Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus omenirii nu numai pacea, dar şi speranţa că vechile practici şi instrumente care au guvernat relaţiile internaţionale în perioada interbelică au dispărut din strategia şi diplomaţia statelor. Acest optimism a fost alimentat şi de declaraţiile liderilor marilor puteri ale Coaliţiei Naţiunilor Unite.
În realitate, viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării proiectelor geopolitice elaborate la Moscova şi Washington. Lumea a intrat în era unei confruntări pe care n-o mai cunoscuse şi care generic a fost denumită „război rece”.
Teza încercuirii „lagărului socialist”, în principal a imperiului sovietic, a fost reluată şi dezvoltată de fostul ambasador american la Moscova, George Kennan. Reputatul diplomat american, politolog şi analist de clasă, este considerat principalul arhitect al instituţiilor, instrumentelor şi metodologiei războiului rece. Conceptul strategic şi geopolitic denumit generic CONTEINMENT a stat, în opinia unor specialişti, la baza documentului N.S.C. 20/4 care, în martie 1948, definea noua politică americană faţă de Uniunea Sovietică, şi a celui elaborat în septembrie 1948 sub numele de cod N.S.C. 58, care stabilea atitudinea şi comportamentul SUA faţă de ţările satelit ale Moscovei. Ambele documente au fost întocmite de Consiliul Naţional de Securitate, organ înfiinţat de preşedintele Truman în vederea elaborării obiectivelor strategice ale politicii de apărare naţională şi a politicii externe ale SUA. Paul Claval aprecia că în SUA, sub denumirea de probleme de securitate, s-a dezvoltat o geopolitică militară care a stat la baza pregătirii pentru noul tip de confruntare ce caracteriza lumea internaţională de după cel de-al doilea război mondial.
La rândul lor, conducătorii comunişti de la Moscova, deşi condamnau cu vehemenţă teoriile geopolitice, au reacţionat geopolitic la acţiunea „lagărului” capitalist.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în ceea ce priveşte atitudinea Uniunii Sovietice în politica externă s-au conturat două curente. Unul radical, care voia să exploateze situaţia de criză apărută în Europa Occidentală şi să continue revoluţia socialistă, şi un curent conservator, care considera că Uniunea Sovietică a obţinut teritoriile pierdute de Imperiul ţarist şi că este necesară consolidarea acestor cuceriri.
În prima parte a derulării conflictului sovieto-american (1946-1947), Stalin a acţionat cu prudenţă evitând un conflict major în Europa, urmărind comunizarea sferei sale de influenţă în trepte, pentru a nu pierde ajutorul economic din partea vestului. Imediat după război, Uniunea Sovietică avea nevoie disperată de sprijinul extern occidental pentru a se reface după incalculabilele distrugeri suferite în timpul războiului.
Pe de altă parte, abilul lider de la Kremlin nu a dezminţit speculaţiile apărute într-o serie de studii şi analize geopolitice, care puneau în evidenţă intenţia Uniunii Sovietice de a avansa spre Atlantic şi Mediterana. A ales varianta amestecului în Grecia şi Turcia. Replica americană a venit în formula strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului prin lansarea „doctrinei Truman„, în plan politic şi a „planului Marshall„, în cel economic. Modelul geopolitic de răspuns la subversiunea rusească în Grecia şi a cererilor teritoriale pe care Moscova le-a adresat Turciei, în iarna anilor 1946-1947, a fost însuşit de factorii de decizie de la Casa Albă.
Liderii de la Kremlin n-au înţeles la început esenţa, obiectivul strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului şi crezând că americanii vor să se amestece în sfera lor de interes, au accelerat ritmul instalării unui socialism de tip stalinist pentru a obţine controlul total în ţările central şi sud-est europene. Modelul sovietic a fost impus de Moscova în statele din sfera sa de influenţă cu brutalitate, fără ca Stalin să mai ţină cont, în vreun fel, de opinia „blocului imperialist”. Europa centrală şi de răsărit devenită, prin forţa înţelegerilor cu Marile Puteri Occidentale, sfera de interes a Uniunii Sovietice, a urmat o traiectorie istorică în conformitate cu scenariile elaborate de Kremlin, dar şi particulară, în raport cu evoluţia Europei Occidentale.
