Geopolitica a apărut ca teorie în câmpul disciplinelor care studiază raporturile dintre state sub toate formele şi aspectele la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor.

Ca fenomen obiectiv în câmpul relaţiilor internaţionale, geopolitica s-a manifestat cel puţin de când un stat (un actor al relaţiilor internaţionale), în evoluţia umanităţii, a avut forţa şi capacitatea de a-şi impune suveranitatea sau controlul şi în alt spaţiu decât cel pe care s-a constituit ca entitate politică de sine stătătoare.

Schimbările din relaţiile internaţionale au avut un impact deosebit asupra teoriilor şi a cunoştinţelor care doreau a explica lumea şi istoria. Determinismul geografic cucereşte lumea ştiinţifică cu toate consecinţele sale. Titani ai Renaşterii, dacă ar fi să ne referim doar la Jean Bodin (1530-1596) şi Las Casas (1470-1566), au studiat mediul geografic şi influenţa acestuia în activitatea politică, mai ales asupra formelor statului şi guvernării societăţii. Jean Bodin susţinea că mediul geografic exercită o dictatură de la care omenirea nu se poate sustrage. Natura impune fiziologia, starea de spirit şi organizarea socială a diferitelor populaţii, determinând instituţiile cele mai convenabile.

O contribuţie majoră la impunerea determinismului geografic în ştiinţele societăţii a avut-o, în Franţa, Charles Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montesquieu (1689-1755) şi Anne Robert Jaques Turgot (1727-1781). Moravurile, instituţiile şi trăsăturile specifice ale popoarelor au fost explicate de ilustrul Montesquieu prin factorii geografici, dintre care clima era considerată hotărâtoare. Astfel, după filosoful francez, căldura excesivă din zonele tropicale determină în mod necesar un regim despotic, în timp ce formele de organizare politică mai avansate din Europa erau explicate prin clima temperată. Teoria curpinde o doză de naivitate asupra căreia nu insistăm, însă trebuie arătat că aceasta s-a vrut, să devină un suport al istoriei politice. Turgot l-a continuat pe Montesquieu în schiţa de lucrare Geografia politică, în care dorea să teoretizeze principiile de guvernare a societăţii prin prisma influenţei factorilor geografici.

Determinismul geografic a avut adepţi de marcă în Anglia şi Germania. În lucrarea Istoria civilizaţiei engleze, Henry Th. Buckle (1821-1862) a susţinut că înfăţişarea generală a naturii explică evoluţia inegală a civilizaţiilor. Germanul Friedrich Ratzel a pus bazele geografiei politice, în care a încercat să demonstreze că "spaţiul" ocupat de un popor este determinant pentru evoluţia sa politică şi culturală.

Acesta era convins că spaţiul nu este numai teritoriul pe care îl ocupă un stat, ci este însăşi puterea acestuia. Fiecare stat şi fiecare popor, afirma F.Ratzel, îşi au propria concepţie a spaţiului.

Concepţiile şi ideile lui F.Ratzel  din principala sa lucrare Geografia Politică au fost puternic influenţate de teoria evoluţionistă a lui Ch.Darwin. Ratzel considera statul un "organism viu", identificând şi o serie de legi ale creşterii spaţiului unui stat, cum ar fi:

  1. Spaţiul unui stat creşte odată cu dezvoltarea culturii acestuia;
  2. Creşterea statului este însoţită de alte simptome: dezvoltarea ideilor, a comerţului etc.;
  3. Creşterea unui stat se realizează prin alipirea şi înghiţirea statelor mai mici.
  4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept martor al creşterii tăriei sau slăbiciunii sale şi a schimbărilor survenite în organismul acestuia.
  5. În creşterea sa, statul trebuie să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, raioane bogate în diverse resurse.
  6. Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate din exterior, de la civilizaţiile mai avansate.
  7. Tendinţa generală de contopire ramificându-se în cursul dezvoltării, trece de la un stat la altul şi pe măsura acestui transfer se intensifică.

