Aderarea României la Uniunea Europeană - Biblioteca Digitala de Administratie si Management

1. Evoluția Uniunii Europene

Convingerea că națiunile europene au valori și rădăcini culturale comune a generat, de-a lungul istoriei, speranța într-o Europă unită; uneori sub forma unor simple și, de multe ori, chiar a unor proiecte concrete, diverși scriitori, filosofi, reprezentanți ai bisericii, oameni politici și-au prezentat viziunile lor despre viitorul unui continent european unit. Sintagma „Statele Unite ale Europei” se regăsește în discursuri/lucrări ale unor personalități politice și nu numai, precum George Washington, Victor Hugo, Wilhelm al II lea al Germaniei.^{^[1]} Ideea unității europene este reluată mai insistent însă după cel de-al doilea Război mondial; în discursul ținut în 1946 în fața studenților de la Universitatea din Zurich, Winston Churchill propunea „recrearea Familiei Europene sau a cât mai mult posibil din ea….” și sublinia necesitatea construcției „unui fel de State Unite ale Europei”^{^[2]}; scopul principal al acestui demers era, în viziunea lui Churchill, asigurarea păcii, securității și libertății.

Procesul integraționist în Europa de Vest începe în 1951 când, prin Tratatul de la Paris (semnat de Franța, RFG, Italia și țările Benelux), s-au pus bazele CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), considerată a fi „întreprinderea pilot” a construcției europene. Procesul de integrare economică interstatală continuă cu crearea CEE și Euratom, prin Tratatul de la Roma, semnat în martie 1957. Prin acest tratat cele 6 state occidentale (Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania de Vest, Franța și Italia) pun bazele unui acord de uniune vamală, sub denumirea de Piață Comună; esența acordului a constat la acel moment în eliminarea taxelor vamale în relațiile comerciale dintre “cei 6” și adoptarea unei politici comerciale comune față de țările terțe. Ulterior, procesul integraționist din Europa s-a accentuat prin:

aderarea succesivă a altor țări europene la CEE;
extinderea domeniilor aflate sub incidența CEE și constituirea unor instituții comunitare; țările membre au transmis treptat, succesiv și benevol o parte dintre competențele, atribuțiile ce țin uzual de “suveranitatea statului”.

Întrucât evoluția economică postbelică a CEE a demonstrat explicit și fără putință de negare faptul că avantajele integrării sunt cu mult mai substanțiale decât dezavantajele acestui proces, CEE și-a extins, consolidat permanent poziția de grup integraționist.

2. Aspecte concrete privind aderarea României la Uniunea Europeană

2.1. Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, un proces complex și de durată

Invitarea României să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană a reprezentat un moment de referință în realizarea opțiunii europene a țării noastre.De la data de 22 iunie 1995, când România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană și până la 1 ianuarie 2007, data preconizată pentru semnarea tratatului de aderare, țara noastră a parcurs un drum dificil, însă preponderent ascendent, marcat de profunde transformări pe toate planurile.

Decizia adoptată de liderii europeni în cadrul Consiliului european de la Helsinki din 10- 11 decembrie 1999 reprezintă o recunoaștere a eforturilor depuse de țara noastră pentru îndeplinirea obligațiilor asumate prin Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte.Hotărârea de a invita țara noastră să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană a confirmat „voința României și a Uniunii de a întări, dezvolta și consolida relații strânse și durabile, bazate pe reciprocitate, care să permită României să ia parte la procesul integrării europene, amplificând relațiile consacrate prin Acordul de asociere din 1993”. În decembrie 1999, s-a subliniat importanța legăturilor tradiționale existente între România, Comunitate, statele membre, precum și valorile comune pe care le împărtășesc. Invitarea țării noastre să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană a reconfirmat necesitatea de a continua și finaliza, cu asistență din partea Uniunii Europene, procesul de tranziție al României la economia de piață, pe baza unor obiective și principii care să o apropie de standardele Uniunii, privind creșterea economică și nivelul de trai, dar și pe baza principiilor și normelor desfașurării relațiilor comerciale, schimbului de mărfuri și servicii între România și statele membre și asociate la Uniunea Europeană. Aderarea la Uniunea Europeană se constituie în prima etapă a procesului de integrare. Vaclav Havel, Președintele Republicii Cehe a declarat că „invitarea României este o decizie salutară” și că „Cehia așteptă ca România să devină cât mai curând membră a Uniunii Europene”. Este și dorința exprimată de populația țării ca procesul integrării „să se înfăptuiască cât mai curând posibil”. Având în vedere în primul rând, avantajele integrării, oamenii speră să atingă în curând standardele de viață din Uniune.

