Refuzul Marii Britanii de a se implica în acest proces de cooperare europeană de după al doilea război mondial a surprins pe toată lumea, mai ales că ea a câştigat acest război împreună cu celelalte puteri aliate. În schimb, era mult mai puţin probabil ca Germania învinsă să devină un partener al adversarilor săi din timpul confruntării mondiale. Și totuşi cu ea, şi nu cu Marea Britanie a debutat istoria construcţiei europene. Aşa cum am arătat deja, declanşarea procesului a fost favorizată de mai mulţi factori: preocuparea SUA şi URSS pentru dezvoltarea politică a Germaniei şi evitarea conflictelor în spaţiul occidental prin cointeresarea Germaniei, evenimentele internaţionale şi necesitatea unei modernizări economice. Astfel, o dată cu înfiinţarea CECO (1951), s-au consolidat relaţiile franco-germane, ceea ce a contribuit decisiv la evoluţia comunitară prin intensificarea iniţiativelor şi posibilitatea extinderii acestui proiect.
IV.1. Axa franco-germană
Înfiinţarea CECO s-a dovedit a fi o reuşită prin consecinţele pe care le-a generat pe plan economic, deşi doar şase state s-au arătat interesate de acest proiect, restul fiind descurajate de posibilitatea pierderii unor drepturi suverane. Marea Britanie era îngrijorată în plus de posibila diminuare a rolului său în interiorul Commonwealth.
În ciuda avantajelor economice pentru ţările semnatare ale Tratatului de la Paris, relaţiile franco-germane nu erau atât de armonioase pe cât s-ar fi dorit. Din punctul de vedere al relaţiilor bilaterale, problema statutului regiunii Saar (situată în Germania de Vest) era un obstacol major în atingerea acestui obiectiv. Refuzul locuitorilor de a se separa de Germania (ca urmare a referendumului din 1955), costul modernizării exploatărilor din regiunea Saar-ului şi teama de a nu vedea guvernul de la Bonn îndreptîndu-se către Est a determinat Franţa să abandoneze politica excesiv de fermă care bloca de fapt perspectiva unei cooperări europene mai ambiţioase.
Se poate constata că CECO nu numai că a favorizat restabilirea relaţiilor de încredere între Franţa şi Germania, dar aceste bune relaţii sunt, la rândul lor, indispensabile pentru reuşita proiectului comunitar. Având în vedere aceste perspective, cele două state au ajuns la un compromis: realipirea regiunii Saar la Germania în schimbul unor concesii economice făcute Franţei. Această soluţie negociată în 1956 a facilitat astfel negocierile privind Tratatul de la Roma, chiar dacă nu a avut o influenţă directă asupra lor.
Reprezentanţii Franţei şi Germaniei au devenit repede conştienţi de avantajele acestei relaţii circulare şi s-au folosit de ea pentru a face să progreseze cooperarea europeană, dar şi pentru a se asigura fiecare de corectitudinea jocului celuilalt. De fapt, înţelegerea franco-germană s-a construit pe principiul constrângerilor mutuale. Ea nu este o operă spontană, ci rezultatul unor angajamente reciproce şi a unor restricţii autoimpuse pentru a oferi şi primi asigurări. Scopul profund al acestor relaţii este disiparea neînţelegerilor şi a îndoielilor care menţin o urmă de neîncredere reciprocă, chiar dacă declarativ se invocă necesitatea unor legături tot mai profunde şi confirmări tot mai solemne la nivelul Europei.
Șefii de state şi se guverne ai celor două state au ţinut să creeze o relaţie specială între ei care să garanteze mai bine înţelegerea. În acest spirit trebuie interpretată instituţionalizarea relaţiilor bilaterale, prin tratatul de la Paris din 22 ianuarie 1963. Pe un ton solemn, el atestă voinţa de a conecta viitorul celor două ţări prin organizarea unor consultări politice constante (cel puţin de două ori pe an între şefii de stat şi de guvern) şi prin facilitarea schimburilor culturale (Oficiul franco-german pentru tineret). Apărut după proiectul de cooperare politică europeană al generalului de Gaulle, Tratatul din 1963 a provocat îngrijorare printre partizanii Europei comunitare (Jean Monnet a încercat să-l convingă pe Konrad Adenauer să nu încheie contractul) şi ai Alianţei Atlantice (în timpul dezbaterilor privind ratificarea, Bundestagul a adoptat un preambul care reafirma ataşamentul RFG faţă de NATO). De fapt, tratatul a oferit noi oportunităţi de cooperare, dar fără a părăsi cadrul comunitar. De asemenea, a menţinut interesul pentru moderarea pretenţiilor reciproce printr-un mecanism de reglementare mai extins.