O evoluţie aparte a avut determinismul geografic în Germania începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe parcursul secolului al XIX-lea. Germania trăia drama unei fărâmiţări teritoriale excesive, situaţie percepută negativ de oamenii de cultură din spaţiul german. În sprijinul ideii creerii  unui stat naţional modern german au fost aduşi, nu o dată, şi factorii de ordin geografic.Michel Korinman apreciază că ”în cei 40 de ani care au precedat Primul război mondial, geografii germani s-au arătat dornici de a apăra cauza patriei lor, însă, contribuţia lor a fost dezamăgitoare

Treptat, personalităţile politice şi culturale din spaţiul german se vor racorda la teoriile care justificau imperiile coloniale şi a fost elaborată doctrina pangermanismului. Considerând "întinderea" drept fundamentul unui stat, Friedrich List (1789-1846) solicita, în scrierile sale pentru Germania, "dreptul la dimensiune". El vedea expansiunea Germaniei în toate direcţiile. În acest tablou de geografie politică, graniţele statelor balcanice erau considerate obstacole artificiale care urmau a fi depăşite succesiv. În ceea ce priveşte raporturile dintre marile puteri, el propunea o înţelegere germano-britanică pentru a ţine în echilibru Rusia şi S.U.A.F. List a avut o înţelegere corectă asupra fenomenului geopolitic, deoarece, în următoarea sută de ani, tocmai aceste două mari puteri au controlat lumea. Acest lucru l-a observat şi F. Rotzel: "Idealul pentru o mare politică, ce revendică puterea mondială constă în combinarea factorilor continentali şi maritimi" Acesta era convins că numai un spaţiu imens menţine viaţa. Din această perspectivă, a acordat o importanţă deosebită controlului oceanelor. Pacificul era considerat de Ratzel "ocean al viitorului", locul unde se vor ciocni interesele marilor puteri ale lumii. Pentru că a folosit datele geografice în fundamentarea politicii externe a statului german şi pentru înţelegerea realităţilor internaţionale din secolul al XI-lea, Ratzel a fost considerat, pe bună dreptate, un precursor al geopoliticii. Pe aceeaşi linie s-au înscris în lucrările lor şi americanii Ellen C. Semple, E.G.Dexter şi Ellsworth Huntigton.

Determinismul geografic a cunoscut o amplă dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor prin lucrările lui K. Ber şi L.I. Mecinikov. Aceştia au arătat locul şi rolul fluviilor mari în răspândirea civilizaţiei. Mecinikov fiind şi autorul lucrării Civilizaţia şi marile fluvii ale istoriei. Teoria geografică a dezvoltării societăţilor moderne.

La începutul secolului al XX-lea, istoricii B.N.Cicerin, S.M.Soloviev, V.O.Klincevskii, A.P.Sceapov etc. au analizat influenţa factorilor naturali asupra evoluţiei statului rus. Cicerin, de exemplu, considera că pentru ruşi o autoritate centrală foarte puternică a fost necesară din cauza imensităţii spaţiului rus, a unei populări scăzute a acestui teritoriu şi ameninţării permanente a unor năvăliri externe.

Foarte interesante sunt ideile determinismului geografic prezente în opera lui V.O.Klincevskii şi I.L.Solonevici. "Când începem să studiem istoria unui popor, - afirma V.O.Klincevski - întâlnim o forţă care susţine leagănul fiecărui popor, natura ţării sale"

  1. L. Solonevici considera că libertăţile individuale sunt dependente de factorul geografic. Comparând libertăţile cetăţeanului din Anglia, SUA şi Rusia, acesta ajunge la concluzia că poporul rus nu va beneficia niciodată de libertăţile existente în Anglia şi Statele Unite, deoarece securitatea acestora din urmă este garantată de oceane şi strâmtori, iar a celor din Rusia doar de serviciul militar obligatoriu. Serviciul militar obligatoriu este considerat de Solonevici una din principalele nonlibertăţi.