De la o economie industrială la economia modernă

Purtătorul de cuvânt al Uniunii Europene pe probleme de educație și cultură, Christopher Forax – a precizat că „țările membre ale Uniunii Europene sunt pe cale să facă trecerea reușită de la economia industrială la o economie bazată pe inovație și cunoaștere”. Statele membre ale Uniunii Europene au elaborat și aplică programe în acest sens. O asemenea evoluție a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în cele mai diferite domenii ale cercetării științifice fundamentale și a cercetărilor aplicate. Cheltuielile pentru cercetare sunt foarte mari, având în vedere nevoia de a se obține cele mai bune rezultate pentru ca economia țărilor membre să facă față competiției tot mai puternice pe piața internațională. Astfel, constatăm că nu este domeniu industrial, nu sunt sectoare ale agriculturii în care nivelul cercetării științifice să nu fi crescut în ultimii ani, adaptându-se la exigențele tot mai ridicate ale dezvoltării producției și creșterii productivității muncii.

Economia românească trebuie să se ridice la nivelul standardelor actuale ale economiei țărilor membre ale Uniunii Europene, făcând „un efort suplimentar” pentru a ajunge din urmă aceste țări, care – în prezent – „merg într-un ritm accelerat spre o economie bazată pe inovație și cunoaștere”. Politicile comunitare în domeniul învățământului și cercetării pun accentul pe noile exigențe, rezultatele obținute în ultimii ani fiind notabile. Pentru România este necesară adaptarea învățământului și cercetării la exigențele comunitare actuale, așa încât decalajele să fie depășite într-un ritm alert.

2.2. Costurile integrării

După Summitul Uniunii Europene din decembrie 1999 , Jan Davidson Den atrăgea atenția – că „extinderea Uniunii Europene promite să fie un proces complex atât în planul negocierilor, cât și în cel al luptei pentru susținerea ei de către alegători, deoarece problema esențială care se pune este „Costul integrării”, care implică o întrebare ce nu poate fi evitată: „Cine va plăti pentru extindere ?”.

Toți analiștii au ajuns la concluzia că „extinderea va fi dureroasă, implicând costuri ridicate”. Analiștii europeni au estimat că în fiecare țară candidată vor fi de plătit costuri importante pe care le va suporta populația, iar – în cazul în care costurile vor fi prea ridicate – „alegătorii vor vota împotriva integrării”. Cei mai mulți oficiali ai Uniunii Europene au fost surprinși de informația că „peste 90 la sută dintre români doresc să se integreze în Uniunea Europeană”, în condițiile în care cehii, polonezii și ungurii „au manifestat un entuziasm mult mai temperat”, numai 40-60 la sută pronunțându-se în favoarea integrării. Explicația acestui entuziasm trebuie căutată în faptul că guvernanții de la București au adus, până în prezent, la cunoștința cetățenilor români, „numai beneficiile integrării”, care, nu sunt puține, însă fără a prezenta „costurile acesteia”, pe care le va suporta populația în anii ce vor veni.

Populația este insuficient informată sau, informările se rezumă la aspectele tehnice ale procedurii de aderare și la avantajele imediate privind accesul cetățenilor români la valorile europene.Amintim următoarele aspecte, care nu au fost mediatizate în cadrul procesului de integrare:1. pe termen scurt și mediu toate statele candidate au înregistrat pierderi (și nu pierderi neînsemnate, ci substanțiale), în unele domenii și sectoare;Momentul în care se vor înregistra avantajele nu poate fi precizat, fiind vorba de mai mulți ani de suferințe și frustrări, în care dezavantajele vor fi resimțite de majoritatea covârșitoare a cetățenilor.

