C. Preda în prefaţa cărţii „Liberalismul: Antologie, comentarii şi note” apreciază, cu bună seamă, că liberalismul este cunoscut mai degrabă în forma sa simplificată pe care au acreditat-o adversarii săi decât în sensul lui originar[1]. Astfel, din punctul de vedere al realiştilor, liberalismul, numit tranşant idealism sau utopism, are imaginea unui discurs utopic despre ceea ce ar trebui să fie, dar nu poate exista în realitate, despre o stare ideală a lucrurilor în societatea naţională şi internaţională. Acelaşi autor subliniază că liberalismul este considerat de mulţi „o ortodoxie doctrinară foarte rigidă”, adică o doctrină incapabilă să se adapteze schimbărilor din timp şi spaţiu.
Realitatea însă pare a fi cu totul alta. În primul rînd, liberalismul este o filosofie politică ce mereu evoluează şi se adaptează noii conjuncturi social-economice în schimbare. Pe de altă parte, este dificil a aprecia unde îşi are rădăcinile doctrina liberală, căci spre deosebire de realism, ea nu cunoaşte un fondator. O asemenea stare de lucruri, după cum consideră N. Roussellier, se datorează atât contextului în care aceasta a apărut şi se dezvoltă, cât şi unei labilităţi prezente în domeniul ideilor, un domeniu prin excelenţă al interpretărilor şi al confruntărilor. Este greu a stabili ce anume a contat mai mult în apariţia liberalismului: gândirea antică, în principal cea romană care punea accentul pe legalitate, reforma prin ideile sale cu privire la profesionalism, conflictele religioase din secolul al XVI-lea, apariţia capitalismului sau ideile unor filosofi din secolul al XVIII-lea. Cert este însă că fiecare dintre aceşti factori a contribuit la conturarea liberalismului[2].
Liberalismul este o reflecţie dezvoltată în valuri succesive, care şi-a axat atenţia pe diverse domenii social-politice şi economice. Ceea ce ne interesează aici este domeniul relaţiilor internaţionale şi, în special, cel al securităţii internaţionale. Ne preocupă modul în care liberalii au văzut asigurarea unei atare securităţi şi care au fost soluţiile lor pentru asigurarea unei ordini internaţionale.
Aşa cum am menţionat supra, şcoala liberală are o viziune optimistă în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor internaţionale considerând că aceste relaţii, dezvoltate corect, pot constitui o importantă sursă de prosperitate economică. Pe plan intern, puterea statului liberal este limitată de controlul civil asupra implementării politicilor. Există totuşi diverse opinii, de multe ori contradictorii, în ceea ce priveşte prioritatea care trebuie acordată democraţiei, interdependenţei economice, reglementării diferendelor internaţionale etc. Pentru a defini conceptul de securitate din perspectiva liberală, vom insista asupra principalilor idei conturate de paradigma liberală, idei care au contribuit cel mai mult la cercetarea relaţiilor dintre state şi a ameninţărilor pe care acestea le comportă, la studierea vulnerabilităţilor interne ale statelor şi căilor de soluţionare a diferendelor etc.
Toţi liberalii sunt de acord cu faptul că există o armonie obiectivă de interese în societate. Aceeaşi prezumţie se aplică şi în cazul relaţiilor internaţionale: „Eu cred că binele unei ţări nu poate fi obţinut prin alte mijloace decât cele care au în vedere binele tuturor ţărilor, şi nici nu trebuie căutate altele chiar dacă dau rezultate”[3], declara John Stuart Mill. Această teză este prezentă cu prisosinţă în conceptele tuturor liberalilor, reprezentînd laitmotivul securităţii liberale, astfel încât, securitatea statelor este asigurată de cooperarea ţărilor în diverse domenii, începând cu cel cultural, energetic, social şi până la cel economic şi politic. Calea prin care se pot satisface în acelaşi timp interesele tuturor oamenilor este cooperarea sau concurenţa constructivă. J. Shotwell scria: „Doctrina politică a păcii internaţionale este o paralelă la doctrina economică a lui Adam Smith, căci se bazează, de asemenea, pe o recunoaştere a intereselor materiale comune şi reciproce, care depăşesc frontierele naţionale”[4].