Moartea lui Stalin, în 1953, a marcat evident acţiunea URSS în câmpul geopolitic. Noul conducător, N.S. Hrusciov, a elaborat o strategie care, în esenţă, prevedea creşterea potenţialului militar al Uniunii Sovietice, dinamizarea economiei sovietice pentru a fi atractivă ca model de dezvoltare pentru ţările lumii a treia şi ajutorarea luptei de eliberare de sub „jugul colonial şi imperialist”. În paralel, a iniţiat o serie de acţiuni propagandistice şi s-a asociat la unele demersuri politico-diplomatice ale ţărilor occidentale, care vizau destinderea pentru a masca scopul strategic la scenariul prin care se urmărea impunerea „sistemului mondial al socialismului”.
În 1955 Uniunea Sovietică a semnat Tratatul de Pace cu Austria şi şi-a retras trupele de ocupaţie ce staţionau în această ţară din 1945. În acelaşi an, Moscova a participat la Conferinţa de la Geneva, prima întrunire postbelică la vârf, organizată între cei Patru Mari. Delegaţia sovietică alcătuită din N. S. Hruşciov şi M. Bulganin s-a întâlnit cu preşedintele D. Eisenhower şi cu primii miniştri francez şi britanic. Cu acest prilej, M. Bulganin a invocat dorinţa Uniunii Sovietice pentru rezolvarea marilor probleme internaţionale şi de a se încheia războiul rece. Toate acestea au pregătit strategia coexistenţei paşnice, lansată de URSS.
În raportul secret prezentat la cel de-al XX-lea Congres al PCUS din anul 1956, N.S. Hruşciov a declarat că o confruntare între lumea capitalistă şi cea socialistă nu era o necesitate, aşa cum a proclamat-o Lenin în perioada de început a construcţiei socialiste.
Confruntarea dintre superputeri a continuat şi nu a putut să fie împiedicată de războiul propagandistic şi al declaraţiilor de presă, deoarece în noile scenarii geopolitice şi geostrategice elaborate la începutul deceniului şase al veacului al XX-lea deveniseră, între timp, elemente ale „câmpului de luptă” dintre competitorii la supremaţia mondială. Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost un vârf al confruntării într-un scenariu geostrategic caracteristic perioadei de început a războiului rece dar, şi un element al noului scenariu deoarece cele două superputeri „s-au înţeles”, în cele din urmă, în ceea ce priveşte respectarea zonelor de influenţă..
După consumarea crizei rachetelor din Cuba, SUA şi Uniunea Sovietică au acţionat în aşa fel din punct de vedere geopolitic, încât au evitat situaţia de a se afla faţă în faţă în spaţiul unde îşi dispuneau interesele. Umilită în confruntarea cu SUA, fosta URSS, după înlăturarea lui N.S. Hruşciov, şi-a concentrat toate forţele şi mijloacele într-o cursă epuizantă de înarmare terestră, aeriană şi navală. În următorii 8-10 ani, ruşii au ajuns la paritate nucleară cu SUA.
În deceniul şapte, URSS a devenit nu numai o mare putere continentală, ci şi una maritimă. Uniunea Sovietică a creat o flotă capabilă să înfrunte marina SUA în apele planetare considerate de cele două superputeri ca fiind de interes pentru a-şi proteja fiecare propria zonă de influenţă. Armata sa terestră depăşea numeric forţele militare occidentale. Prin flota maritimă şi forţele sale aeriene, inclusiv cele din spaţiul cosmic, URSS a anulat avantajul geostrategic al SUA, care era oferit de vecinătatea Oceanelor Atlantic şi Indian. Amiralul Garşcov a elaborat un scenariu geopolitic prin care Uniunea Sovietică şi-a promovat expansiunea navală pentru a obţine supremaţia şi pe „Oceanul Planetar” şi a elimina consecinţele conteinment-ului S-a răspuns astfel la scenariul geopolitic american prin care s-a urmărit şi reuşit să se ocupe „rimland”-ul euroasiatic. Concepţia sovietică prevedea o „încercuire” a „rimland”-ului printr-o vastă reţea de baze şi puncte de sprijin terestre.