Unele evoluții – ale căror efecte dureroase sunt deja suportate de populație – se vor accentua, ca de exemplu:

multe întreprinderi vor continua să fie închise, prin lichidare , sute de mii de oameni rămânând fără sursă de venit sigur, șomajul crescând alarmant;
„țăranul român” va fi silit să-și înstrăineze „palma de pământ”, pe care se bucură că a dobândit-o sau redobândit-o, după Revoluție, și să lucreze într-un sector neagricol, deoarece Uniunea nu va accepta ca România să continue să aibă ocupată în agricultură 30,35 la sută din populație, în condițiile în care în celelalte țări europene, membre ale Uniunii – cu excepția Spaniei și Franței – populația ocupată în această ramură atinge între 5-7 la sută;
prețurile vor continua să crească și în anii ce vor veni, urmărindu-se alinierea acestora la nivelul prețurilor comunitare , în condițiile în care salariile vor „bate pasul pe loc”, prin practicarea politicii „înghețării lor”, costurile fiind suportate în cel mai dureros mod cu putință de majoritatea populației.

La planificarea continentală, impusă țării, se adaugă o planificare mondială efectuată, în modalitățile cunoscute, de către Fondul Monetar Internațional și de către Banca Mondială, fiecare tranșă de împrumut fiind condiționată de îndeplinirea mai multor obligații, negociate și stipulate în aranjamente Stand-by sau în Acorduri, cărora li se dau diferite denumiri. În aceste condiții, elaborarea unei Strategii pe termen mediu, cu participarea atât a reprezentanților Uniunii Europene, cât și ai Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Mondiale s-a apreciat a fi fost „un pas necesar” în efortul de „sincronizare și concertare a programelor pentru România”.

2.3. Procesul alinierii la standardele europene

Integrarea implică, în primul rând, identificarea căilor și modalităților celor mai indicate pentru alinierea diferitelor ramuri și sectoare economice la nivelul și exigențele standardelor europene. Este una din primele etape ale negocierilor pentru aderare, care presupune o înaltă calificare a negociatorilor.În privința Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene, de exemplu, sunt mai multe măsuri de întreprins pentru orice stat candidat și, cu atât mai mult pentru țări ca România și Polonia, care au un important potențial agricol. După cum se știe, Politica Agricolă Comună a exercitat timp îndelungat asupra consumatorilor europeni, determinând prețuri ridicate la produse alimentare. Subvențiile pentru fermierii din țările Uniunii Europene, în lumina politicilor globale apar, ca un tribut suportat în relațiile intercomunitare. De asemenea, această politică a exercitat presiuni asupra contribuabililor europeni, ca urmare a faptului ca subvențiile oferite fermierilor europeni se ridicau la aproape 41 miliarde de EURO, adică aproape jumătate din bugetul Uniunii Europene.

În cursul negocierilor de aderare va trebui să se stabilească coordonatele integrării sectoriale- transporturi, telecomunicații, turism etc., așa încât „să se contureze etapele în care fiecare sector economic va deveni compatibil cu standardele Uniunii Europene. Programele elaborate în conformitate cu acordurile de asociere la Uniunea Europeană trebuie să conțină măsurile concrete în fiecare sector și ramură economică, precum și modalitățile în care asistența acordată de Uniunea Europeană sprijină realizarea acestor programe.Probleme complexe se ridică în elaborarea și promovarea politicilor regionale și sociale. În prezent, Uniunea Europeană a orientat aceste fonduri către zonele sărace din comunitate. Este știut, însă, că țările candidate sunt și mai sărace decât zonele respective din cadrul Uniunii, ceea ce va impune „politici comunitare corespunzătoare pentru a da răspunsuri adecvate acestor sfidări ale procesului integrării”.Asemenea politici implică negocierea cu bună-credință și abordarea cu realism a problemelor existente, într-un efort conjugat de găsire și promovare a unor soluții adecvate.

