În pofida unei proliferări a definiţiilor în dezbaterea contemporană, printre  acestea fiind menţionate cele referitoare la „interdependenţă acceleratoare”, „acţiune la distanţă” şi „comprimare spaţio-temporală”, în literatura actuală există puţine date referitoare la încercări de a specifica ce este „global” în globalizare.

                 Totodată, globalizarea poate fi localizată într-un continuum, alături de local, naţional şi regional sau se poate referi la procese spaţio-temporale de schimbare care susţin o transformare în organizarea treburilor omeneşti prin legarea şi extinderea activităţii umane peste regiuni şi continente. Fără referire la asemenea conexiuni spaţiale în expansiune nu poate exista nici o formulare clară sau coerentă a acestui termen. În consecinţă, specialiştii apreciază că globalizarea implică, în primul rând, o întindere a activităţilor sociale, politice şi economice peste  graniţe, astfel încât evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune a lumii are semnificaţii pentru indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale globului. Globalizarea face ca, toate conexiunile care transced graniţele să nu fie ocazionale sau întâmplătoare, ci regularizate, astfel încât să reprezinte o intensificare detectabilă sau o magnitudine crescătoare a interconectării, a modelelor de acţiune şi a fluxurilor care trec peste societăţile şi statele constituante ale ordinii globale clasice.

Se apreciază că, o definiţie satisfăcătoare a globalizării trebuie să surprindă toate  elementele referitoare la: extensiune, intensitate, velocitate şi impact, care sunt cunoscute de fapt ca dimensiuni „spaţio-temporale” ale globalizării. Din această perspectivă globalizarea este definită ca un proces (sau un set de procese) care întruchipează o transformarea în organizarea spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale analizate în termenii extensiunii, intensităţii, velocităţii şi impactului lor, generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.

Această definire contribuie, în opinia unor specialişti, la depăşirea incapacităţii abordărilor existente de a diferenţia globalizarea de procesele mai pronunţat delimitate spaţial, ceea ce putem numi „localizare”, „naţionalizare”, „regionalizare” şi „internaţionalizare”. Din modul în care a fost definită mai sus, globalizarea poate fi deosebită de evoluţiile sociale mai restrânse. Localizarea se referă doar la consolidarea fluxurilor şi reţelelor într-un anumit loc. Naţionalizarea reprezintă procesul prin care relaţiile şi tranzacţiile sociale se dezvoltă în cadrul unor graniţe teritoriale stabilite. Regionalizarea sugerează o concentrare a tranzacţiilor, fluxurilor şi interacţiunilor dintre grupările funcţionale sau geografice, de state sau societăţi, în timp ce, internaţionalizarea se poate referi la interconectarea sau intercaţiunea dintre două sau mai multe state-naţiune indiferent de localizarea lor geografică.

Globalizarea nu este văzută în opoziţie cu procesele mai limitate din punct de vedere spaţial fiind într-o relaţie complexă şi dinamică cu acestea. Ea poate fi cel mai bine percepută ca un proces sau un set de procese, fără a reflecta o logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează o societate sau o comunitate mondială. În schimb, aceasta reflectă apariţia reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de schimb interregionale. În această privinţă, trebuie făcută distincţia între angrenarea sistemelor naţionale şi sociale în procesele globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală.

Consecinţele structurale ale globalizării pot fi vizibile atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, depinzând de modul în care statele şi societăţile se adaptează la forţele globale. Procesul în sine, face obiectul medierii, administrării, contestării şi rezistenţei guvernelor, agenţiilor şi oamenilor.

Statele şi societăţile pot prezenta grade diferite de sensibilitate sau vulnerabilitate la procese globale, astfel încât ajustarea structurală internă să varieze în grad şi durabilitate.

Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează conturul larg al globalizării, există şi dimensiuni care conturează profilul organizaţional specific, concretizate în infrastructura globalizării, instituţionalizarea reţelelor globale şi exercitarea puterii, stratificarea globală şi modurile dominante de interacţiune globală. Ca urmare, globalizarea, afirmă unii, poate fi cel mai bine percepută ca un proces sau un set de procese decât ca o stare singulară. Aceasta nu reflectă o logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează o societate sau o comunitate mondială.