O altă idee centrală, pe care se axează paradigma liberală, constă în încrederea că este imperativ, pe de o parte, şi posibil, pe de altă parte, de a limita şi de a evita conflictele armate dintre ţările care fac parte din aceeaşi societate internaţională. Aceasta prin respectarea moralei, a normelor dreptului internaţional şi prin democratizarea relaţiilor internaţionale. Una dintre temele prioritare ale liberalilor este crearea unui sistem de apărare colectiv, care s-ar baza pe dezarmare reciprocă şi pe refuzul de a folosi războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor. Valorile societăţii internaţionale, din punctul de vedere al liberalilor, ar trebui să se bazeze pe pace, prosperitate economică, libertate individuală etc.[5] Din acest punct de vedere, o ameninţare la adresa securităţii internaţionale o constituie acele entităţi statale ce refuză să coopereze, ce nu respectă normele dreptului şi ale moralei internaţionale general acceptate.
Cei mai notorii reprezentanţi ai internaţionalismului liberal – N. Angell, J. Hobson, Ch. Beitz, M. Doyle, D. Held şi W. Wilson – toţi încercă să găsească o perspectivă viabilă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre state prin prisma cooperării comerciale, politice şi culturale.
Spre exemplu, Norman Angell afirmă că interdependenţa economică a statelor puternic industrializate era atât de mare, încât controlul teritorial, ca premisă a dezvoltării economice, devenea perimat şi de aceea războiul era iraţional din punct de vedere economic. Pe de altă parte, Angell nu susţine că războiul nu trebuie folosit deloc, el argumentează că forţa trebuie folosită cooperativ împotriva celor ce încalcă dreptul internaţional şi nu respectă principiile Ligii Naţiunilor. N. Angell face apel la raţiune şi educaţie în relaţiile internaţionale, dar acest apel pare destul de utopist în conjunctura ordinii internaţionale de dinaintea primului război mondial.
Ideea menţionată este sprijinită şi de James Hobson, care susţine că legăturile economice profitabile fac războiul iraţional, iar angajamentele de securitate colectivă constituie o sursă de ordine în afacerile internaţionale. Liberalul Hobson susţinea pe lîngă securitatea colectivă şi nevoia de sancţiuni militare, care să sprijine arbitrajul internaţional şi necesitatea unei forţe poliţieneşti internaţionale. El a propus o puternică Ligă a Naţiunilor, în fapt, un guvern internaţional, care să aibă o curte de justiţie, un executiv, şi un legislativ în faţa căruia statele ar trebui să-şi ducă disputele. A mai propus un sistem de securitate colectiv în care utilizarea legitimă a forţei era concentrată în mâinile reprezentantului societăţii statelor – a Guvernului Internaţional. Această Ligă urma să fie atât de puternică şi cuprinzătoare pe cât era de posibil, pentru a se evita eventualitatea restabilirii sistemului de echilibru al puterii în interiorul Ligii sau între Ligă şi puterile exterioare[6]. Astfel, observăm clar tendinţa liberalismului de a desconsidera echilibrul de forţă ca instrument de asigurare a securităţii internaţionale şi de a-l înlocui cu cel al diplomaţiei şi al securităţii colective.
Pe de altă parte David Held pune accentul pe relaţiile transnaţionale în dezvoltare. El afirmă că statele care se găsesc într-o mulţime de aranjamente de colaborare pentru gestionarea problemelor transnaţionale nu vor intra în coliziune războinică. Ele din ce în ce mai mult interconectate în „regimuri” internaţionale ca urmare a acordurilor încheiate pentru reglementarea problemelor vizate. Acestea au dat naştere unui număr de organizaţii şi structuri importante de decizie, cu putere foarte mare, dar asupra cărora există un control democratic redus[7]. Un alt element ce ar îmbunătăţi calitatea relaţiilor interstatale, în opinia lui Held, este promovarea democraţiei ca bun public, care, dacă este corect înţeles, trece dincolo de graniţele naţionale: „Ideea de democraţie este importantă, deoarece nu reprezintă o valoare între multe altele, cum sunt libertatea, egalitatea, ci este valoarea care poate face legătura şi poate intermedia raporturile concurente prescriptive […], democraţia nu presupune acordul asupra unor valori diferite. Mai degrabă ea sugerează un mod de a pune în legătură valorile între ele şi de a lăsa deschisă rezolvarea conflictelor de valori a participanţilor la dialogul politic”[8].