Cea mai complexă și cea mai grea problemă – pe tot parcursul procesului aderării și integrării- va fi și va rămâne aceea a „retehnologizării și modernizării unor sectoare și ramuri industriale din țările candidate” , așa încât să se ridice la nivelul standardelor comunitare. Tendința unor oficiali ai Uniunii este de a lăsa aproape exclusiv pe seama țărilor candidate soluționarea acestor dificile probleme, evitând să angajeze cheltuieli care ar putea să fie greu de suportat de către Uniune prin programele de asistență, care au un buget limitat. Totuși, aceasta nu justifică decizia unor guvernanți, cum sunt cei din România, care – în loc să acționeze pentru retehnologizare și modernizare- închid și lichidează una după alta unitățile industriale, dezechilibrând întregul sistem economic al țării.

2.4. Elementele definitorii ale negocierilor

În februarie 2000 au început negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Aspectele tehnice avute în vedere în procesul negocierilor au încercat să ofere răspunsuri clare la probleme cum ar fi:

Ce a negociat țara noastră ?
Care este mandatul negociatorilor ?
Ce etape va parcurge România în procesul integrării ?

Răspunsurile la aceste întrebări au clarificat cel puțin câteva din problemele de interes ale populației țării într-un domeniu de maximă importanță pentru evoluțiile economice, politice și sociale în anii ce vor veni. Relațiile cu Uniunea Europeană vor marca evoluțiile prezente și viitoare ale deciziilor privind dezvoltarea României.

Ce a negociat România ?

Aparent, demararea negocierilor de aderare a reprezentat o problemă simplă, reprezentanții României urmând să aducă la cunoștință oficialilor de la Bruxelles opțiunea fermă a populației acestei țări de a deveni parte la această Uniune pentru ca prosperitatea de care se bucură să fie împărtășită și de către cetățenii români.În realitate, problemele s-au dovedit a fi mult mai complexe, deoarece nici oficialii Uniunii Europene nu au știut cum să procedeze, având în vedere că în prezent au o soluție nouă, în condițiile parcurgerii, mai întâi, a unui proces de aderare și apoi, a celui de integrare propriu-zisă. În trecut, oficialii Uniunii au avut de soluționat problemele integrării propriu-zise. Spania, Portugalia, de exemplu, au avut de negociat modalitățile practice în care țările lor se puteau adapta la exigențele comunitare. La rândul ei Comunitatea Europeană a precizat conținutul programelor de asistență și costurile acestora, așa încât într-un termen convenit de părți integrarea să devină efectivă.De la început, însă, în fața negociatorilor români și ai Uniunii Europene a stat „l’acquis-ul communautaire”, urmărindu-se a se stabili dacă partea română a adoptat sau este în curs să adopte măsurile implicate de „l’acquis- ul communautaire”.Este cunoscut că la baza structurilor europene – în afara tratatelor constitutive și a celor modificatoare – se află în prezent 26 000 de documente care acoperă toate sectoarele integrării și care însumează peste 146 000 de pagini.

Declanșarea procesului de negociere presupune:

Cunoașterea obiectivelor urmărite în procesul de negociere;
Ințelegerea exigențelor partenerului;
Limitele angajamentelor de asumat, în scopul convenirii măsurilor ce se impun de ambele părți.
Mandatul negociatorilor.

O primă problemă care se pune, în mod firesc, privește conținutul mandatului negocierilor de aderare. Acest mandat se referă la negocieri exploratorii sau la probleme de fond: economice, politice, culturale, sociale etc. ?

Experiența demonstrează că – inclusiv în procesul negocierilor exploratorii – se abordează probleme de fond și, în primul rând, cele economice, având în vedere complexitatea lor și „locul prioritar pe care îl ocupă l’acquis-ul communautaire”.

Ținând seama de importanța negocierilor, mandatul negociatorilor – în cazurile anterioare – a cuprins toate problemele principale, întinzându-se pe zeci de pagini de analize și opțiuni, adaptabile în raport cu poziția partenerilor, fără a scăpa din vedere nici un moment interesul național al țării respective.

În aceste condițiuni, mandatele negociatorilor au fost supuse parlamentelor țărilor respective, facând obiectul unor ample și aprofundate dezbateri, în lumina intereselor urmărite și a obiectivelor vizitate.

