După cum bine ştim, nicio altă ţară nu a depins de geopolitică la fel ca Rusia, în ceea ce priveşte principalele idei şi direcţii ale politicii externe.

Teritoriul Rusiei, continetal, vast, compact şi foarte variat din punct de vedere al structurii geografice şi umane şi se poate spune că ocupă o poziţie defensivă, fiind localizată în partea centrală a Eurasiei. Unul dintre obiectivele sale strategice din perioada Războului Rece a fost expansiunea teritorială, în încercarea sa de a elimina această situaţie defavorabilă. A apărut o problemă însă în momentul în care ambele puteri ( Rusia şi SUA) au ajuns într-un impas strategic. Singura soluţie aparent bună a fost producerea unor schimbări în structura ordinii mondiale. Astefel, URSS (Rusia) şi-a reanalizat obiectivele strategiei sale geopolitice rezultând ceea ce analiştii numesc probuşirea comunismului. O mare parte a problemelor actuale ale Rusiei sunt moştenite din aceasta epocă. Adevărata revoluţie a venit însă în momentul în care politicienii Rusiei au refuzat să mai folosească aceleaşi regului vechi pentru ezolarea unor probleme vechi, ce-i drept, dar care aveau nevoie de soluşii actualizate.

Această poziţie geopolitică declarată a avut însă consecinţe: politica sa externă urmărea mai multe direcţii folosind astfel ca o necesitate obiectivă toate statele lumii. Astfel, orice încercare de a acorda prioritaste unei singure părţi, grup sau ţară, în relaţiile sale, este contrară intereselor sale naţionale şi structurii sale ca şi stat.

Încercarea nereuşită a Rusiei în organizarea priorităţilor sale este unică pentru că aceasta vrea să acţioneze ca şi mare putere pe scena internaţională, lucru care, spun unii analişti, nu este cazul.

Numeroasele sondaje realizate în rândul populaţiei ruse indică faptul că societăţii ruse îi lipsesc teoriile pozitive, lucru care se reflectă în politica externă şi, implicit, în flexibilitatea sa geopolitică.

Conceptul de identitate naţională este în strânsă legătură cu geopolitica în Rusia. În literatura de specialitate se vorbeşte despre numeroase ideologii politice. Mai întâi, şi cea mai simplă idee, este aceea a supunerii faţă de Ţar şi viaţa internă a statului; se vorbeşte şi despre principiul credinţei în ortodoxie, principiu minimizat însă sau chiar eliminat de ţari. În fostul Imperiu Rus au intrat de-a lungul timpului şi idei din moda epocii, din afară, ce nu au fost  tocmai propice pentru populaţie. Aşa cum vede Soljeniţîn Renaşterea, revoluţia/ schimbarea, considerând-o pe cea dintâi împreună cu Iliminismul începutul căderii Occidentului, a contravemit credinţelor / ideilor lui Gorbaciov, spre exemplu. Soljeniţîn este convins că Vestul a întors spatele valorilor spirituale, tocmai prin accentuarea ideii de consum şi competiţie materială. În schimb, el promite / pune accent pe libertate, dar promovează imitaţia şi gândirea superficială. El consideră că în loc să fie urmărită acapararea puterii, bogăţiei şi expansiunii, ar trebui stabilită o ordine interioară şi un centru spiritual. În privinţa vechiului obiectiv geopolitic din timpul Imperiului Rus, şi anume dorinţa de a ajunge la „mările calde”, să fie înlocuit cu unul nou, înlocuirea dusmăniei cu prietenie. Soljeniţîn merge chiar mai departe şi susţine că destinul geografic al Rusiei nu este acela al populării Siberiei de Nord-Est. Opus acestuia este Jirinovski ( liderul Partidului Democrat Liberal) care se opune vehement ideii de destrămare a Rusiei. El, şi nu numai, doreşte revenirea la condiţiile de dinainte de Revoluţie, cu o Germanie până în Europa de Est, fără Polonia, Slovacia, Belarus, Ucraina, Republicile Baltice să fie anexate teritoriului rus, iar Balcanii să parvină sferei de influenţă ruse. Caşi ţel final el vrea control asupra mărilor calde din Sud. Susţine şi că, în cazul impunerii dominaţiei celor patru superputeti, cu aria lor de influenţă ( Japonia în estul Asiei şi în Australia; Rusia în sudul Asiei; Europa cu fostele ei colonii in Africa; şi SUA) atunci ar fi impuse alte culturi şi religii, altele decât creştinismul şi s-ar impune ca statul rus să rămână imparţial.

Identitatea rusă a fost profund discutată / disputată, însă cea mai cunosctuă voce a fost cea a lui Soljeniţîn, care a insuflat naţionalismul rus, promovându-şi ideile din exil, din SUA, şi apoi şi în Rusia.

