Procesul de constituire a NATO a început cu Tratatul de la Bruxelles, în martie 1948, când cinci state ale Europei Occidentale – Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie – îşi exprimau hotărârea de a constitui un sistem comun de apărare şi de a-şi întări relaţiile, astfel încât să poată rezista unor provocări de natură ideologică, politică şi militară, ce le-ar fi putut ameninţa securitatea. Au urmat negocieri cu Statele Unite şi Canada, cu scopul de a crea o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi aranjamente mutuale între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat, în aprilie 1949, prin semnarea la Washington a Tratatului Organizaţiei Atlanticului de Nord. Grecia şi Turcia au aderat la NATO în 1952. Republica Federală Germania se alătura Alianţei în 1955 (când şi-a redobândit independenţa, până atunci aflându-se sub protectorat anglo-american), iar Spania devenea şi ea membră în 1982.
Ţările membre NATO sunt, în prezent, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Cehă, Spania, Statele Unite ale Americii, Turcia şi Ungaria.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost actor, în timpul războiului rece, într-o succesiune de crize care ameninţau securitatea internaţională.
Anul 1956 marca un moment dificil în istoria NATO, prin divergenţele manifestate între Anglia şi Franţa, pe de o parte, care au procedat la o intervenţie militară unilaterală în zona Canalului de Suez, şi SUA, pe de altă parte, care nu au privit cu ochi buni această acţiune; în acelaşi timp, aliaţii occidentali nu au putut interveni împotriva reprimării de către sovietici a revoluţiei din Ungaria, de teama că ar fi putut declanşa un război mondial.
În octombrie 1962, în timpul crizei rachetelor din Cuba, Hruşciov a ordonat retragerea rachetelor nucleare din mica insula din Caraibe, în schimbul promisiunii SUA de retragere a rachetelor sale nucleare instalate în Turcia. Dacă războiul ar fi izbucnit, în baza Articolului 5 al Cartei, aliaţii europeni ar fi devenit şi ei, automat, beligeranţi.
Construirea Zidului Berlinului, în 1961, a dus la alt moment de încordare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, (operaţiunea “Podul Aerian” – “Big Lift”), când peste 14.500 de soldaţi americani au fost transportaţi cu avioanele din SUA în Germania occidentală.
În 1966, preşedintele de Gaulle anunţa retragerea Franţei din structurile militare integrate ale NATO, situaţie delicată, pe care alianţa a reuşit însă să o depăşească.
În 1989, se prăbuşea Zidul Berlinului, deschizând calea dezintegrării comunismului şi anunţând sfârşitul războiului rece, iar la 31 martie 1991, Tratatul de la Varşovia era formal desfiinţat. NATO rămânea singura alianţă militară şi, totodată, cea mai puternică pe care a cunoscut-o vreodată omenirea.
Noul context geopolitic şi de securitate se dovedeşte însă dificil pentru NATO. Dovadă este criza provocată de acţiunea militară a Statelor Unite, Marii Britanii şi altor state în Irak, în 2003, acţiune dezavuată categoric de Germania şi Franţa, în timp ce Spania şi Italia s-au situat de partea Americii. Se pare că războiul antiterorist este esenţial pentru a menţine unitatea alianţei, care chiar şi aşa, are nevoie de profunde restructurări în plan militar, pentru a face faţă noilor tipuri de ameninţări. Acestui scop îi răspunde proiectul de înfiinţare a unei forţe de reacţie rapidă, care să intervină oriunde pe glob în minim de timp posibil, pentru a răspunde ameninţărilor, în primul rând celor asimetrice.
NATO continuă să îndeplinească următoarele misiuni fundamentale de securitate:
- furnizarea unei baze indispensabile pentru stabilitatea climatului de securitate în Europa, fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe voinţa de a soluţiona diferendele în mod paşnic.
- constituirea unui forum transatlantic pentru consultări între aliaţi asupra oricărei chestiuni care le-ar afecta interesele, mai ales în cazul unor evenimente ce prezintă un risc pentru securitatea lor.
