fundamenteze ştiinţific mijloacele de întărire a puterii statului pentru a-şi apăra teritoriul sau, de ce nu, de a-l spori în detrimental altor state. Prezenţa specialiştilor este necesară pentru ca statul să cîştige războiul şi pentru a administra teritoriile cucerite însă nu putem decela, totuşi, o gîndire sau reflecţie geopolitică pentru acest moment. Oamenii au, în continuare, încredere în lecţiile istoriei

Dezvoltarea flotelor ca şi perfecţionarea rapidă a armelor de foc au făcut posibilă globalizarea confruntărilor dintre marile puteri maritime şi terestre din Europa. Fenomenul geopolitic se manifestă cu intensitate în aşa-zisa Spanie Nouă, care devine un aprig spaţiu de concurenţă  comercială şi de confruntări politico-militare pentru supremaţie într-o zonă sau alta.

Schimbările în raportul de forţe pe continentul european au repercusiuni imediate în zonele pe care marile puteri europene - Franţa, Anglia, Olanda, Spania - le controlau. Tratatul de la Utrecht (11 aprilie 1713) a pus capăt hegemoniei franceze în Europa, care dura de mai bine de o jumătate de secol, şi Franţa a fost obligată să cedeze unele stăpâniri în America de Nord - Acadia, Terra Nova şi St.Kitts. Anglia a preluat şi monopolul comerţului cu sclavi din stăpânirile spaniole.

Războiul de 7 ani dintre principalele puteri europene (1752-1763) s-a desfăşurat cu aceeaşi intensitate şi în colonii. În urma mai multor înfruntări anglo-franceze, în posesiunile din India, Compania franceză a Indiilor este nevoită să se dizolve. În luptele dintre protagoniştii războiului de 7 ani - în special Anglia şi Franţa - este cuprins şi vastul teritoriu american şi canadian. În urma Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1763, Acadia, Canada, insula Cap Breton şi partea din Louisiana situată la est de Mississippi, cu excepţia insulei Orleans, au intrat în stăpânirea Angliei. Franţa, la rândul ei, a primit de la englezi insulele Guadelupa. Martinica, Maria Golante şi Santa Lucia. Spania a căpătat de la Anglia Havana în schimbul Floridei.

Hegemonia Angliei în ecuaţia de putere maritimă a devenit din acest moment o realitate şi se va manifesta mult timp. Încercările Franţei napoleoniene de a pune capăt supremaţiei engleze pe mare vor eşua, deoarece blocada continentală instituită împotriva Angliei, la 21 noiembrie 1806, nu-şi va atinge ţinta. Naţiunile continentale nu admit supremaţia Franţei în Europa. Disputa dintr aceste două mari puteri navale va continua şi în secolele următoare cu un puternic accent geopolitic şi geostrategic deşi nimănui nu i-a dat prin minte să o califice în acest mod.

Pactul de la Chaumont, încheiat între Anglia, Rusia, Austria şi Prusia, evidenţiază nu numai schimbările petrecute în raportul de putere de pe continent, ci şi noua arhitectură a Europei postnapoleoniene. De remarcat este apariţia Rusiei în ecuaţia de putere. Indiferent de scăderile şi crizele interne prin care acest imens stat va trece, nimic nu se mai întâmpla, de acum încolo, în Europa sau în lume fără ca Moscova să nu fie prezentă.Geopolitica depăşeşte disputa pentru controlul unor spaţii de interes de nivel continental. Interesele politice şi comerciale se gîndesc, în cancelariile marilor puteri în termini globali.

Expresie a raportului de putere de la începutul secolului al XIX-lea, dar şi a recunoaşterii reciproce a sferelor de interese, la 18 iunie 1815 se constituie Sfânta Alianţă, din care făceau parte iniţial Rusia, Austria, Prusia şi ulterior Franţa. Liniştea şi securitatea pe continent şi în lume vor fi strict determinate de evoluţiile din raportul de putere şi interesele pe care marile naţiuni le-au avut într-un moment sau altul, într-o zonă sau alta a lumii.

Disputa pentru controlul sau suveranitatea unor spaţii de interes economic sau geostrategic va conduce, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la apariţia unor noi realităţi în sfera relaţiilor internaţionale: blocurile politico-militare.

În acest context, cunoştinţele de geografie au trecut din aula universităţilor în cabinetele miniştrilor şi au acaparat interesul oamenilor de stat. Consecinţa imediată a fost declanşarea cursei pentru constituirea imperiilor coloniale, iar ulterior geopolitica a devenit un fenomen care se va manifesta la scară planetară.