Abordări conceptual-metodologice ale politicii externe

Până în prezent, cercetările în domeniu nu au permis identificarea unei teorii unanim acceptate a politicii externe, cu propriul său obiect de studiu, metode de cercetare şi aparat categorial. Intre acestea s-au distins teoriile elaborate în cadrul curentului tradiţionalist şi modernist.

In viziunea reprezentanţilor curentului tradiţionalist, „politica externă a statului se manifestă ca un tot unitar, fiind determinată de istoria sa, din care cauză nu poate fi cuantificată”. Astfel, reprezen­tanţii realismului politic (H.Morgenthau, R.Aron, J.Kennan, P.Osgud, A.Wallferce) acordă o atenţie specială politicii externe a statului, ca element principal al sistemului internaţional. Cu toate că nu au reuşit decât să atragă atenţia asupra caracterului complex şi ambivalent al politicii externe, aceştia evidenţiază conexiunile sale cu politica inter­nă şi viaţa internaţională, cu psihologia şi teoria organizării, cu sfera economică şi structura socială ş.a. [30]. Această abordare a oferit cri­ticilor realismului politic – adepţilor teoriilor moderniste – un teren propice de cercetare a activităţii politice externe a statelor, axându-se pe unele metode specifice sociologiei, psihologiei, economiei, mate­maticii, antropologiei, informaticii etc.

În cadrul acestor abordări, merită a fi remarcate metodele folosite de teoriile sistemice: metoda modelării, metoda situaţională şi analizei funcţional-structurale, teoriile jocurilor ş.a. Acestea au oferit adepţilor abordării sistemice (D.Singer, Q.Wright, K.Deutsch, T.Shelling ş.a.) oportunitatea de a-şi verifica propriile lor ipoteze în domeniul progno- zării politicii externe, bazându-se pe cercetări empirice, consideraţii deductive, corelaţiile intern-externe, şi de efectua o sistematizare a factorilor ce influenţează asupra orientărilor internaţionale ale guver­nelor pentru a alcătui baze de date corespunzătoare şi a cerceta proce­sele de luare a deciziilor de politică externă.

Aplicarea teoriei sistemice însemna un pas înainte atât în teoria, cât şi în metodologia studierii relaţiilor internaţionale ca urmare a renun­ţării la abordările „centripete” ale statului în cadrul relaţiilor interna­ţionale, concepute ca o „sumă” a politicilor externe ale statelor. Un alt merit al adepţilor acestei teorii constă în extinderea numărului de actori ai sistemului internaţional prin includerea (alături de state) a organizaţiilor internaţionale, partidelor politice, mişcărilor religioase şi a organizaţiilor economice transnaţionale. Din anii ’60 ai secolu­lui XX în SUA apar mai multe lucrări în domeniul politicii externe, care este cercetată din două perspective: 1) a influenţelor interne ce au loc în cadrul frontierelor statului şi 2) a influenţelor externe, din afara frontierelor sale [23].

Un avânt special în cadrul abordării sistemice a cunoscut şi teo­ria cibernetică a comunicaţiilor, un reprezentant de seamă al căreia este K.Deutsch. Explicând abordarea cibernetică a politicii externe, K.Deutsch o asemăna cu un joc de biliard. Teoria sa este criticată de cer­cetătorii francezi ai relaţiilor internaţionale, P.-F. Gonidec şi R.Charvin, care remarcă faptul că, spre deosebire de fizică, în viaţa internaţională obstacolele întâmpinate de subiecţi pot fi cauzate nu doar de influenţe directe (predictibile), dar şi de influenţe (interese) ascunse.

Direcţiile şi nivelurile de analiză ale teoriei moderniste s-au diver­sificat pe măsură ce s-au democratizat şi principiile cercetării ştiinţi­fice. A devenit tot mai evidentă separarea acestora după două criterii: metodologic şi teoretic. Totodată, operarea cu categorii teoretice ce pot fi verificate empiric a condus la efectuarea unor cercetări, caracte­rizate prin reducţionism, fragmentarea obiectelor de studiu şi negarea de facto a specificului politicii externe şi al relaţiilor internaţionale.