Astfel, dacă flexibilitatea geopolitică este legată de teritoriile Rusiei şi nu de actuala Federaţie Rusă, de ce s-a prăbuşit realmente URSS? Răspunsurile sunt pentru unii evidente, pentru alţii, trebuie explicate însă pe larg. Cel dintâi motiv al prăbuşirii ar fi structura constitutivă a Uniunii Sovietice, care îngloba teritorii separate cu popoare diferite. Însă cele 15 republici unionale, fiecare denumită după grupul naţional specific, aveau dreptul de a ieşi din confederaţie, drept cu un caracter oficial, dar, în acelaşi timp, teoretic. Căderea URSS a fost facilitată de pierderea din vedere tocmai a acestei structuri. Un alt motiv ar fi acela al diversităţii etnice, ruşii fiind singurul grup etnic care, prin această diversitate, pierdea puterea. Luptele juridice ale Federaţiei Ruse contra acestei centralizări moştenite sunt o încercare de a cuprinde oarecum aceste ideologii. Se încercă înglobarea celor două ideologii într-o singură formă. Pe de o parte, se încearcă slăbirea centrului şi împărţirea puterii între republicile naţionale, iar pe de alta, opusă celei dintâi, menţinerea centrului şi implicit controlarea puterii acestuia, cu toate că această ideologie are o strategie necunoscută, nesigură, încă nefiind clar cum se produce exercitarea puterii de către noile republici.

Un  alt motiv al prăbuşirii URSS este cât se poate de simplu. Se poate spune că flexibilitatea geopolitică nu este mereu dinamică şi aplicabilă. „În fosta URSS şi în Rusia, ca stat ce îl substituie pe cel dintâi, au existat suişuri şi coborâşuri a două paradigme predominante, şi anume: tiparul ideologic şi imperial şi tiparul noii gândiri”[1]. Noua ideologie a apărut la mijlocul anilor 1970 şi s-a menţinut până la sfârşitul anului 1992. Dintre elementele sale esenţiale, putem aminti: expansiunea internaţioanlă; puterea militară; structura imperială. Ideologiile enumerate sunt forme vechi ale unor conduceri internaţionale, insă o data cu trecerea timpului, a devenit evident că puterea militară nu asigurase pentru fost URSS nici un fel de personalitate sau putere extinsă la nivel internaţional, nu se valorificase tiparul economic şi nu concretizase obiectivele externe. Noua gândire venea cu o reconsolidare a Rusiei, fără să ţină cont însă de situaţia teritoriilor din cadrul graniţelor imperiului sovietic. La o cercetare mai atentă, realizezi că Rusia nu poate fi transformată într-un teritoriu de mici dimensiuni, în contrast cu republicile unionale. Ea este, şi va rămâne membrul dominant în raport cu oricare dintre noile state independente cu interese comune (CSI)[2]. Din aceste idei rezultă al treilea motiv pentru absenţa flexibilităţii geopolitice după destrămarea imperiului sovietic. În forma sa extinsă noua formă de gândire a reuţist să păstreze şi să aducă pe linia de plutire relaţiile dintre Rusia ca ţară – mamă şi celelalte republici ale Uniunii Sovietice. La rândul lor, aceste republici unionale trebuie să acţioneze pe baza interdependeţei faţă de resursele minerale, a infrastructurii militare comune şi a resurselor ineficiente pentru a menţine securitatea naţională a oricărei dintre ele. Însă în opinia liderilor Rusiei, această securitate naţională a fiecărei republici unionale era cea mai neînsemnată parte a interdependeţelor. În această privinţă, aceştia şi-au prezentat două etape militare, în 1993 şi 1999, conform cărora era legimitmă amplasarea de forţe ruse pe teritoriul statelor membre CSI pentru operaţiuni de menţinere a păcii, pentru protejarea minorităţilor rusi şi ca răspuns în faţa unor posibile agresiuni împotriva Rusiei, asemănându-se astfel cu Doctrina Monroe din America.

După anul 1992, vechiul tipar ideologic şi imperial s-a şters, motivele fiind unele destul de evidente: nerealizarea dezvoltării economice, meţinerea condiţiilor proaste de viaţă şi sentimentul că s-au făcut prea multe concesii în faţa Occidentului. Motivele sunt destul de grave pentru a ridica cereri precum realizarea unor reforme, şi consecinţe precum accentuarea devotamentului pentru atingerea unor ţeluri mult prea mari. Noua poziţie agresivă a mulţumit pe cei ce au avut de suferit din cauza condiţiilor grele (sărăcia şi umilirea naţională). Puse în balanţă, dorinţa de revenire pe scena internaţională, reabilitarea umilirii naţionale şi înlocuirea ideologiei comuniste, cu evidenţierea noilor interese naţionale, au dus la o înţelegere unanimă: ieşirea de pe scena internaţională, cel puţin pentru un timp.

Relaţiile cu si dintre membrele fostului Imperiu erau destul de tensionate. Astfel, relaţiile cu al doilea membru ca şi importanţă al fostei URSS, Ucraina, represinţă un aspect complex, pentru că pehntru ruşi era destul de greu să privescă acest teritoriu ca pe unul străin. Partea estică a râului Don era populată în proporţie de 44% de comunitatea rusă, mai ales că Ucraina era considerată de către majoritatea ruşilor ca fiind leagănul civilizaţiei ruse. Maxima care descrie cel mai bine acestă situaţie geopolitică „Moscova este inima Rusiei şi Sankt Petersburg este capul, dar Kievul îi este mamă” scoate la lumină atât importanţa simbolică, cât şi pe cea strategică.