În esenţă, scenariul geopolitic sovietic avea la bază trei elemente: creşterea puterii militare în plan strategic pentru descurajarea SUA; revigorarea economiei sovietice care să poată face faţă excesivului cost al cursei înarmării şi să devină totodată un magnet în disputa ideologică pentru ţările lumii a treia; încurajarea „luptei de eliberare naţională” din întreaga lume pentru a se realiza o alianţă de facto între lumea a treia şi Moscova. S-a urmărit astfel, şi prin această stratagemă, străpungerea încercuirii „rimland”-ului euroasiatic, realizată de SUA.
Balanţa puterii s-a înclinat, la un moment dat, în favoarea URSS atât din punct de vedere al mărimii arsenalului militar clasic şi nuclear, cât şi al controlului pe care aceasta îl avea în diferite puncte strategice de pe glob. Forţe militare şi „specialişti” sovietici erau prezenţi în Africa, Asia şi America de Sud pe uscat în Oceanul Atlantic, Pacific, Indian, dar şi în Marea Mediterană, punct strategic cheie în asigurarea căilor de comunicaţie ce leagă Orientul de Occident. URSS, în temeiul confirmării zonelor de influenţă, a obţinut dreptul de a-şi instala baze navale în Marea Adriatică, cu ieşire la Marea Mediterană, în schimbul unei mai largi mişcări a SUA în Orientul Mijlociu.
Doctrina Nixon lansată în Congresul SUA, la 18 februarie 1970, a permis Uniunii Sovietice o ofensivă globală în plan geopolitic la mijlocul deceniului opt. Nemaifiind descurajaţi de puterea strategică americană, sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic, Angola şi în alte puncte strategice care ameninţau direct interesele americane.
În Europa, politica sovietică dusă sub lozinca „Europa până la Urali” a încercat să creeze premizele îndepărtării SUA de pe continent. În fapt, şi în această fază de destindere în plan geopolitic şi geostrategic (sfârşitul deceniului şase şi deceniul şapte), Europa a continuat să se găsească la periferia deciziei în sfera problemelor globale.
Transformarea Uniunii Sovietice în putere planetară a atins punctul de creştere maximă în perioada Brejnev. Analiştii politici şi geopoliticienii americani au căutat noi soluţii pentru a reechilibra balanţa geostrategică şi geopolitică în raporturile SUA. – URSS.
Din multitudinea de soluţii, două s-au detaşat prin originalitatea elementelor care le alcătuiau, ca şi prin scopurile urmărite. Henry Kissinger, fost consilier al preşedintelui R. Nixon pentru probleme de securitate şi apoi secretar de stat al SUA, a elaborat un scenariu geopolitic ce avea la bază modelul Păcii din Westfalia. Potrivit acestei soluţii, fiecare dintre superputeri urma să-şi păstreze sferele de interes. Situaţia urma să se stabilizeze prin încetinirea cursei înarmării de către URSS, ca urmare a unor acorduri şi înţelegeri bilaterale.
După invazieîn Cehoslovacia, din august 1968, Moscova îşi ajustează scenariul geopolitic prin care controla spaţiul său de influenţă din Europa, lansând „Doctrina Brejnev” a suveranităţii limitate. „. În noiembrie 1969, Brejnev a reiterat ideile de bază ale doctrinei suveranităţii limitate într-un discurs ţinut în capitala Poloniei. În opinia liderului sovietic, toate ţările socialiste trebuiau să se supună legilor generale ale marxism-leninismului. Orice abatere de la dogmă era considerată o trădare a principiilor marxiste şi sovieticii se considerau îndreptăţiţi de a o corecta prin toate mijloacele, inclusiv forţa. Această reacţie dură a Moscovei faţă de încercarea liderilor comunişti din Cehoslovacia de a reforma regimul, ca şi lansarea „Doctrinei Brejnev”, care întărea controlul sovietic asupra unei jumătăţi din Europa, n-au zdruncinat convingerea administraţiei SUA că este posibilă încă o politică de destindere între Est şi Vest.