Această alianţă privilegiată între Franţa şi Germania (deşi Franţa a participat şi la summit-uri bilaterale cu ceilalţi parteneri europeni ai săi) prezintă avantaje pentru ambele părţi şi pentru construcţia comunitară în ansamblul său. Alianţa a impulsionat evoluţia comunitară, dar a constituit şi un front care a împiedicat revendicările considerate excesive sau manevrele de obstrucţie. Statele membre ajung la un compromis asupra unor chestiuni delicate, cum este contribuţia la bugetul comunitar sau repartizarea voturilor în Consiliul de Miniştri, numai după ce în prealabil s-a încheiat un acord franco-german. Dacă una din ele se desolidarizează, mecanismul comunitar se blochează. În schimb, întreaga istorie a construcţiei europene dovedeşte că înţelegerea celor două state asupra obiectivelor comune antrenează o evoluţie favorabilă a acestui proiect unic. Ceea ce înseamnă că „Europa, aşa cum o cunoaştem, este, în mare măsură, o creaţie franco-germană”.
Statele mici ale Comunităţii, mai ales cele din Benelux, au înţeles încă de la început riscurile unei dominaţii franco-germane. Pentru a nu renunţa la regula majorităţii, ele au negociat la sânge principiul votului ponderat în Consiliul de Miniştri, cedând în privinţa acordării statelor mari a unui număr de voturi, corespunzător puterii lor. Tot din teama unei hegemonii franco-germane, ei au susţinut activ candidatura britanică. În ianuarie 1963 şi în noiembrie 1967, de Gaulle se opune candidaturii Marii Britanii care îşi depusese cererea din 31 iulie 1961. Coeziunea Celor Șase în cadrul CEE şi primele succese ale Pieţei Comune au convins Londra să se alăture comunităţii. Însă ambiguitatea care marchează atitudinea britanicilor faţă de integrarea europeană şi temerile exprimate de generalul de Gaulle că Marea Britanie joacă rolul „calului troian” al Statelor Unite în cadrul CEE, determină Franţa să facă uz de dreptul său de veto, de două ori, împotriva avizului dat de cei cinci parteneri ai săi.
Sprijinul acordat de statele Benelux-ului candidaturii Marii Britanii au determinat şi eşecul planului Fouchet. Pentru Josef Luns, acest acord ar fi determinat un fel de hegemonie a Franţei şi Germaniei, de aceea s-a opus categoric. În realitate, alianţa franco-germană este sub-sistemul cel mai formalizat al comunităţii, eficient şi care nu a degenerat într-un „directorat”. În paralel cu intensificarea relaţiilor comerciale (fiecare dintre cele două ţări este partenerul principal al celeilalte) se extinde aria de cooperare franco-germană. În 1988 se crează un Consiliu franco-german de apărare şi securitate şi un corp comun de armată (Eurocorps), ceea ce demonstrează progresul într-un domeniu mult timp considerat în Franţa ca aparţinând exclusiv suveranităţii naţionale.
Asta nu înseamnă că relaţia franco-germană era scutită de dificultăţi. Cele două ţări, preocupate în primul rând să evite riscurile generatoare de conflict, aveau păreri diferite despre ceea ce însemna viitorul Europei. Germania, ca mare exportatoare, era deschisă faţă de alţi parteneri şi deci faţă de ideea liber-schimbismului. Franţa, având o modernizare mai lentă, manifestă o orientare protecţionistă şi rezerve faţă de extindere. În ciuda acestor viziuni diferite, acordul dintre cele două state a fost stabilit şi consolidat prin concesiile reciproce la care au consimţit: Franţa a renunţat la tendinţa de a dirija şi acceptarea TEC de către Germania. Menţinerea francului în SME şi susţinerea de către Germania a pretenţiilor agricole franceze. Ralierea la principiul reunificării germane şi deschiderea unei conferinţe pe tema uniunii politice.
Cu toate acestea, echilibrul rămâne precar. Iar acest fapt se datorează modului în care a evoluat situaţia dintre cele două state. Franţa a exercitat multă vreme o superioritate absolută. Locul său este alături de învingători, statutul său de membru al Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, sistemul său atomic de apărare o transformă în partenerul ales de Germania Federală, interesată în găsirea unei legitimităţi internaţionale. O dată ce şi-a dobândit locul în Europa Occidentală, iar puterea economică a RFG este în continuă creştere, datele problemei se schimbă în defavoarea Franţei. Prima ruptură serioasă de solidaritate s-a produs în domeniul monetar, atunci când Germania a refuzat să reevalueze marca pentru a sprijini stabilitatea monedei franceze la sfârşitul anului 1968. De atunci, s-a instalat ideea că mai degrabă are nevoie Franţa de Germania decât invers.