Se apreciază că aceasta reflectă apariţia reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de schimb interregionale. În această privinţă, trebuie făcută distincţia între angrenarea sistemelor naţionale şi sociale în procese globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală. Anvergura spaţială şi densitatea interconectării globale şi transnaţionale împletesc reţele de relaţii între comunităţi, state, instituţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale şi corporaţii multinaţionale, care constituie ordinea globală. Aceste reţele care se întrepătrund definesc o structură evolutivă care impune constrângeri şi în acelaşi timp conferă putere comunităţilor, statelor şi forţelor sociale. Astfel, Barry Buzan şi Robert Jervies consideră procesul globalizării similar unui proces de „structurare” prin aceea că, este un produs atât al acţiunilor individuale cât şi al interacţiunilor cumulative dintre nenumărate agenţii şi instituţii de pe glob.

Globalizarea, este asociată în principiu cu o structură globală, dinamică, în evoluţie, de facilitare şi constrângere. Structura este puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală. Aceasta reflectă atât inegalităţile existente şi generează noi procese de includere şi excludere, noi învingători şi învinşi.

În acest context globalizarea poate fi înţeleasă ca un set de procese de structurare şi stratificare. Puţine arii ale vieţii sociale scapă de influenţa procesului globalizării care este cel mai bine percepută ca un fenomen social diferenţiat sau cu mai multe faţete. Nu poate fi concepută ca o condiţie singulară ci se referă îndeosebi la interconectarea globală din cadrul tuturor domeniilor cheie ale activităţii sociale.

Întretăind frontierele politice globalizarea este asociată atât cu deteritorializarea cât şi cu reteritorializarea spaţiului socio-economic şi politic. De vreme ce activităţile economice, sociale şi politice se întind din ce în ce mai mult pe glob, acestea nu mai rămân într-un sens semnificativ organizate conform unui principiu teritorial. În condiţiile globalizării, spaţiul economic, politic şi social „local”, „naţional” sau chiar „continental” este reconfigurat astfel încât să nu mai coincidă în mod necesar cu limitele legale şi teritoriale stabilite.

Pe de altă parte, pe măsură ce globalizarea se intensifică, aceasta generează o serie de presiuni în direcţia reteritorializării activităţii socio-economice sub forma unor mecanisme de guvernare regionale şi supranaţionale. Astfel, în opinia unor specialişti, globalizarea poate fi văzută ca un proces ateritorial întrucât cuprinde deteritorializarea şi reteritorializarea complexă a puterii politice şi economice, fiind legată de scara în expansiune a reţelelor şi circuitelor de putere.

În acest context, puterea devine un atribut esenţial şi fundamental într-un sistem global din ce în ce mai interconectat. Exercitarea puterii prin deciziile, acţiunile şi non-acţiunile agenţilor economici, instituţiilor politice, financiar-bancare etc., de pe un continent pot avea consecinţe semnificative pentru naţiunile şi comunităţile de pe alte continente.De fapt, extinderea relaţiilor de putere înseamnă că locurile şi exerciţiul puterii devin tot mai distante faţă de subiecţii sau locurile care suportă consecinţele. În această privinţă, globalizarea implică structurarea şi restructurarea relaţiilor de putere la distanţă.

Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează conturul larg al globalizării, există şi trăsături care conturează profilul organizaţional specific alcătuit din: infrastructuri, instituţionalizare, stratificare şi moduri de acţiune.Infrastructurile, pot fi fizice, de reglementare/legale sau simbolice şi au rolul de a facilita sau constrânge extensiunea sau intensitatea conectării globale în orice domeniu.

Condiţiile infrastructurale facilitează şi instituţionalizarea reţelelor prin regularizarea modelelor de interacţiune şi reproducerea ulterioară a acestora în timp şi spaţiu.Stratificarea are o dimensiune socială şi una spaţială, iar modelele adoptate în diverse forme istorice ale globalizării s-au remarcat prin dimensiuni distincte.În ceea ce priveşte modurile de acţiune, putem distinge între tipurile dominante de acţiune, imperiale sau coercitive, competitive, conflictuale şi instrumentele primare ale puterii.

Aceste trăsături ale procesului de globalizare contribuie în mod concret la clarificarea caracterului acestuia şi la înlăturarea confuziei care tinde adesea să se creeze în interacţiunea bazată pe concepte precum interdependenţă, integrare, convergenţă şi universalism.Pe când conceptul de interdependenţă presupune relaţii simetrice de putere între actorii sociali şi politici, conceptul de globalizare lasă deschisă posibilitatea ierarhiei şi disparităţii, adică a unui proces de stratificare globală.