Din cele peste 30 de teorii apărute în cadrul curentului moder­nist (behaviorist) în anii ’60 ai secolului XX merită a fi menţionate: teoria conflictelor internaţionale, teoria integraţiei şi teoria adoptă­rii deciziilor de politică externă (sau teoria politicii externe). Astfel, cercetarea procesului de luare a deciziilor în politica externă este examinată atât din punct de vedere metodologic, ca un principiu de analiză a politicii externe, cât şi la nivel de construcţie teoretică, cu propriul său obiect de studiu. Aceasta este una dintre cauzele prin­cipale din care problematica elaborării politicii externe continuă să facă obiectul de studiu a numeroase teorii particulare, în lipsa unei meta-teorii cuprinzătoare.

Ca urmare a răspândirii teoriei behavioriste şi a teoriei „deciziilor raţionale” (în baza teoriei „jocului”) în anii ’70 în SUA s-a răspândit concepţia „procesului birocratic de adoptare a deciziilor de politi­că externă” (H.Allison, M.Halperin ş.a.), în cadrul căreia acţiunile de politică externă sunt reprezentate ca rezultat al interacţiunii diferitelor structuri de stat şi a compromisului de interese. Menţionând rolul pe care îl are aparatul birocratic în acest proces, adepţii acestei concepţii şi-au ales drept obiect de analiză procesul de luare a deciziilor, abso­lutizând importanţa acestuia.

Un model şi mai complex al procesului de luare a deciziilor în domeniul politicii externe a elaborat cercetătorul britanic J.Burton, adept al curentului structuralist-funcţional cu ajutorul schemei „sti- mul-reacţie”. Acest model se bazează pe aşa-numiţii „factori ai schim­bării” (primari şi secundari) ce acţionează din afara frontierelor state­lor. In opinia sa, vectorii (factorii) primari ar fi reprezentaţi de geogra­fie, geologie, biosferă, iar cei secundari apar în rezultatul interacţiunii sociale (a grupurilor sociale). De asemenea, în analiza procesului de luare a deciziilor de politică externă o aplicabilitate tot mai mare are teoria jocurilor”, la baza căreia se află unele metode simulatorii, şi teoria „jocului cu sumă nulă şi nenulă”.

Cu referire la cercetările efectuate în ultimele decenii ale secolului XX în domeniul politicii externe, savanţii recunosc eşecul teoriei relaţi­ilor internaţionale în crearea unei meta-teorii. În pofida acestui fapt, cer­cetătorul J.Rosenau propune o „proto-teorie” a politicii externe, în cadrul căreia factorii ce exercită influenţă asupra acesteia formează un sistem global. Astfel, Rosenau propune cinci variabile ce leagă politica externă a statului cu sistemul de relaţii internaţionale, după cum urmează:

• elita (personalitatea) politică;
• rolul elitei în elaborarea politicii externe;
• factorii guvernamentali ce influenţează comportamentul politic în plan extern;
• factorii sociali, inclusiv nivelul de dezvoltare economică, cul­turală, etică ş.a. ce influenţează acţiunile pe plan intern şi ex­tern;
• relaţiile dintre state şi factorii internaţionali ce influenţează asu­pra politicii externe (factorul geografic, mărimea statului, ideo­logia etc.).

J.Rosenau a separat factorii ce influenţează asupra politicii externe în: externi (ce ţin de sistemul internaţonal) şi interni (Guvernul, socie­tatea, elita politică). Deşi „proto-teoria” lui Rosenau nu reprezintă o paradigmă ce ar explica politica externă a statelor, concepţia sa aduce noi elemente în teoria politicii externe datorită interconexiunilor siste- mice intern-externe pe care le identifică.

O concepţie şi mai completă în determinarea factorilor interni şi externi, ce contribuie la fomarea politicii externe, propun Ph.Braillard şi M.-R.Djalili în baza a patru abordări ale procesului de luare a deci­ziilor. Printre factorii interni sunt menţionaţi: cei fizici (situaţia geo­grafică a statului, resursele sale naturale şi situaţia demografică), fac­torii structurali (instituţiile politice, organizaţiile economice, resursele etc.), precum şi cei culturali şi umani (cultura, ideologia, mentalitatea colectivă, personalitatea). Din şirul factorilor externi fac parte: siste­mul internaţional, acţiunile altor state şi resursele comune.