Supremaţia determinismului geografic în teoriile despre societate şi istorie a fost treptat eliminată de progresele înregistrate în domeniul ştiinţelor pozitive. Dictatura naturii asupra omului a fost pusă sub semnul întrebării de Johan Gottfried Herder (1744-1803), care în lucrarea Idei asupra filosofiei istoriei umanităţii constată că "istoria este geografie în mişcare şi climatul nu ne sileşte, ci ne îndeamnă". În fapt, întreaga Renaştere a demolat tabloul static al societăţii şi l-a înlocuit cu unul mobil, dinamic, în evoluţie, rezultat dintr-o înţelegere echilibrată a raporturilor dintre societate şi natură.

Edificatoare în acest sens este concepţia lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), care afirma că "Providenţa a creat genul uman nici în întregime independent, nici cu totul în sclavie". . Democraţia americană, în forma în care i se înfăţişa în urma călătoriei întreprinse în Statele Unite, nu era rezultatul exclusiv al factorilor geografici, ci o împletire a mai multor cauze de ordin istoric, social şi spiritual-religios .

Istoricul francez Jules Michelet (1789-1874), deşi insista asupra rolului mediului geografic în viaţa popoarelor şi afirma că "în ultimă instanţă, istoria este înainte de toate geografie », a considerat că societatea are un rol activ în raport cu acesta. Mediul geografic, prin el însuşi, n-a determinat în mod absolut cursul evenimentelor în istorie.

Şcoala franceză de geografie politică şi ulterior de geopolitică s-a afirmat ca o expresie a rivalităţilor de mare putere care s-au manifestat între Franţa şi Germania începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Geografia capătă din acest moment un rol important în înţelegerea politicii în Franţa, ca o reacţie la teoriile germane. Adversitatea faţă de justificarea politicii de mare putere prin termenii geografici i-a determinat pe teoreticienii francezi să evite utilizarea termenului de geopolitică.

Geografia politică franceză, prin André Chéradame şi Paul Vidal de la Blanche (1843-1916) a dat o ripostă teoriei "spaţiului vital" şi concepţiei biologice a statului, opunând principiul naţionalităţilor, propriu revoluţiei franceze.

În lucrarea sa Tableau géographique de la France, Vidal de la Blanche remarca faptul că specificitatea unui spaţiu nu rezultă din considerente geografice sau climaterice, ci depinde de oamenii care îl populează

Creşterea interdependenţelor din viaţa internaţională, frecventele răsturnări în raportul de putere la scară planetară, ca şi eforturile oamenilor politici de a găsi soluţii la problemele extrem de complexe care s-au manifestat în Europa şi în lume la începutul secolului al XX-lea, au impus definitiv geopolitica în societatea contemporană, ca un fenomen permanent. Studiul acestui fenomen s-a impus de la sine, din raţiuni practice.

Oamenii de cultură care s-au aplecat asupra studiului societăţilor în interconexiune şi intercondiţionare nu aveau cum să nu observe că un fenomen se impune în viaţa internaţională, iar pentru cunoaşterea şi studierea lui, instrumentele şi metoda cu care operau geografia politică, strategia militară, istoria, filosofia sau politologia nu mai erau suficiente. Pornind de la aceste considerente, Rudolf Kjellen a completat sectorul său de analiză politică şi a introdus un element nou - geopolitica,- pe care l-a definit în raport de apropierile dar şi distanţările necesare faţă de geografia politică, politologie sau diplomaţie.

Noutatea ca şi valoarea incontestabilă a descoperirilor făcute de Rudolf Kjellen au creat în mod inevitabil un cerc de susţinători şi, ulterior, continuatori ai domeniului, dar şi unul de adversari. Disputa nu s-a încheiat, nici astăzi, însă acest lucru n-a împiedicat apariţia şcolilor naţionale de geopolitică.