Premisa de la care pleacă un alt important teoretician şi practician al relaţiilor internaţionale – Louis L. Lublow – este aceea că dacă ar fi ascultaţi cei care au de suferit cel mai mult de pe urma războiului, s-ar reduce drastic incidenţa lui. Asupra acestui considerent s-a oprit şi Jeremy Bentham, care era convins, ca şi Woodrow Wilson şi Lord Cecil, că opinia publică mondială constituie cel mai eficient instrument şi că reprezintă un suport suficient pentru pace. Astfel, Bentham propune înfiinţarea unei „curţi comune de justiţie care să judece diferendele dintre naţiuni, chiar dacă o astfel de curte nu trebuie înarmată cu puteri coercitive”[9]. Opinia publică ar da sensul acestei decizii. Ţările refractare ar avea parte de consimţământul Europei, o sancţiune de suficientă, consideră autorul, pentru a determina ţara agresoare să se consemneze directivelor curţii. Această schemă novatoare a securităţii – interesele ţărilor şi opinia publică – ar asigura în consens o politică de pace.
Şi Michael Doyle caută care ar putea fi sursa păcii pe arena internaţională şi o găseşte, ca şi Held, în corelaţia dintre predominanţa democraţiei liberale în interiorul statelor şi absenţa războiul dintre acestea. Ceea ce vrea să spună Doyle este că e aproape imposibilă izbucnirea războiului dintre două state cu adevărat democratice, căci cu cât lumea va deveni mai democrată, cu atât posibilitatea izbucnirii conflictelor armate se va micşora. La această concluzie au ajuns mai mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, printre care şi Francis Fukuyama, care susţine că o dată cu încheierea războiului rece, cu prăbuşirea comunismului şi o dată cu expansiunea democraţiilor liberale pe întreg globul, gradual războaiele dintre state vor dispărea.
Charles Beitz merge şi mai departe, el optează pentru elaborarea unui ideal al vieţii colective, pe de o parte, şi pentru elaborarea unui argument convingător asupra motivului pentru care acesta ar trebui promovat, pe de altă parte. Principiile egalităţii, ale justiţiei şi ale contractului social explorate pentru a aduce un suport esenţial tezei sale. Orice persoană raţională va alege aceste principii, căci ele în folosul tuturor şi al fiecăruia în parte, susţine savantul. Beitz consideră că acordul iniţial dintre oameni şi stat, prin care ei renunţă la o parte din drepturile lor individuale în favoarea puterii centrale, cu scopul de a primi de la aceasta garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale, poate fi extins şi la nivel interstatal, unde statele ar executa transfuzia de împuterniciri unor instituţii suprastatale.
„Utopismul liberalilor”, susţine Kenneth Waltz, avea o natură destul de complexă. Ei nu susţineau că războiul ar fi putut fi eradicat oricând prin măsuri specifice sau prin simpla dorinţă de a o face, ci mai degrabă că progresul a adus lumea aproape de punctul în care războiul poate fi eliminat din relaţiile dintre state. Istoria se apropie de stadiul în care ne-am putea aştepta ca raţiunea să prevaleze în lume, atât pe plan intern, cât şi internaţional[10].
În practica politică liberalismul şi-a găsit întruchiparea în decretarea după primul război mondial a celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, în încercarea de recunoaştere a doctrinei Monroe ca fiind una universală, în semnarea tratatului de la Versailles şi în crearea Ligii Naţiunilor, în crearea după al doilea război mondial al instituţiilor de securitate de tip ONU, CSCE, FMI, BM, OMC, InterPol etc.