Astfel, prin politică externă se subînţelege activitatea statului în afacerile internaţionale sau activitatea statului pe arena internaţională care reglementează relaţiile cu alţi subiecţi ai activităţii politice exter­ne: state, partide, organizaţii obşteşti internaţionale şi regionale. Po­litica externă a statului trebuie să fie înţeleasă ca o categorie concret istorică – ea nu există în afara spaţiului şi timpului. Esenţa factorului spaţial constă în aceea că lumea externă este lumea materială, care ocupă un spaţiu oarecare, caracteristicile căreia de multe ori creează limitele comportamentului politic al statului dat. Iar factorul tempo­ral este determinat de circumstanţa că politica externă este activitatea statului într-un interval anumit de timp. Ea are un caracter concret, se realizează cum e posibil în timpul respectiv şi este determinată de faptul că statul, în acest timp, îşi propune scopurile şi problemele pe care trebuie să le rezolve.

Conceptul de „politică externă” trebuie privit în coordonate mai ample, pentru a-i examina izvoarele ei interne, instrumentele şi mo­delele de realizare, deoarece setul acestor componente poate să se schimbe în timp şi să influenţeze substanţial asupra caracterului acti­vităţii statului. Izvoarele interne pot fi interpretate ca seturi ideo-poli- tice, social-economice, instituţional-birocratice. Prin setul de izvoare ideo-politice se subînţelege „tabloul lumii” şi locul statului în cadrul acestuia, întruchipat în conştiinţa socială, în acceptarea elitelor poli­tice, liderilor de stat, reieşind din care se formează principalele idei privind promovarea politicii externe. Izvoarele social-birocratice pre­supun agregarea intereselor economice şi materiale ale indivizilor şi grupurilor sociale. Cel din urmă set al izvoarelor externe presupune un sistem de putere determinat, diferit pentru state în particular, şi un aparat de realizare a politicii.

Setul instrumentelor de realizare a politicii externe de către stat poate fi destul de larg. La o extremitate a acestui spectru se află utili­zarea forţei, direcţionate spre asigurarea intereselor statului, inclusiv metodele de violenţă, adică utilizarea forţei armate. Pe de altă parte, la cealaltă extremitate se află diplomaţia, înţeleasă ca complex de instru­mente şi metode nonviolente în scopul asigurării intereselor de stat.

Potrivit lui P.A.Ţîgankov, există două căi prin care statele îşi pot reali­za politica lor externă: strategiile militare şi diplomaţia. Cele două se completează reciproc şi alcătuiesc împreună politica externă a statu­lui. Cât priveşte alţi actori nestatali ai relaţiilor internaţionale, precum biserica, companiile transnaţionale etc., relaţiile externe ale acestora se desfăşoară, de regulă, în afara politicii externe a statului, fiind însă parte componentă a politicii internaţionale.

Având în vedere că numărul şi tipul actorilor internaţionali este în continuă creştere, în prezent cu greu pot fi determinate scopurile poli­ticii externe. Dacă ne referim la state – ca actori principali ai sistemu­lui internaţional – scopul principal al politicii lor externe este conceput fie ca „asigurarea propriilor interese prin orice mijloace admise”, fi­ind extins la „asigurarea condiţiilor internaţionale favorabile pentru realizarea intereselor unui stat”, fie redus la „promovarea relaţiilor paşnice şi de bună vecinătate şi integrarea în comunitatea mondia­lă” sau, înţeles într-o manieră mai realistă – „statele trebuie să facă ceea ce este necesar (ceea ce circumstanţele o cer) şi, astfel, uneori se sustrag de la obligaţii” [21]. În acest din urmă sens, majoritatea statelor promovează obiectivele lor de politică externă în funcţie de anumite scopuri şi interese ce rezultă din caracterul sistemului interna­ţional, din situaţia geopolitică regională, precum şi din propriile consi­deraţii politice, istorico-culturale şi de mentalitate ale elitei.

Alte forme tradiţionale de realizare a politicii externe sunt: iniţi­erea, diminuarea sau ruperea relaţiilor, deschiderea reprezentanţelor statului în organizaţiile internaţionale şi regionale sau participarea în calitate de membru în cadrul acestora, realizarea şi menţinerea la di­ferite niveluri a contactelor cu reprezentanţele altor state, partide şi mişcări cu care statul nu are relaţii, dar e cointeresat în menţinerea dialogului privind soluţionarea unor probleme. Analizând mijloacele prin care se realizează politica externă în vederea realizării anumitor scopuri, cercetătorul V.Borş enumeră următoarele: politice, economi­ce, militare, informaţionale [2].