          Suedezul Rudolf Kjellen a fost primul care a folosit termenul de geopolitică într-o conferinţă publică, în aprilie 1890. Ulterior, el a dezvoltat conceptul în lucrărilesale, Introducere la geografia Suediei şi Marile Puteri. Consacrarea termenului de geopolitică în analiza relaţiilor politice internaţionale a fost determinată de studiul pe care R. Kjellen l-a întreprins pentru a descifra cauzele şi a analiza forţele care s-au confruntat în primul război mondial. În literatura ştiinţifică germană, termenul pătrunde în anul 1903, dar numai după 1917 se produce o adevărată dezbatere privind utilizarea noului concept - geopolitica - când lucrarea lui Rudolf Kjellen Statul ca formă de viaţă este tradusă în germană. Se poate afirma că spaţiul german s-a dovedit a fi nu numai prielnic apariţiei şi proliferării ideilor geopoliticii, ci şi un mediu care a favorizat disputa geopolitică asupra unor realităţi din sistemul relaţiilor internaţionale de după război.

Rudolf Kjellen n-a considerat geopolitica o nouă disciplină sau ştiinţă care să se adauge geografiei, istoriei sau diplomaţiei, ci doar o latură din "ştiinţa care studia statul". Această ştiinţă era formată, prin urmare, din: geopolitică, ecopolitică, demopolitică, sociopolitică şi cratopolitică. Geopolitica studia statul ca teritoriu (aşezare, formă), ecopolitica îl analiza ca gospodărie, demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica.

Din perspectivă geopolitică, prin aşezarea unui stat, Kjellen nu înţelegea doar aşezarea cartografică, determinată de coordonatele geografice, şi nici aşezarea lângă mare sau în inima unui continent, ci aşezarea sa în arhitectura relaţiilor internaţional.

În Marea Britanie, dar şi peste Atlantic, în perioada în care geopolitica îşi căuta locul în cadrul disciplinelor socio-umane, nu se poate vorbi de o dezbatere teoretică, ci mai curând de analize şi studii care, deşi autorii lor nu le definesc ca atare, sunt geopolitice. Este cazul lucrărilor semnate de Halford J.Mackinder şi Alfred T.Mahan, care au fost preocupaţi în scrierile lor de găsirea fundamentelor teoretice care să justifice menţinerea şi consolidarea poziţiei de mare putere pentru ţările lor.

În această perioada determinismul geographic atinge apogeul prin lucrările publicate de şcoala anglo-saxonă şi cea germană.

Este cazul lucrărilor semnate de Halford J.Mackinde şi Alfred T.Mahan care au fost preocupaţi în scrierile lor de găsirea fundamentelor teoretice care să justifice menţinerea şi consolidarea poziţiei de mare putere pentru ţările lor.

Momentul care l-a lansat pe Halford J.Mackinder ca figură centrală a gândirii geopolitice s-a produs în ianuarie 1904, când a prezentat la Societatea Geografică expunerea Pivotul geografic al istoriei.

Convins că istoria umanităţii a cunoscut, în evoluţia sa, trei faze, Halford J.Mackinder a analizat în comunicarea prezentată deosebirile esenţiale dintre marile puteri maritime şi cele continentale, ajungând la concluzia că rolul de regiune pivot în politica şi istoria universală,îl constituie centralitatea.Un stat trebuie să fie capabil să ocupe un loc central pentru a putea domina în ecuaţia de putere.În opinia sa, la începutul secolului XX, acest rol l-a deţinut imensul spaţiu din interiorul Euroasiei. Cine domină acest spaţiu se poate considera stăpânul întregii lumi.

Mackinder considera că orice mare putere continentală care ar cuceri o poziţie dominantă în zona "pivotului geografic", poate învălui de la flancuri lumea maritimă. În acest sens, el avertiza împotriva unei apropieri ruso-germane sau chiar a uneia chino-japoneze care să înlocuiască Rusia şi zona pivot, deoarece s-ar "produce o ruptură a echilibrului de putere în favoarea statului pivot".