După încheierea războiului întâi mondial, a fost realizat faptul că nu autodeterminarea declanşa războaie, ci tocmai absenţa ei, nu lipsa echilibrului de forţe producea instabilitate, ci tentativele de a se ajunge la un asemenea echilibru. De aceea Wilson a propus întemeierea unei noi ordini mondiale pe principiul siguranţei colective. În opinia lui şi a altor adepţi liberali, securitatea lumii nu reclama apărarea interesului naţional, ci apărarea păcii în calitate de concept consfinţit prin lege[11]. Iar pentru a monitoriza acţiunile entităţilor naţionale în domeniul relaţiilor internaţionale, s-a optat pentru crearea unei instituţii internaţionale – Liga Naţiunilor. Această organizaţie era o asociere universală a naţiunilor pentru menţinerea neştirbită a securităţii a mărilor şi oceanelor lumii, „spre a folosi în comun şi fără probleme de toate popoarele lumii, şi pentru împiedicare oricăror războaie declanşate fie în contradicţie cu clauzele tratatelor încheiate, fie fără vreun avertisment prealabil şi fără o prezentare completă a cauzelor în faţa opiniei publice mondiale – o garantare virtuală a integrităţii teritoriale şi a independenţei politice”[12].
Pentru a facilita pacea universală şi a semăna încredere în interiorul unui nou concept de securitate Wilson propune universalizarea doctrinei Monroe: „Propun, cu alte cuvinte, ca naţiunile să adopte în deplin acord doctrina preşedintelui Monroe ca pe o doctrină mondială, ca nici o naţiune să nu-şi extindă forma de guvernămînt asupra oricărei alte naţiuni sau oricărui altui popor,[…] ca toate naţiunile să evite din acest moment să se lase atrase în alianţe care le-ar obliga să-şi măsoare forţele cu alte naţiuni.”[13] Mai mult, pentru a întări şi a da o explicaţie exhaustivă noii ordini mondiale bazate pe conceptul securităţii colective, Wilson propune în data de 8 ianuarie 1918, în faţa congresului, cele Paisprezece Puncte – condiţii ce ar fi trebuit respectate de toate ţările în relaţiile dintre ele. Wilson a descris opt dintre acestea ca fiind obligatorii, asta însemnînd că „trebuiau neapărat” îndeplinite, acestea privind aspectul conceptual al noii ordini mondiale. Printre ele figurau diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti şi, ca o încununare a efortului, înfiinţarea unei Ligi a Naţiunilor. Celelalte puncte, mai mult tehnice, au fost prezentate ca fiind dezirabile de îndeplinit şi „nu neapărat” de realizat.
Wilson propunea o ordine mondială în care rezistenţa în faţa agresiunii să fie bazată pe principii morale, excluzînd calculele geopolitice anterioare sofisticate. O acţiune trebuia analizată din perspectiva dacă este justă sau injustă şi nu dacă este o ameninţare. Cât priveşte Liga Naţiunilor, aceasta era considerată de Wilson ca fiind un instrument de asigurare a ordinii morale ale statelor „o forţă morală a opiniei publice a întregii lumi”[14]. Iar ceea ce nu poate să rezolve opinia publică, era decis să se soluţioneze prin presiuni economice. Pe de altă parte mulţi se întrebau cum ar fi posibil aplicarea în practică a acestor instrumente, fără o forţă de constrângere credibilă. Reprezentantul francez în comisia de resort insista, de exemplu, în favoarea unei armate internaţionale sau a oricărui alt tip de mecanism ce ar furniza Ligii Naţiunilor un dispozitiv de garantare şi coerciţie pentru acele entităţi statale ce ar încălca principiile ei fundamentale.