Începând cu anii ’70, atât SUA, cât şi Uniunea Sovietică au adaptat la mijloacele lor de lovire cu destinaţie strategică, dispozitive purtătoare de încărcături nucleare multiple, independent dirijabile, apărându-şi astfel fiecare, considerabilul potenţial nuclear. Dacă până la apariţia acestor mijloace o rachetă balistică intercontinentală putea transporta la ţintă o singură încărcătură nucleară pentru a distruge un singur obiectiv militar, ulterior aceeaşi rachetă, dotată cu componente nucleare multiple, putea să lovească simultan 2-14 obiective situate la distanţe diferite. Tocmai această tehnologie a făcut posibilă începerea negocierilor şi semnarea tratatelor SALT 1 şi SALT 2, care prevedeau reducerea de către cele două superputeri a numărului de rachete şi avioane cu rază de acţiune strategică. O singură rachetă de tip nou înlocuia patrusprezece din cele vechi, imprecise şi cu o singură componentă nucleară de luptă.
Competiţia tehnologică dintre superputeri privind modernizarea armamentului nuclear, ca şi lupta în planul dezinformării şi imagologiei nu puteau să nu aibă urmări asupra derulării scenariilor geopolitice potrivit cărora acestea, ca şi alte state cu interes de mare putere, acţionau în relaţiile internaţionale. S-a constatat, la mijlocul deceniului şapte, că ultrasofisticarea vectorilor de transport la ţintă a încărcăturilor nucleare a devalorizat pur şi simplu elementele considerate până atunci cheie într-un scenariu geopolitic: poziţia pe glob – terestră sau maritimă; dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei. Avantajul insularităţii pe care l-au avut de secole unele ţări, ca de exemplu Anglia, a fost anulat de rachetele balistice intercontinentale care pot acţiona de oriunde – fundul oceanelor, silozuri subterane, rampe mobile terestre sau din cosmos – în doar câteva minute.
Perfecţionarea arsenalului militar nuclear şi clasic, dar şi avantajele pe care le-a creat pentru cele două superputeri bipolarismul au făcut ca acestea să nu se confrunte direct. De aceea, chiar dacă se ajungea la conflucte ele erau transferate la periferie (Coreea, Cuba, Vietnam, Afganistan etc.) şi primejdia unui război mondial a fost dacă nu exclusă, cel puţin extrem de redusă.
Aceste arme cu efecte apocaliptice i-au descurajat pe cei doi protagonişti ai epocii bipolarismului să declanşeze un conflict de proporţii mondiale. Acest fapt i-a determinat pe unii analişti să afirme că „bombei atomice ar fi trebuit să i se confere premiul Nobel pentru pace”.
În Europa, superputerile s-au menajat reciproc, însă s-au confruntat direct în spaţiile extraeuropene. Moscova a înţeles că scenariul geopolitic al CONTEINMENT-ului nu poate fi „spart” decât prin specularea şanselor pe care le oferă spaţiile politice fost coloniale, aşa-zisă Lume a treia. Intrarea sovieticilor în acest spaţiu s-a făcut prin ceea ce analele diplomatice au consemnat ca fiind „săritura de broască” peste zidul îndiguirii. La 24 decembrie 1979 trupele sovietice au intervenit în Afganistan, declanşând o gravă criză în relaţiile Moscova-Washington, cu implicaţii şi consecinţe mai mari decât războiul din Vietnam.
Uniunea Sovietică atingea astfel un obiectiv geostrategic şi geopolitic urmărit de conducerea de la Moscova, indiferent de natura regimului politic, încă de la sfârşitul secolului al IX-lea. Ruşii au înţeles, ca de altfel şi americanii, importanţa geopolitică a spaţiului „islamo-petrolic”. Controlul acestui spaţiu a devenit un câmp de confruntare acerbă pentru supremaţie în lume.