Pentru a contracara această posibilitate se impunea - în opinia lui Halford J.Mackinder - încheierea unei alianţe între Anglia, Franţa şi SUA .Considera că întretăierea spaţiului maritim cu cel terestrueste factorul cheie al istoriei popoarelor şi statelor. Însăşi mersul istoriei a fost influenţat de confruntarea centru-periferie.Din centrul Hearthlandului s-a exercitat în permanenţă o presiune asupra periferiei sau ceea ce el numea centura insulară

Teoria "pivotului geografic al istoriei" a fost dezvoltată şi completată cu o nouă idee, "Insula mondială" (World Island) în studiul Idealurile democratice şi realitatea Insula mondială este o masă continentală compactă, înconjurată de Oceanul planetar - zona Europa - Asia - Africa. Înconjurată de Oceanul mondial, această insulă trebuia să devină, în mod inevitabil, datorită poziţiei geografice şi strategice, locul principal de dispunere a omenirii pe planeta noastră. Foarte important era, în concepţia lui Halford J.Mackinder, cine stăpânea inima ("Hertland-ul") Insulei mondiale. Numai acel stat are o bază suficient de solidă pentru a concentra forţele care să ameninţe libertatea lumii din interiorul citadelei continentale a Euroasiei.

Concluzia demersului său a fost expusă sintetic în formula: "Cine stăpâneşte Europa de Est, domină <<Heartland-ul>>. Cine stăpâneşte <<Heartland-ul>> domină <<Insula Lumii>> (World Island). Cine stăpâneşte Insula mondială domină întreaga lume". Evoluţia Europei în secolul al XX-lea demonstrează clar că formula lui Mackinder n-a făcut o excelentă carieră teoretică, însă faptele arată că oamenii politici care au conceput arhitectura relaţiilor internaţionale şi a graniţelor după cele două războaie mondiale, după cum vom vedea în partea a doua a prezentei lucrări, au fost puternic influenţaţi de concepţia sa.

Contemporan cu Halford J.Mackinder, amiralul Alfred T. Mahan şi-a construit modelul său de analiză geopolitică pe baza unor postulate care nici ele nu pot fi demonstrate.Pentru Mahan instrumentul politicii este comerţul. Acţiunea militară trebuia să ofere condiţii prielnice pentru dezvoltarea unei civilizaţii comerciale la scară planetară. Ideile sale au fost preluate, în general, din teoria darwinismului social cu o oarecare influienţă şi circulaţie ăn epocă: lumea este o luptă, lupta este esenţa vieţii şi a relaţiilor dintre popoarele lumii; civilizaţia europeană şi sora sa americană sunt superioare altora, ceea ce le dă dreptul la expansiune şi au datoria de a converti popoarele inferioare etc.

Ca şi în cazul lui Halford J. Mackinder, ideile şi scenariile geopolitice ale amiralului n-au rămas fără ecou în acţiunea politică. Relevantă în acest sens este afirmaţia secretarului de stat al SUA, H. L. Stimson: "Neptun este Dumnezeul, Mahan profetul său, iar marina SUA singura biserică adevărată...", ca şi cererea adresată de F.D. Roosevelt americanilor de a privi harta lumii întregi şi nu numai pe cea care reprezintă teritoriul american.

În opinia unor specialişti, Nicholas Spykman a continuat cercetările şi a dezvoltat scenariile geopolitice elaborate de H. J. Mackinder şi amiralul A. T. Mahan. În lucrările sale se conturează ideea că masa continentală euroasiatică şi coastele nordice ale Africii şi Australiei formează trei zone concentrice: Heartland-ul continentului euroasiatic în nord; zona-tampon care-l înconjoară şi mările marginale şi continentele african şi australian. În jurul acestei mase continentale, din Anglia şi până în Japonia, între continentul din nord şi cele două din sud trece Marea Cale Maritimă a lumii

Cu Robert Strausz-Hupé, scriitura geopolitică în SUA îşi mută centrul de greutate de pe analiza spaţiului în lupta pentru supremaţie mondială, pe interpretarea locului şi rolului pe care un stat îl ocupă în ecuaţia de putere. Conceptul de "balanţă a puterii" este cheia analizei geopolitice în lucrările lui R. S. Hupé.