La mijloacele politice cercetătorul atribuie în primul rând diplo­maţia ca activitate oficială a statului prin intermediul instituţiilor spe­cializate, realizată datorită unor măsuri speciale, procedee, metode, acceptate de pe poziţia dreptului internaţional şi care au un statut ju- ridico-constituţional. Diplomaţia se realizează prin negocieri, vizite, conferinţe şi consfătuiri bilaterale şi multilaterale, corespondenţe di­plomatice, participarea la lucrările organizaţiilor internaţionale.

Prin mijloace internaţionale ale politicii externe se subînţelege uti­lizarea potenţialului economic al statului respectiv pentru realizarea obiectivelor acesteia. Statul ce dispune de o economie puternică şi de o capacitate financiară înaltă ocupă pe arena internaţională un loc important. Chiar şi statele care după teritoriu sunt mici, nu au des­tule resurse materiale şi umane, pot juca pe arena mondială un rol important, dacă au o economie temeinică şi competitivă, bazată pe tehnologii avansate şi sunt capabile să-şi extindă realizările dincolo de hotarele lor. Mijloacele economice active sunt embargoul, regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, acordarea investiţiilor, creditelor şi împrumuturilor sau refuzul de a le acorda.

Prin mijloace militare ale politicii externe se are în vedere forţa militară a statului – armata, cantitatea şi calitatea armamentului, sta­rea morală a efectivului militar, existenţa bazelor militare şi a armelor nucleare. Mijloacele militare pot influenţa atât direct, cât şi indirect relaţiile cu alte state. La mijloacele indirecte se referă, în opinia cerce­tătorului, cursa înarmărilor, care include producerea şi experimentarea unor tipuri de arme noi, exerciţii şi manevre militare, elaborarea me­todelor efective de aplicare a forţei.

Mijloacele de propagandă cuprind întregul arsenal contemporan al mass-media, metodele de agitaţie, care sunt folosite pentru consoli­darea autorităţii şi întregirea imaginii statului pe arena internaţională, astfel acestea contribuind la asigurarea încrederii din partea aliaţilor şi a posibililor parteneri. Datorită mass-media, se formează o imagine favorabilă a statului sau, dimpotrivă, se exprimă insatisfacţia faţă de anumite evenimente. Deseori mijloacele de propagandă sunt utilizate şi pentru dezinformarea opiniei publice.

Structurile statale dispun de organe specializate, competente în realizarea activităţii politice şi a controlului asupra acestei activităţi: ministerul afacerilor externe sau de relaţii externe, departamentele sau comitetele parlamentare competente în realizarea politicii externe, ambasadele şi reprezentanţele în componenţa cărora intră specialişti în probleme militare, economice (reprezentanţii camerelor), ataşaţi culturali, ştiinţifici care activează sub controlul ambasadelor şi repre­zentanţelor peste hotare, în baza unor programe, misiuni oficiale sau semioficiale. Politica externă, prin scopurile înaintate, prin alegerea mijloacelor şi metodelor de realizare a acestor scopuri reflectă situaţia internă a statului. Ea se bazează pe resursele de care dispune, pe po­tenţialul profesionist.

Obiectivele de politică externă ale guvernelor sunt definite, promo­vate şi justificate publicului în funcţie de anumite scopuri şi finalităţi etice pe care guvernele le împărtăşesc în scopul realizării propriilor interese, inclusiv pentru menţinerea suveranităţii şi independenţei statale sau pentru asigurarea securităţii şi bunăstării sociale. Alteori, politica externă poate fi, în opinia lui J.Holsti, expresia unor impulsuri caritabile ce au drept finalitate asistarea ţărilor sărace şi a victimelor unor dezastre naturale sau umanitare.

În condiţiile afirmării dreptului internaţional şi a principiilor sale de bază, a valorilor democratice, inclusiv a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, politica externă a statelor trebuie să ţină cont din ce în ce mai mult de acestea la elaborarea şi promovarea pro­priilor interese atât pe plan extern, cât şi intern. Pornind de aici, statele sunt constrânse să-şi realizeze politica lor externă în baza următoare­lor principii internaţionale:

• nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
• reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşni­ce;
• neamestecul în treburile interne ale altor state;
• cooperarea internaţională;
• egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî singure soarta;
• egalitatea suverană a statelor;
• îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate;
• inviolabilitatea frontierelor;
• integritatea teritorială a statelor;
• respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

După cum susţine J.K. Holsti, valoarea şi cerinţa maximă a acestor

principii este că „niciun stat nu poate să caute realizarea, maximizarea şi protejarea obiectivelor sale de politică externă, lezând prin aceasta interesele majore ale altui stat”. În realitate, principiile menţionate ser­vesc mai curând în calitate de constrângeri externe, statele construin- du-şi politica lor externă din considerente cele mai diverse, în funcţie de: gradul de interdependenţă şi nivelurile de interacţiune, regimul politic, sistemul de guvernare, configuraţia politică internă şi externă, valorile morale şi religioase, interesele şi cultura politică a elitelor, precum şi alţi factori de conjunctură ce influenţează sau determină modificări ale raportului de forţe şi ale statu-quo-ului existent.

