„Ideea utopică conform căreia există un interes al întregii lumi pentru pace […] au împins politicienii şi autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt că există divergenţe fundamentale de interese între naţiunile care doresc să conserve starea existentă pe arena internaţională şi naţiunile care vor să o schimbe”[1]. Aceasta este teza centrală a paradigmei realiste cu privire la natura ordinii internaţionale şi este o concepţie diametral opusă celei a liberalismului, care susţine că prin intermediul raţiunii umane este posibilă evitarea conflictelor şi asigurarea securităţii internaţionale. S. Guzzini consideră că începutul relaţiilor internaţionale nu erau legate de realism, ci de idealism (liberalism), teorie politică care era iniţial o reacţie împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de mulţi „idealism”, şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Aşa încât realismul este apreciat drept o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R. N. Berki şi M. Griffiths merg şi mai departe susţinând că realismul constă pur şi simplu din susţineri negative[2].
Dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena internaţională, atunci realismul susţine că acţiunile în mare măsură imprevizibile şi iraţionale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă, realiştii pledează pentru urmărirea interesului naţional şi pentru înarmarea progresivă în atingerea securităţii maxime. Dacă liberalismul se opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui stat terţ, realiştii cred că intervenţia este binevenită în cazul în care aceasta satisface pe deplin creşterea puterii şi a prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susţin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic, realiştii se întreabă, nedumeriţi, cum atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile produse, braţe ieftine de muncă şi materie primă, altfel decât „colonizând”? Liberalii spun că lumea este o societate internaţională armonioasă, unde toate ţările egale în drepturi, iar realiştii argumentează că există, de fapt, două lumi – a celor care conduc şi a celor ce conduşi: nucleul şi periferia sistemului internaţional. În timp ce liberalii afirmă că relaţiile internaţionale o sursă de progres, realiştii susţin că natura relaţiilor internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu au nici un viitor.
„Ce se poate face împotriva forţei, fără forţă?” se întreba Cicero. Când există atâtea state suverane, când nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în relaţiile dintre state, când fiecare stat îşi adjudecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară, iar uneori se ajunge chiar la război, opinează neorealistul K. Waltz. Din acest punct de vedere, securitatea statală este practic imposibil de asigurat, aşa încât statele de pe arena internaţională trăiesc într-o perpetuă şi ameninţătoare insecuritate, insecuritate ce derivă din natura anarhică a sistemului internaţional. Acolo unde există anarhie, armonia nu vine de la sine, deduce exhaustiv Waltz. El mai afirmă că orice stat va recurge la forţă pentru a-şi atinge scopurile, dacă, după ce-şi va evalua şansele de izbândă, va pune mai mult preţ pe acele scopuri decât pe avantajele păcii[3].
Hobbes afirma că statele lumii ca indivizii în stare de natură. După cum indivizii, fiind necontrolaţi de forţele de ordine ale societăţii se comportă de cele mai multe ori violent, pentru a avea acces la resurse limitate, aşa şi statele, în absenţa unei autorităţi supranaţionale recurg la violenţe în urmărirea propriilor interese vitale. Asfel războiul devine inevitabil, iar securitatea este complet irealizabilă. Toţi realiştii clasici, printre care E. Kant, Spinoza, au căzut de acord asupra acestei prezumţii. Realiştii care i-au succedat–J. J. Rousseau şi Montesquieu–au extins problema într-un cadru mult mai larg, afirmînd că nu este vorba doar de natura umană şi de cea a statului, care este inerent violentă, ci este vorba de însuşi sistemul internaţional care este anarhic, anarhie provenită din independenţa statelor. Rousseau scria despre arena internaţională că este cât se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toţi oamenii să trăiască mereu în pace. Dar cât timp nu există nici o garanţie pentru aceasta şi de vreme ce nu există siguranţa că va putea fi evitat războiul, fiecare vrea să-l înceapă în momentul în care îi convine cel mai mult, luînd-o, astfel, înaintea unui vecin, care, la rândul lui, nu va ezita să lanseze un atac în momentul în care îi este cel mai favorabil. Multe războaie, chiar şi cele ofensive, constituie, mai curînd, nişte măsuri de precauţie, prin care atacatorul îşi apără avuţia, decât un mod de a pune mîna pe avuţiile altora[4]. La finalul acestei afirmaţii Montesquieu apreciază că chiar dacă este salutar din punct de vedere, teoretic să respecţi „spiritul public”, din punct de vedere politic, aceasta poate să devină fatal. Opinia teoreticianului francez este relevantă pentru discuţia noastră, căci dilema apărării, pe care realmente a enunţat-o Montesquieu, este o altă teză importantă cu care are se confruntă paradigma realistă – dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci când te vei aştepta cel mai puţin şi vei fi de cele mai multe ori învins, căci adversarul va fi tentat să pornească o ofensivă armată numai dacă va şti sigur că puterea lui este superioară puterii tale.
Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaţionale, ce reiese din supoziţia anterioară, este puterea şi lupta perpetuă pentru putere, ca mijloc de asigurare a securităţii naţionale. Realiştii consideră că cu cât un stat este mai puternic din punct de vedere militar, cu atât ameninţarea la adresa securităţii sale este mai mică. Lupta pentru putere şi balanţa de forţă, în acest context, alte noţiuni – cheie cu care operează literatura de specialitate. În cele ce urmează, vom insista asupra viziunilor unor notorii teoreticieni ai realismului politic, în ceea ce priveşte conceptele cele mai importante, care determină, în accepţiunea realiştilor, securitatea naţională şi internaţională.
Edward Hallett Carr este primul care a încercat să dea o definire mai aproape de realitate, deci de practica internaţională, a ceea ce este securitatea internaţională. Din perspectiva sa, el critică dur liberalismul, susţinînd că aceasta este o abordare „utopistă”, care a dominat gândirea intelectuală şi practica diplomatică în perioada interbelică. Anume din cauza încercării de a implementa aceste practici neadecvate realităţii internaţionale ar fi fost posibilă declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale. Astfel, studiul relaţiilor internaţionale, afirmă Carr, a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care de fapt erau limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne a Marii Britanii şi era incorect de a le pune în aplicare la nivelul internaţional. Arena internaţională este divizată în state diferite, atât sub aspectul puterii, cât şi sub cel al poziţiei faţă de status-quo-ul internaţional. Cele mai importante norme erau credinţele în armonia naturală a intereselor şi în securitatea colectivă[5]. Credinţa că securitatea colectivă poate opri o agresiune s-a dovedit a fi una falsă, sugerează Carr, şi nu datorită faptul că ea este absolut irealizabilă, ci pentru că ea este realizabilă numai dacă ţările din sistemul internaţional, angajate intr-un astfel de aranjament, mulţumite de status-quo-ul pe care îl au. În perioada interbelică securitatea colectivă s-a dovedit a fi neviabilă din motiv că s-a pretins eronat că toate entităţile erau mulţumite de poziţia pe care o deţineau. Prin urmare, conclude autorul, conflictul dintre state nu era doar o consecinţă a eşecului de a se înţelege între ele, ci şi rezultatul inevitabil al unor aspiraţii incompatibile, care ar fi putut fi rezolvate doar prin negocieri, prin prisma echilibrului de putere şi nu făcând apel la principiile universale de conduită universală[6]. Observăm din aceste afirmaţii două concepte importante cu care operează in mod uzual realismul politic în încercarea de a explica modul în care funcţionează securitatea – în primul rînd, este vorba de faptul că normele şi principiile fundamentale sunt de cele mai multe ori de prisos atunci când ne referim la asigurarea securităţii şi că echilibrul de putere este de fapt cel care poate asigura securitatea. În al doilea rînd, negocierea acestui echilibru dintre state este apreciat a fi un element de îmbunătăţire a securităţii.
Un alt important adept al realismului politic este Hans Morgentau, care a abordat teme ca natura umană, esenţa politicii, echilibrul de putere şi rolul eticii în politica externă. În cunoscuta sa lucrare „Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi pace” Morgentau a enunţat şase principii pe care se bazează realismul politic, esenţa acestora reflectă într-o mare măsură concepţia realiştilor asupra securităţii naţionale şi internaţionale. Astfel, susţine autorul, esenţa politicii, ca şi a întregii societăţi, este determinată de legi obiective, care îşi au rădăcinile în natura umană. Existenţa şi acţiunea acestor legi nu depinde de noi, iar orice încercare de a le schimba se va termina cu eşec[7]. Din această afirmaţie rezultă clar că dacă relaţiile internaţionale sunt în esenţa lor anarhice, oamenilor politici şi statelor le revine îndatorirea să acţioneze concordându-se legilor anarhice ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Această concluzie a noastră este argumentată încă o dată de Morgentau prin afirmaţia că toţi politicienii ar trebui să acţioneze reieşind din punctul de vedere al interesului naţional, conturat în termenii puterii. Puterea este categoria principală a politicii şi, respectiv, acumularea puterii este scopul acţiunii statelor pe arena internaţională. Mai mult, autorul afirmă că această concepţie de interes, determinată în termenii puterii, este o categorie obiectivă, deşi interesul se poate schimba. Din această afirmaţie deducem că orice încercare de a forma un sistem de securitate colectiv, ce s-ar baza pe principiile morale şi concordanţa de interese, este imposibil de realizat. Din două motive principale: în primul rînd, nu există o morală universală, ci fiecare stat îşi are propria sa morală, în al doilea rînd, nu există interese comune, fiecare stat urmărindu-şi propriul interes. „Realismul politic neagă identitatea între morala unei anumite naţiuni şi legile moralei universale. Concepţia interesului, conturat în termenii de putere nu ne permite să cădem în extremităţile moralei […] morală internaţională există dar aceasta este condiţionată de timpul şi locul unde se desfăşoară acţiunile”[8]. Morgentau afirmă că există un instrument organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa de putere, care asigură o ordine relativă pe arena internaţională, aşa încât securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă, de balanţa de putere, numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe.