În concepţia sa, balanţa puterii înseamnă: un echilibru între marile puteri navale şi continentale; un echilibru între diverşi poli regionali de putere din Europa şi Asia, şi între cele două continente în general; un echilibru între politica de forţă de intervenţie militară şi o politică a compromisului diplomatic, un echilibru global între cele două superputeri - SUA şi Uniunea Sovietică

Ca şi predecesorii săi, şi Robert Strausz-Hupé este sedus de ideea construirii unui scenariu geopolitic propriu, având în centru realizarea unei federaţii la nivel regional sau global, în fruntea căreia să se găsească, evident, SUA. Acesta credea că "este în interesul întregii omeniri să existe un centru unic, din care să se exercite un control de echilibrare şi stabilizare, o forţă-arbitru, şi acest control de echilibrare şi stabilizare să se afle în mâinile Statelor Unite".

În primele decenii de după încheierea primului război mondial, în Germania geopolitica s-a bucurat de un interes cu totul special. Condiţiile interne, dar mai ales afirmarea statului german, în relaţiile internaţionale, ca o mare putere au determinat pe unii specialişti să vadă în geopolitică o disciplină capabilă să pună la îndemâna oamenilor de stat "indicaţii politice de ordin practic pornind de la teoriile geografiei şi ale istoriei".

În foarte scurt timp apare în Germania o şcoală geopolitică grupată în jurul periodicului "Zeiterschrift für Geopolitik", din rândurile căreia se va desprinde şi se va afirma o extrem de contestată şi complexă personalitate, generalul Karl Haushofer. Specialiştii germani au dezvoltat şi au dat o proprie interpretare conceptului de geopolitică.

În viziunea acestora, "geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu. Ea îşi are temelia sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică, care este teoria fiinţelor politice de pe glob şi a structurii lor. Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o tehnologie capabilă să conducă politica practică până la punctul la care se produce avântul novator al acţiunii. {i numai cu ajutorul ei, acest avânt va putea avea drept punct de plecare pentru realizări ştiinţa şi nu neştiinţa. Geopolitica vrea şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului".

Direcţiile principale de orientare a cercetărilor de geopolitică au fost stabilite de generalul Karl Haushofer în lucrarea Bausteine für Geopolitik şi unele studii publicate în revista "Zeiterschrift für Geopolitik". Considerând că există o legătură directă între spaţiul (Raum) pe care un popor îl ocupă, sau o naţiune şi dezvoltarea optimă a acesteia, Haushofer a crezut că a descoperit "legea creşterii indefinite a statelor" În virtutea acestei legi, populaţia unei naţiuni active se extinde până când atinge cele mai mari spaţii posibile pentru a-şi satisface nevoile. Haushofer a oferit un suport cantitativ pentru această teză şi considera că un popor se poate dezvolta normal dacă are o densitate de 100 de locuitori pe km2 El a propagat asemenea idei fiind sub influienţa nefastă a teoriilor rasiste şi biologizante care alcătuiau baza ideologiei naziste Evoluţia societăţii europene după cel de-al doilea război mondial a infirmat ipoteza şi suportul matematic al afirmării, în relaţiile internaţionale, a legii creşterii indefinite a statelor.