Un alt proiect de factură liberală este Pactul General de Renunţare la Război „Briand-Kellogg”, cunoscut şi sub denumirea de Pactul de la Paris din 27 august 1928. Acesta declară solemn renunţarea la război ca instrument al politicilor naţionale, condamnă dur recursul la război pentru reglarea diferendelor internaţionale. Cere de la statele semnatare rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau de orice origine ar fi ele, iar cele care se vor putea ivi nu ar trebui niciodată urmărite decât prin mijloace pacifiste[15].
Aceste proiecte grandioase au eşuat nu pentru că ar fi fost prea liberale, ci din cauza că s-au comis prea multe gafe de ordin strategic şi psihologic împotriva Germaniei învinse, în speţă în cadrul Tratatului de la Versailles. Tratatul conţinea elemente de răzbunare şi de umilire, fapt inadmisibil în relaţiile dintre ţări. „Punctul culminant” al Tratatului este articolul 231, aşa-numita clauză a vinovăţiei de război[16]. Aceasta a suscitat spiritul revanşard al unei naţiuni îngenuncheate, a determinat Germania să-şi mobilizeze resursele ideologice şi militare şi să înceapă un nou război. Această situaţie tragică a redus la utopie ceea ce se credea atât de viabil de către liberali – sistemul securităţii colective, ce promitea pace şi prosperitate economică pentru toţi membrii societăţii internaţionale.
După al doilea război mondial, liberalismul reînvie cu noi forţe – ONU şi CSCE fiind exemple concludente ale pertinenţei şi viabilităţii ideilor liberale privind conceptul de securitate cooperativă.
Mişcarea Europeană, înfiinţată de Contele Richard de Coudenhove-Kalergi, se baza şi ea, în mare parte, pe ideile liberalismului. Jean Monet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi s-au alăturat rând pe rând ideilor progresiste ale Mişcării Pan-europene, punând bazele Comunităţii Europene „celor şase” în 1957. Ulterior „cei şase” au devenit „cei nouă”, „cei nouă” au evoluat în „cei doisprezece”, „cei doisprezece” transformîndu-se gradual în „cei şaisprezece”. Principiile pe care se bazează această organizaţie europeană, în principal, libertatea, democraţia, concurenţa constructivă, drepturile omului, crearea statului social, cooperarea economică, socială, culturală, politică, poliţienească şi militară, cooperare instituţionalizată prin organele de decizie comunitare interguvernamentale sau în unele domenii supranaţionale. Aşa încât raţiunea centrală a existenţei Uniunii Europene este asigurarea cetăţenilor europeni cu un sistem de securitate bine determinat în toate domeniile de activitate.
Ceea ce este esenţial de evidenţiat în finalul acestui paragraf este faptul că ideile liberale nu au rămas nici prea utopice, nici prea idealiste şi au putut mereu să se adapteze noilor situaţii istorice, propunând soluţii viabile pentru depăşirea crizelor în care ideologiile au împins de atâtea ori popoarele la pornirea a războaielor destrugătoare. Ca să se instaureze pacea, sugerează liberalii, scopul trebuie înlocuit cu democraţia – aşa încât ţelul să devină prosperitatea popoarelor şi nu a grupurilor minoritare.
[1] Preda C., Liberalismul. Antologie, comentarii şi note, Nemira, 2000, p. 7.
[2] Roussellier N., Europa liberalilor, Iaşi: Institutul European, 2001, p. 7.
[3] Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.103.
[4] Ibidem, p.104.
[5] Tsygankov PA, Teoria relaţiilor internaţionale, Moscova: PP Gardariki, 2002,. p.322.
[6] Long D. J. A. Hobson and Idealism in International Relations. // Review of International Studies, nr. 17, 1991, p. 285.
[7] Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 137.
[8] Ibidem, p. 136.
[9] Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.107.
[10] Ibidem, p.108.
[11] Kissinger H., Diplomaţia, ALL, 2002, p. 192.
[12] Ibidem, p. 192.
[13] Ibidem, p. 193.
[14] Ibidem, p. 203.
[15] Petrenco A. Istoria universală contemporană 1914 -1998. – Chişinău: Prometeu, 1998, p.139.
[16] Kissinger H., Diplomaţia, ALL, 2002, p. 208.