Este de înțeles – din considerentele menționate – că negociatorii nu pot fi decât specialiști cu o înaltă calificare în domeniile care fac obiectul aderării și integrării.

2.5. Etapele integrării

După definirea obiectivelor și aprobarea mandatului sunt convenite căile și modalitățile practice ale realizării acestor obiective. Atingerea lor nu este de conceput însă de la prima rundă de negocieri. De aceea, convenirea etapelor negocierii și stabilirea mandatului pentru fiecare etapă, ba chiar pentru fiecare rundă, în parte, este o obligație a instituțiilor competente ale țării până la cel mai înalt nivel.

O primă etapă o constituie cea a aderării, în cursul căreia se urmărește:

Promovarea unei dezvoltări armonioase și durabile a activităților economice;
Creșterea durabilă neinflaționistă, respectând mediul;
Promovarea unui grad înalt de convergență a performanțelor economice.

A doua etapă este cea a integrării propriu-zise, în cursul căreia trebuie să se realizeze un nivel ridicat al standardelor producției și productivității muncii, a comerțului și serviciilor, crescând competitivitatea produselor și serviciilor, potrivit exigențelor impuse în relațiile dintre țările membre ale Uniunii Europene.

Programe U.E. în România
Primele relații dintre Comunitățile Europene și România au constat în încheierea unui Acord Comercial în anul 1980, care ulterior a fost suspendat de către Comunități.
Un nou Acord de Comerț și Cooperare a fost semnat în anul 1991.
La l februarie 1993, a fost semnat un Acord de Asociere.
Din ianuarie 1991, România beneficiază de programul PHARE, prin care a primit sprijin tehnic și financiar în domeniile cele mai importante ale economiei.
În perioada 1991-1993 Comunitățile au acordat României prin programul PHARE 360 milioane ECU, devenind cea de-a doua mare beneficiară a programului după Polonia (între 1995-1997 fondurile PHARE s-au ridicat la 284 milioane ECU).
Până în 2004 programul PHARE al UE a alocat României 740 milioane ECU sub formă de ajutor nerambursabil.
Domeniile prioritare pentru sprijinul acordat de UE prin programul PHARE includ:
Privatizarea și restructurarea întreprinderilor;
Agricultura;
Sectorul bancar;
Invățământul (în domeniul învățământului superior fiind inițiate mai multe programe: TEMPUS, SOCRATES, LEONARD, având drept obiective restructurarea învățământului superior, încurajarea cooperării între universități și întreprinderi, recunoașterea reciprocă a diplomelor de studii).
Cercetarea științifică (în acest domeniu, un program de asistență a început în 1992, derulându-se în două faze până în 1997, urmărind reorganizarea cercetării, dezvoltarea institutelor de proiectare, formarea de specialiști, mobilitatea internațională a cercetărilor; alte programe UE în domeniul cercetării sunt: COPERNICUS, PECO, EUREKA, COST, de care beneficiază o serie de institute de cercetare).
Dezvoltarea economică locală desfășurată de asemenea în două faze între 1991-1997, urmărind dezvoltarea regională durabilă și crearea de noi locuri de muncă.
Forței de muncă și politica socială (în acest domeniu fiind inițiate: Programul pentru Dialog Social și Programul PHARE pentru Dezvoltarea Serviciilor Sociale – SESAM).
Reforma în domeniul energetic (în acest domeniu România beneficiază de programul SYNERGY, coordonat de Comisia Europeană D.G. XVII).
Protecția mediului înconjurător (fiind inițiate Programul Ecologic al Mării Negre, Programul Ecologic al Dunării, Programul CORINE privind identificarea ecosistemelor aflate în pericol, Programul european de cercetare al calității aerului și sănătății).
Dezvoltarea infrastructurii (vizând dezvoltarea transporturilor și telecomunicațiilor).
Reforma administrației publice (vizând ajutorul acordat unor instituții: statistică, vămi, standarde, sau susținerea reformei în diferite ministere: finanțe, industrie, mediu).
Dezvoltarea societății civile (fiind inițiate Programul PHARE pentru Democrație, Programul pentru Parteneriat și Consolidare Instituțională, Programul LIEN privind acordarea de asistență socială categoriilor defavorizate, Programul pentru Dezvoltarea Societății Civile).