Dar care este esenţa acestui concept de balanţă/echilibru şi ce rol are el în înţelegere securităţii naţionale şi internaţionale din perspectiva realismului politic? Martin Wight, de exemplu, sugerează că echilibrul de forţe este principiul a ceea ce ar putea fi numit mecanica politică a puterii[9]. H. Bull, citându-l pe Vattel, înţelege prin balanţă a puterii „o stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziţie preponderentă şi poate face legea pentru alţii”[10]. Politica este fondată, cum crede Wight, citându-l pe Hume, „pe bunul simţ şi un raţionament evident”[11], este o aplicaţie a legii instinctului de apărare mai opinează Wight. Mecanismul echilibrului acţionează astfel: „ există trei puteri, dintre care prima o atacă pe a doua. Cea de a treia putere nu-şi poate permite s-o vadă pe cea de a doua atât de decisiv zdrobită, pentru că devine ameninţată ea însăşi, de aceea, dacă este prevăzătoare, ea îşi aruncă greutatea sa în partea mai uşoară a balanţei, susţinînd cea de a doua putere”[12]. Aceasta este forma simplă a balanţei, există însă şi forme mai complexe organizate de trei sau mai multe state. Esenţa balanţei constă în faptul că atunci când o putere creşte devenind periculos de puternică, celelalte se unesc împotriva ei. Balanţa de forţă poate fi urmărită în acţiune deplină, afirmă Wight, atunci când o putere încearcă să cîştige stăpînirea societăţii internaţionale şi, momentan, „răstoarnă balanţa”. Deşi puterea dominantă are de regulă o mică tentă de state vasale, prea slabe sau prea speriate pentru a-şi apăra independenţa, şi de state „şacal”, care au propriile interese locale, cu toate acestea, împotriva lor se ridică o mare alianţă de forţă superioară, a cărei victorie „restabileşte echilibrul”.
Observăm din cele analizate anterior că, din perspectiva paradigmei realiste, conceptul de securitate internaţională şi naţională este determinat de următoarele elemente-cheie. În primul rînd, statul este exponentul principal al securităţii sale; interesele vitale prevalează asupra moralei şi asupra dreptului internaţional; politica externă a statelor este o politică de putere; există pe arena internaţionale state slabe şi state puternice. Mai observăm că intervenţionalismul în treburile interne ale unui stat este bine venit dacă aceasta corespunde interesului naţional; lupta pentru influenţă şi resurse este perpetuă. Balanţa de putere este mecanismul de asigurare a ordinii mondiale şi respectiv a securităţii internaţionale, iar puterea militară a statului este garanţia securităţii sale naţionale. Aşa dar realismul politic are o abordare a practicii politice dure şi necruţătoare, o abordare militaristă. Această accepţiune este determinată, după realişti, de natura obiectivă a arenei internaţionale – de anarhie, o anarhie în sensul lipsei unui guvern mondial.