Reacţia americană la „săritura de broască” a sovieticilor peste „digul încercuirii” în Afganistan a fost promptă şi n-a mai semănat cu cea din perioada crizelor din Ungaria (1956) sau Cehoslovacia, aşa cum s-au aşteptat sovieticii. La 3 ianuarie 1980, J. Carter s-a adresat Congresului. Au fost suspendate dezbaterile privind acordul SALT II şi de asemenea au fost anulate o serie de acorduri sovieto-americane. La sfârşitul lunii ianuarie a fost lansată „Doctrina Carter” care prevedea, în esenţă, intervenţia SUA în orice regiune a lumii dacă interesele ei erau ameninţate în acel loc.
Administraţia Carter nu numai că a sprijinit rezistenţa afgană împotriva sovieticilor, dar a şi lărgit „coaliţia” de state care au sprijinit direct pe mujahedini. Amploarea şi calitatea ajutorului a crescut în anii următori, astfel că SUA a reuşit să înfunde URSS în „mlaştina” a ceea ce a fost echivalentul unui alt Vietnam. Foarte important pentru deznodământul confruntării Est-Vest a fost şi faptul că SUA şi-au convins partenerii din Europa Occidentală să accepte staţionarea, începând cu 1983, a unui număr de 372 de rachete perfecţionate.
Reluarea relaţiilor diplomatice cu China, în ianuarie 1979, au permis Washingtonului să amplifice colaborarea cu Pekinul. Din 1980 cooperarea americano-chineză a atins o dimensiune strategică mai clară, consemnând acţiuni sesizabile nu numai în legătură cu Afganistanul, ci şi cu alte probleme. În felul acesta URSS s-a văzut confruntată cu ameninţarea geopolitică tot mai serioasă a unei contra-încercuiri.
Deceniul opt a adus schimbări radicale în logica şi paradigma scenariilor geopolitice pe care analiştii americani le-au elaborat. A rezultat şi un nou comportament al SUA în relaţiile internaţionale, un nou mod de a vedea şi a trata „lupta” cu sistemul comunist. Administraţia SUA a părăsit în acest moment strategia CONTEINMENT-ului care a avut drept paradigmă încercuirea URSS-ului.
Scenariul geopolitic care a adus Occidentului victoria în confruntarea cu Estul şi a pus capăt războiului rece, a avut la bază o accelerare a cursei înarmărilor pentru dezechilibrarea raportului de putere, o modificare a doctrinei militare a SUA şi un element nou: ofensiva, în plan ideologic şi imagologic. În partea a doua a anilor ’70, preşedintele Carter a declanşat campania sa pentru drepturile omului. Mai intâi în Europa de Est şi apoi în Uniunea Sovietică.
La mijlocul anilor ’80, a fost lansat un scenariu geopolitic care a fundamentat acţiunea SUA în planul relaţiilor internaţionale în conformitate cu o ierarhizare a intereselor sale şi schimbarea centrului de greutate în ceea ce priveşte instrumentele pentru a obţine controlul asupra Euroasiei. Din punct de vedere al intereselor americane, aceste priorităţi urmăresc: întărirea economică şi militară a Europei Occidentale; promovarea unor relaţii strategice în formele care să ducă la o cooperare între SUA, China şi Japonia; întărirea militară a statelor din Asia de sud-est şi în flancul sudic al URSS; provocarea şi menţinerea unor „presiuni” interne în statele din Europa Centrală şi de Est, ca şi în interiorul URSS în direcţia obţinerii unei stări de toleranţă politică şi realizării unei diversităţi politice mai mari.
Administraţia Reagan şi Bush au înţeles perfect concluziile la care au ajuns analiştii şi teoreticienii în domeniul relaţiilor internaţionale şi al războiului.
Din această perspectivă, nici atitudinea şi nici comportamentul SUA în anii ’80, în plan geopolitic nu s-au mai încadrat în tipare clasice. Centrul de greutate al acţiunilor a fost mutat de pe câmpul confruntărilor militare pe cel al luptei pentru drepturile omului şi al înfăptuirii democraţiei pluraliste. Prin urmare, arma principală în confruntarea capitalism-socialism a devenit imaginea şi cuvântul. La sfârşitul deceniului nouă, remarca Z. Brzezinski, baza puterii americane este, în cea mai mare parte, dominaţia pe piaţa mondială a comunicaţiilor. 80 % din cuvintele şi imaginile care circulă în lume provin din SUA.