La 1 februarie 1993, la Bruxelles, Comunitățile Europene au semnat Acordul european de asociere cu România, care a intrat în vigoare în totalitatea sa la l februarie 1995 (ratificat de România prin Legea 20/6 aprilie 1993).Acordul stabilește un cadru favorabil dialogului politic și include prevederi privind cooperarea economică, socială, financiară, culturală.Prevederile instituționale, cuprinse în titlul IX al Acordului, stabilesc:

Inființarea unui Consiliu de Asociere, format din membrii ai Guvernului României și membri ai Consiliului și Comisiei Europene; (având drept de decizie).
Inființarea unui Comitet Parlamentar de Asociere – compus din membri ai Parlamentului României și Parlamentului European (având atribuții consultative).

În urma semnării Acordului de Asociere, România a acreditat un ambasador pe lângă UE la Bruxelles, iar Comisia Europeană a deschis o Delegație la București în septembrie 1993. La 22 iunie 1995 România a depus cererea de aderare la UE.La întâlnirea Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997 s-a hotărât că Parteneriatele pentru Aderare constituie factorul cheie al strategiei de pre-aderare și vor mobiliza într-un cadru unic toate formele de asistență pentru țările candidate.Comisia a hotărât realizarea Parteneriatului pentru Aderare după consultări cu România pe baza principiilor, priorităților, obiectivelor și condițiilor stabilite de Consiliu.Implementarea Parteneriatului pentru Aderare este controlată de către Comisia Europeană în cadrul punerii în aplicare a Acordului de Asociere.

În Avizul pe care Comisia 1-a înaintat Consiliului în iulie 1997, conform art. O din Tratatul de la Maastricht, a recomandat ca negocierile pentru aderare cu România să fie începute atunci când aceasta va face progrese suficiente în satisfacerea condițiilor pentru a deveni membru al UE așa cum au fost definite la Copenhaga de Consiliul European.

Comisia este de părere că România:

este pe drumul satisfacerii criteriilor politice cu privire la existența unor instituții stabile, a garantării statului de drept, a drepturilor omului și protecției minorilor;
a făcut progrese considerabile pe calea creării unei economii de piață, dar este confruntată, pe termen mediu, cu dificultăți serioase în a face față presiunii concurențiale și forțelor de piață în cadrul Uniunii;
cu tot progresul făcut, nu a transpus sau preluat încă elementele esențiale ale acquis-ului, în deosebi în ceea ce privește piața internă. Așadar, este incert faptul că România, se va afla în poziția de a-și asuma obligațiile de membru pe termen mediu, fiind necesară o reformă administrativă substanțială dacă România vrea să aplice și să consolideze acquis-ul comunitar în mod concret.

În Raportul anual al Comisiei prezentat la 13 octombrie 1999, aceasta face recomandarea pentru începerea negocierilor de aderare și cu România, în cazul în care vor fi îndeplinite două condiții stabilite de Comisie:

Imbunătățirea situației din orfelinate;
Relansare economică și realizarea programelor de privatizare la nivel macroeconomic.

La Reuniunea Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, a fost adoptată Decizia de deschidere a negocierilor de aderare cu România (alături de alte cinci state europene).În martie 2000, România a prezentat la Bruxelles Strategia Națională de aderare pe termen lung. Negocierile substanțiale de aderare au început la 20 martie 2000, când România a prezentat domeniile inițiale avute în vedere în procesul negocierilor de aderare.

[1] Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, Curs Jean Monnet, Universitatea „Al. I. Cuza” lași, Centrul de Studii Europene, 2006

[2] Winston Churchill – Speech to the academic youth, Z U R I C H, 1 9 4 6 , http://www.europa-web.de/europa/02wwswww/202histo/churchil.htm (It is to re- create the European Family, or as much of it as we can, and to provide it with a structure under which it can dwell in peace, in safety and in freedom. We must build a kind of United States of Europe. In this way only will hundreds of millions of toilers be able to regain the simple joys and hopes which make life worth living.)