George Kennan, un alt mare adept al realismului, vede asigurarea securităţii naţionale prin politica de „containment”, ce ar însemna îngrădirea adversarului în limitele zonei sale de influenţă, aşa încât să nu-şi poată extindă acest areal în zonele învecinate. Mai exact, el susţine că Statele Unite ale Americii ar trebui să-şi folosească uriaşa putere economică pentru a repune pe picioare Europa şi Japonia şi a le transforma în mari puteri, astfel povara ţinerii sub control a ameninţării sovietice să fie distribuită între mai mulţi actori. Kennan consideră că obiectivele controlului ar fi trebuit limitate la apărare şi la refacerea complexului militaro-industrial. Această strategie a fost implementată parţial în practică de SUA, prin punerea în aplicaţie a planului Marshall de acordare a asistenţă economică Europei şi a doctrinei Truman, de înăbuşire a oricăror „subversiuni interne” ale statelor din lumea a treia, sprijinite de Moscova. Această abordare a securităţii, din punctul nostru de vedere, este una mult prea îngustă, aplicabilă doar ţărilor mari ca SUA, şi într-o perioada de organizare bipolară a lumii. De aceea ea nu a oferit o perspectivă pe termen lung de asigurare a securităţii nici naţionale, nici internaţionale. Căci, în termeni reali, scopul strategiilor de securitate ar trebui să fie, credem noi, asigurarea securităţii pe termen mediu şi lung într-o lume în continua schimbare.
Un alt determinant al securităţii în perioada războiului rece a constituit-o tactica loviturilor primare şi secundare. Aceasta a fost teoretic dezvoltată şi argumentată în anii ’60 de către Almond Wohlstetter. Conform teoriei lui Wohlstetter, concentrarea armelor nucleare într-un număr limitat de locaţii geografice ar putea însemna că este posibil ca un adversar să distrugă aceste forţe printr-un atac surpriză, sau cel puţin să distrugă o cantitate suficient de mare pentru a menţine un eventual atac în limitele tolerabile. Aceasta se credea că ar fi îndepărtat pericolul de insecuritate totală: nimiceşti inamicul şi eşti în securitate.
Şi Henry Kissinger a avut o mare contribuţie în înţelegerea conceptului de securitate, în deosebi în perioada războiului rece. Scrie în tradiţia realistă a lui H. Morgentau şi G. Kennan, încercând sa extindă şi să aprofundeze studiul asupra organizării lumii. Abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană, afirmă M. Griffiths, adesea numită „realpolitik”, aşa cum s-a dezvoltat în secolul al
XIX-lea[13]. Această tradiţie se consideră a avea două idei. În primul rând, este vorba de conceptul „raison d’Ètat”, adică raţiune de stat, în care interesul statului justifică folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna „diplomatice” şi morale. În al doilea rând, Kissinger pune accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relaţiilor internaţionale, adăugînd că este de datoria omului de stat, mai ales, dacă aparţine unei mari puteri precum SUA, să manipuleze echilibrul de putere, pentru a menţine o ordine internaţională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Semnificativă este şi distincţia pe care o face Kissinger în analiza deciziilor politice a unei ţări: „high politics” şi „low politics”. „High politics” sau politica „înaltă” se referea la aspectele militare şi geopolitice ale politicii externe, iar „low politics” sau politică „joasă” avea în vedere aspectele privind comerţul şi economia. Această distincţie periculoasă a creat şi un specific al abordării securităţii din perspectiva realistă. Aşa încât, atunci când se vorbea despre securitatea naţională se avea în vedere mai mult aspectul militar al problemei decât cel economic, social sau comercial. Agenda securităţii dădea astfel prioritate de cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-militare, politica nivelului „jos” ajungea rareori să fie discutată, cu exceptind cazurile când avea un impact direct asupra domeniilor diplomatice şi militare.
Ceea ce mai trebuie de evidenţiat este că criticii realismului politic au enunţat două mari lacune ale acestei abordări în studiul securităţii. În primul rînd, este vorba de accepţiunea exagerat militaristă a conceptului şi, în al doilea rînd, s-a atras atenţia asupra faptului că înarmarea progresivă a ţărilor, cu scopul de a mări sentimentul de siguranţă produce un efect invers – sentimentul de securitate scade din cauza că adversarul face acelaşi lucru, iar în consecinţăse ajunge la o „cursă a înarmărilor” şi, respectiv, la o „dilemă a apărării”, care produce în fapt o insecuritate generală.
[1] Guzzini S., Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi: Institutul European, 2000, p. 29.
[2] Idem, p. 46.
[3] Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p.164.
[4] Ibidem, p.184.
[5] Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 26.
[6] Ibidem, p.27.
[7] Ibidem, p.28.
[8] Safronova O., Teoria relaţiilor internaţionale, 2001, c. 55.
[9] Wight M., Politica de putere, ARC, 1998, p. 176.
[10] Bull H., Societatea anarhică, Ştiinţa, 1998, p. 93.
[11] Waltz K. N., Omul, statul şi războiul, Iaşi: Institutul European, 2001, p. 176.
[12] Ibidem, p. 177.
[13] Griffiths M., Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori, Bucureşti: Ziua, 2003, p. 56.