Obţinerea independeţei celor cinci ţări din Asia Centrală[3] au zguduit şi mai tare Rusia din punct de vedere geopolitic, ducând la sfârşitul dominaţiei ruse în Asia Centrală şi Caucaz, pierzând astfel statutul de putere a Orientului Mijlociu. Milioanele de ruşi ce locuiesc în aceste regiuni au dat prilej Rusiei prin acordurile încheiate, să trimită forţe ruseşti pe aceste teritorii cu scopul oficial de a menţine securitatea ( neoficial se cunoaşte faptul că Moscova nu a încetat destabilizarea, iniţierea de conflicte şi presiunile economice îndreptate asupa acestor ţări). 

De-a lungul timpului, zona Asiei Centrale a fost îndelung disputată de către strategii ruşi. Această zonă este văzută de mulţi dintre ei ca fiind o nevoie strategi de a asigura baze maritime militare pentru navele de război. Dacă până acum câţiva ani exista o teamă a izbucnirii unui război cu China, astazi acest lucru a dispărut, datorită apariţiei unui „duşman comun”, teama comună a ameninţării de către islamişti. Zona Asiei Centrale, dar şi cea a Caucazului, reprezintă puncte de extremă importanţă pentru strategii ruşi, pentru geopolitic rusă, şi sunt urmărite şi studiate îndeaproape.

În continuarea acestor idei vine „Marea tablă de şah” a lui Zbicniew Brezezinski, care întăreşte credinţa unor strategi cum că Eurasia va rămâne şi în secolul XXI principala scenă a raportului şi opoziţiei de forţe. Iată de ce Rusia, printre alte mari puteri, se străduieşte atât de tare să îşi păstreze influenţa în această zonă, iar păstrarea teritoriilor orientale cu graniţe la Oceanul Pacific s-a transformat într-un element deosebit de important pentru poziţia geopolitică, însă nu cu scopul creării unei zone puternice, stabile de graniţă cu scopul izolării. Chiar şi cei care consideră CSI un imperiu sunt conştieţi de faptul că s-a schimbat configuraţia lumii, şi ştiu că viaţa ecomonică a unei regiuni, în special a uneia care a fost izolată până de curând de  centru, nu poate fi asigurată doar prin relaţii interne. Devin conştienţi de faptul că pentru a păstra puterea in Eurasia trebuie să existe o relaţie asiatică, care să înglobeze ideea unei contopiri intre două feluri de producţie (vestul conservator şi individualist, pe de o parte, şi Orientul dinamic şi colectivist, pe de alta.[4]). Gândirea eurasiatică însă se înclină mai mult către tiparul oriental, metamorfozând obstacolele şi dezavantajele într-un avanzaj. Această gândire non-europenă nu a fost uşor acceptată de adepţii vechii gândiri, alinierea la valorile şi cultura europeană. Pentru a împăca amble „tabere” şi a evita animozităţile, Eurasia a fost interpretată ca o sinteză unică între cele două valori. Cert este faptul că, ambele părţi insită asupra faptului că Rusia trebuie să îşi păstreze statutul de mare putere, pentru a putea ocupa poziţie de mijloc, autonomă, între Europa şi Asia.

Motive precum transformarea relaţiilor internaţionale, necesitatea existenţei Europei şi Asiei ca două structuri economice independente şi faptul că economic Rusiei depinde de cea mondială explică apariţia flexibilităţii in geopolitica Rusiei. Noua gândire geopolitică se consolidează pe ideea consensului dintre interesele şi ideile echivalente.

Felxibilitatea geopolitică reiese din starea de alertă ridicată de tendinţele separatiste interne din Federaţia Rusă ( problema cecenă) sau din tendinţele de îndepărtare de centrul economic din ţările CSI.

Conceptul „privire  spre Orient” îşi regăseşte sensul în greutatea cu care este susţinută flexibilitatea geopolitică, combinată cu idee revenirii la URSS, în condiţiile reunirii Ucrainei cu Belarusul.

Actualele politici şi obiective ale geopoliticii Rusiei nu sunt încercări de a resuscita URSS, ci urmăresc reconstrucţia Rusiei prin promovarea unei identităţi supuse unor împrejurări schimbătoare.

 

[1]Adomeit, Hannes,  „Russians and their Dream”, Journal of International Affairs, pp. 361 -391.

[2] Ezzatti, Ezzatollah, „Geopolitica în secolul XXI”, Editura Top Form, Bucureşti 2009, pg. 96.

[3] Kazahstan, Kârgistan, Tadjechistan, Turkmenistan şi Uzbekistan.

[4] Ezzatti, Ezzatollah, „Geopolitica în secolul XXI”, Editura Top Form, Bucureşti 2009, pg. 98