Conducerea sovietică n-a reacţionat adecvat la schimbările petrecute în scenariile geopolitice americane atât din cauza dogmatismului marxist, care şi-a pus în mod evident amprenta pe studiul fenomenului politic contemporan, cât şi datorită unor calcule eronate în politica internă. Judecând greşit situaţia internaţională în deceniile opt şi nouă, a forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar şi pentru cei mai toleranţi dintre occidentali. La acestea s-au adăugat şi erorile liderilor sovietici în politica internă, care au condus la încetinirea dezvoltării economice şi la creşterea excesivă a birocraţiei şi corupţiei în toate domeniile societăţii. Consumul incontrolabil al resurselor a făcut ca URSS să intre într-o fază de evoluţie a imperiilor, pe care Paul Kenedy a numit-o supraextindere. Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov aprecia, în memoriile sale, că atunci când a ajuns în fruntea partidului comunist şi a statului sovietic, „ţara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice erau anulate de o economie birocratică”.
Epuizarea treptată a potenţialului economic pentru a ţine pasul cu americanii în ceea ce priveşte cantitatea, dar mai ales calitatea în competiţia înarmărilor a influenţat hotărâtor raporturile de putere dintre SUA şi URSS. Creşterea preţului plătit de sovietici pentru a menţine URSS-ul în fruntea ecuaţiei de putere a dus la epuizare economică şi la o alunecare a ei către zona „lumii a treia”
La mijlocul anilor ’80, în Uniunea Sovietică a venit la putere o nouă conducere care a înţeles că mecanismul socialist a dus statul, în plan intern cât şi extern, la faliment politic, economic şi social.
Mihail Gorbaciov a declanşat un amplu proces de reforme şi mai ales reaşezări, care au vizat reorganizarea sistemului politic prin limitarea prerogativelor partidului comunist, diminuarea puterii aparatului represiv şi apariţia unui stat de drept cu un sistem de reglări şi echilibre.
Reformele interne incluse în sistemul politic din Uniunea Sovietică n-au condus, aşa cum s-au aşteptat iniţiatorii lor, la revitalizarea, ci la o prăbuşire a sa.
Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera apariţia mişcărilor reformatoare în unele ţări din blocul sovietic – Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria – a condus la dispariţia sentimentului de teamă de pericolul intervenţiei „fratelui mai mare”. O jumătate de secol, teama de intervenţia sovietică a fost principalul obstacol în apariţia mişcărilor de mase care să ducă la răsturnarea regimului. Deoarece sovieticii şi-au făcut publice noile principii care guvernau, după 1985, relaţia Moscova – sateliţi, obstacolul fricii a dispărut din ţările blocului sovietic.
Unda de şoc a „glasnostului” şi a „perestroicii” a inflamat opoziţia politică în toate ţările est-europene, iar declaraţia liderului sovietic M. Gorbaciov făcută la Strasbourg, în vara anului 1989, prin care condamna doctrina suveranităţii limitate şi intervenţionismul, a dat undă verde reformatorilor din Europa de Est în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartidic şi la o economie de piaţă. Dogma ireversibilităţii trecerii către comunism se prăbuşise fără ca imensul arsenal militar sovietic să poată salva sistemul. Confuntarea geopolitică şi geostrategică dintre Est şi Vest se încheia cu victoria celui din urmă.
Imperiul sovietic, în profundă criză politică şi economică, îşi retrage trupele din ţările satelit deoarece costurile bazelor militare externe au devenit o povară greu de suportat pentru Moscova şi nu mai exista nici o raţiune pentru continuarea protecţiei birocraţiilor comuniste împotriva mişcărilor social-politice care doreau schimbarea.
Speranţele echipei Gorbaciov de a menţine ţările est-europene în sfera de interes a Moscovei s-au năruit pe măsură ce acestea s-au desprins de URSS, care în final ea însăşi a dispărut. Scenariile geopolitice şi geostrategice conform cărora Occidentul a câştigat războiul rece în confruntarea cu estul comunist au fost mai realiste şi eficiente decât ale Moscovei.