Viziunea geopolitică a generalului Karl Haushofer a fost influienţată şi de concepţiile şi teoriile geopolitice care circulau în lumea anglo-saxonă, îndeosebi de teza "Heartland-ului" elaborată de Mackinder. a întrezărit, în modelul elaborat de Mackinder, posibilitatea ca Germania să-şi poată reocupa locul pierdut în urma încheierii primului război mondial, în ecuaţia de putere de pe continentul european. Haushofer considera, din acest punct de vedere, că Germania nu trebuie să fie duşmanul, ci aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală - Euroasia.Într-o primă fază a celui de-al doilea război modial părea că profeţiile sale au şi acoperire în politica mondială a epocii. În august 1939 Germania nazista si URSS şi-au dat mîna prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi îşi împărţeu sferele de influienţă. El privea alianţa Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental prin includerea Japoniei şi Chinei. Din această perspectivă, în scrierile sale, încă din anii ¢30, Haushofer a căutat să atragă atenţia oamenilor politici japonezi asupra unei apropieri a Japoniei de China şi Uniunea Sovietică.

Constituirea blocului euroasiatic era văzută de general ca un răspuns la scenariul "Anaconda", prin care puterile maritime - Anglia şi SUA - puteau să încercuiască Heartland-ul. Era, în fapt, un scenariu prin care Germania putea să devină hegemon în cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau oamenii de stat din cel de-al treilea Reich.

În România, deşi n-a cunoscut dezvoltarea şi interesul de care s-a bucurat în Germania şi lumea anglo-saxonă, geopolitica a constituit un punct de atracţie pentru geografi, istorici şi sociologi. Un grup de intelectuali de marcă au fondat în 1941 o revistă de specialitate "Geopolitica şi Geoistoria", prin care s-a intrat în dialog cu reputaţi geopoliticieni din Europa. În studiile publicate în această revistă au fost abordate probleme legate de sfera şi obiectul geopoliticii, dar şi încercări de elaborare a unor "reprezentări geopolitice" asupra spaţiului românesc.

Teoreticianul incontestabil al geopoliticii româneşti a fost profesorul de geografie istorică Ion Conea. El a considerat geopolitica "o disciplină cu adevărat nouă cu un precis obiect de cercetare propriu", cu o sferă de cuprindere şi de cercetare distincte în câmpul relaţiilor internaţionale, în raport cu alte discipline, cum ar fi, de exemplu, geografia, politica, sociologia sau istoria.

Geopolitica s-a născut, în opinia lui Ion Conea, din nevoia omului modern de a da răspuns la problemele cu care este confruntat. Statutul politic şi economic al Planetei se schimbă de la o zi la ata. "Pământul devine cu fiecare zi mai mic şi aproape că n-a rămas colţ îngheţat sau minusculă insulă pierdută în larg de ocean neocupată de el. S-a dus vremea în care, - afirma I.Conea - Statele îşi permiteau să lase între ele, ca hotare, adevărate zone nelocuite". Prin urmare, în lupta omului cu natura, reducerea continuă a dimensiunilor planetei, apar inevitabil şi conflictele de interes. De aici şi nevoia de a fi elaborate studii care să prezinte "zonele de fricţiune tot mai numeroase pe faţa Terrei".

În viziunea lui Ion Conea, geopolitica are ca obiect de studiu "mediul politic planetar", adică "jocul politic dintre state". Această disciplină, în opinia specialistului român, se diferenţiază de geografia politică care rămâne fidelă paradigmelor sale clasice: determinismul geografic al aşezării (pământul), naturalismul biologist şi evoluţionismul organic (istoria). Dezvoltând această idee, el afirma: "Astăzi, în politica internaţională, oamenii de stat, ca şi diplomaţii, ca şi regii, şi în genere, toţi conducătorii de state au ajuns să lucreze cu o naţiune nouă, căreia noi îi vom spune Planetargedanke* ...Cârmuitorii statelor trebuie să fie atenţi azi, în orice moment, la toate scyllele şi carybdele planetare printre care cu greu vâslesc nave politice care sunt stabilite.      

 

*În lb.germană - gândire planetară.