Totodată, politica externă mai presupune şi activitatea statului în sistemul relaţiilor internaţionale. Această activitate capătă o importan­ţă incontestabilă. Anume aici se întâlnesc interesele statelor legate de problema dezarmării, asigurării securităţii statului, prevenirea catas­trofelor, combaterea terorismului şi a criminalităţii. Statul realizează apărarea intereselor sale prin intermediul activităţii politice care e des­tul de variată şi reprezintă prin sine un atribut necesar.

Activitatea politică a statului poate fi înţeleasă nu doar într-un sens îngust, limitat, ca o activitate într-un domeniu sau altul. Oricare activitate socială este activitatea orientată spre un scop anumit. Ea include nu doar acţiunile practice ale subiecţilor, dar şi determină, elaborează scopurile şi conţinutul activităţii sale. În literatura de spe­cialitate aceste laturi diferă şi sunt analizate separat: 1) ca proces de formare a scopurilor şi conţinutului activităţii politice; 2) ca proces de realizare a politicii. Direcţiile şi scopurile activităţii politice nu cer o diferenţiere (în acest caz ele formează un tot unitar) şi aici ac­tivitatea politică a statelor este cercetată ca un tot. Anume în această calitate ea devine atât „agent” al interdependenţei dintre relaţiile po­litice interne şi social-economice, cât şi al sistemului relaţiilor in­terstatale. În opinia politologului român Silviu Brucan, activitatea politică externă constituie reacţii la o serie de stimulente interne şi externe, priveşte naţiunile ca sisteme cu input, output şi feedback în interacţiune constantă cu mediul internaţional. În viziunea sa, surse­le primare ale politicii externe sunt incluse în cinci seturi variabile: bazele natural-materiale, structura socială şi forţele sociale de con­junctură, sistemul statal, conducerea.

Primul criteriu, cel al bazelor natural-materiale, include mărimea teritoriului, aşezarea geografică şi forţele de producere. Structura so­cială şi forţele sociale cuprind clasele şi grupurile sociale, relaţiile principale dintre ele, naţionalităţile şi naţiunea, fiecare cu conştiinţa şi ideologia ei, cu tradiţiile culturale şi istorice, cu impulsurile psi­hice şi stările de spirit care le fac să acţioneze înăuntrul şi în afara ţării. Crizele economice şi politice, loviturile se stat, alegerile, gre­vele masive, violenţa pe scară largă, ostilităţile militare şi războ­iul sunt incluse în factorii de conjunctură. Sistemul statal cuprinde mecanismul naţional de decizie, aparatul de stat şi guvernul, adică instrumentele puterii lor.

Toate aceste variabile au şi o dimensiune internaţională, care se reflectă în mod necesar în felul în care popoarele şi conducătorii lor văd rolul ţării în politica mondială. Începând cu mărimea teritoriului, aşezarea geografică şi resursele ei, care au toate o valoare relativă în raport cu celelalte ţări, şi ajung la criteriul general al dezvoltării, care şi el trebuie raportat la indicii internaţionali – toate variabilele infra­structurii dobândesc valoare în formarea politicii externe numai dacă sunt măsurate la scară mondială.

Făcând o analiză a surselor autohtone cu privire la cercetarea po­liticii externe a Republicii Moldova, apare necesitatea de a scoate în evidenţă lipsa unor analize a relaţiilor statului cu statele europene ca Germania, Franţa, Italia, Spania etc. Ţinând cont de dinamismul relaţiilor internaţionale, inclusiv de dinamismul prezent în relaţiile Republicii Moldova cu România şi Ucraina, actualmente sunt necesa­re noi studii cu privire la colaborarea bilaterală a ţării cu statele vecine, inclusiv cu SUA, China, statele europene, precum şi cu organizaţiile internaţionale.