- furnizarea mijloacelor de descurajare sau de apărare împotriva oricărei forme de agresiune vizând teritoriul unui stat membru al NATO.
- păstrarea unui echilibru strategic în Europa.
Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei Naţiunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă. În cadrul Tratatului, tarile membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte capacităţile de apărare, individual şi colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective. Un alt articol al Tratatului se referă la cadrul de lucru pentru consultări între ţările membre, ori de câte ori una dintre ele îşi simte securitatea ameninţată.
Articolul 5 se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor Unite. El stipulează ca un atac armat asupra unuia sau a mai multor membri NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor.
Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde Articolului 10 al Tratatului, care stipulează că alte state europene care sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului şi să contribuie la securitatea nord-atlantică, pot fi invitate la aderare. După recenta aderare (2002) a Poloniei, Republicii Cehia şi a Ungariei, conducătorii Alianţei au afirmat că uşile rămân deschise pentru alte ţări.
Structura civilă de conducere a NATO[1] este organizată astfel:
Consiliul Nord-Atlantic este cea mai înaltă instanţă de decizie a NATO şi este format, în mod curent, din reprezentanţii celor 19 state membre. Funcţionează la sediul NATO din Bruxelles. Consiliul se întruneşte o dată pe săptămână la nivel de reprezentanţi permanenţi şi ambasadori. De asemenea, Consiliul se reuneşte de două ori pe an la nivel de miniştri de externe şi, când circumstanţele o cer, şi la nivel de şefi de state.
Comitetul de Planificare a Apărării este structură de conducere formată din reprezentanţii statelor membre, cu excepţia Franţei, în cadrul căruia se discută toate chestiunile legate de apărare.
Grupul de Planificare Nucleară este format din reprezentanţii tuturor statelor membre (cu excepţia Islandei, care are statut de observator) şi este un forum de consultări asupra rolului forţelor nucleare în politica NATO.
Secretarul general al NATO deţine funcţia executivă cea mai înaltă în cadrul Alianţei, Secretarul General fiind totodată preşedintele Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului de Planificare a Apărării, al Grupului de Planificare Nucleară, precum şi al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic. Actualul secretar general al NATO este lordul George Robertson (Marea Britanie).
Adunarea Parlamentară a NATO este forul parlamentar care, începând din 1955, este complet independent faţă de NATO, dar constituie o verigă de legătură între parlamentele naţionale şi Alianţă – cale pe care guvernele naţionale sunt îndemnate să ţină cont în activitatea proprie de obiectivele NATO. Delegaţii sunt numiţi de propriile parlamente, care ţin astfel cont de proporţia în care partidele sunt reprezentate în parlamentele naţionale. Misiunea principală a Adunării este de a informa şi a apropia punctele de vedere.
Structura militară de comandă are în frunte Comitetul Militar, format din şefii de Stat Major ai ţărilor membre. El funcţionează sub autoritatea politică a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului de Planificare a Apărării şi a Grupului de Planificare Nucleară. Comitetul Militar se întruneşte de două ori pe an. El asigură coordonarea militară a următoarelor trei organisme:
- SACEUR (Comandamentul Suprem Aliat din Europa), staţionat la Mons, Belgia;
- SACLANT (Comandamentul Suprem Aliat din zona Atlanticului), staţionat la Norfolk, Virginia, SUA;
- Grupul de Planificare Regională SUA-Canada.
Pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat, funcţionează Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, care reprezintă cadrul politico-militar de consultări între Alianţă şi partenerii săi. El reuneşte cei 19 aliaţi şi 25 de parteneri într-un forum de consultări periodice. Acest Consiliu a realizat un „Plan de acţiune” conform căruia au loc consultări politice pe următoarele teme: probleme politice şi de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică, terorism internaţional, planificarea apărării, strategia şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării economice asupra securităţii. Au loc consultări şi cooperare şi pe alte probleme, cum ar fi: urgente civile şi pregătirea în caz de dezastre, cooperarea privind armamentele sub egida Conferinţei Directorilor Naţionali pentru Armamente, securitatea nucleară, probleme de mediu legate de apărare, coordonarea civili-militari în controlul şi managementul traficului aerian, cooperarea ştiinţifică, probleme legate de operaţiuni de sprijin a păcii. Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor comitete de lucru cu partenerii.
În acord cu Uniunea Europeană, NATO a implementat mai multe proiecte de securitate europeană, în care partenerul european este puternic reprezentat.
Politica externă şi de securitate comună (PESC)
Actul de naştere al politicii externe şi de securitate comune a UE (PESC) a fost pus la reuniunea Consiliului European de la Maastricht (decembrie 1991), când statele membre au hotărât asupra rolului UEO şi a relaţiilor sale cu UE şi NATO, invitarea membrilor UE să adere la UEO sau să ceară statutul de observator la această organizaţie, încurajarea statelor europene membre NATO de a deveni membri asociaţi ai UEO, întărirea progresivă a UEO ca parte componentă a apărării UE şi organism responsabil în domeniu, întărirea coloanei europene a Alianţei Nord-Atlantice, a rolului, responsabilităţilor şi contribuţiilor statelor UEO care aparţin Alianţei, creşterea rolului operativ al UEO etc.
Prin Tratatul UE adoptat la Maastricht în 1993, au fost stabilite ca obiective ale PESC: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii; întărirea pe toate căile a securităţii Uniunii şi a statelor membre; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a literei legii, respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
De subliniat că apărarea europeană vizează doar gestionarea crizelor interne, prin operaţii de menţinere şi restabilire a păcii şi misiuni umanitare tip Petersberg (Prin Declaraţia de la Petersberg, din 19 iunie 1992, s-au stabilit direcţiile dezvoltării viitoare a UEO, statele membre declarându-şi disponibilitatea de a pune sub autoritatea UEO – pentru executarea unor misiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi ale forţelor de intervenţie în gestionarea crizelor, incluzând operaţiuni de menţinere a păcii – unităţi din toate categoriile de forţe armate convenţionale.).
La conferinţa interguvernamentală din 16-17 iunie 1997, misiunile tip Petersberg au fost incluse în Tratatul de la Amsterdam şi s-a lansat ideea integrării UEO în UE. Cu acelaşi prilej, a fost creată şi funcţia de Secretar general al Consiliului UE şi Înalt reprezentant pentru PESC. Cele două tratate menţionate aici au înzestrat PESC cu trei instrumente principale: strategii, poziţii şi acţiuni comune.
Prin decizii ulterioare ale UEO, rolul operaţional al acesteia a fost transferat UE, în sarcina UEO rămânând doar anumite funcţii şi structuri. Cercetători ai UE consideră edificarea PESC o întreprindere dificilă, cât timp capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre. Se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu 10 membri, ar spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra principiilor fundamentale pentru o acţiune comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua numai după intrarea în vigoare a noii Constituţii europene.
Politica europeană comună de securitate şi apărare (ESDP)
Pe baza mandatului dat de Consiliul European de la Köln, summit-ul european de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, a hotărât realizarea Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare, prin care Uniunea avea să-şi asume responsabilităţi în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor.
Consiliul European de la Nisa, din 7-9 decembrie 2000, a iniţiat politica Europeană de Securitate şi Apărare (ESDP), ca parte integrantă a PESC, dându-i UE posibilitatea de a mobiliza instrumentele civile şi militare care să-i asigure capacitatea globală de gestionare a crizelor şi de prevenire a conflictelor, fără a prejudicia angajamentele ţărilor membre asumate prin Tratatul de la Washington sau/şi cel de la Bruxelles. În acelaşi cadru s-au stabilit aranjamente pentru consultarea înainte de criză şi asocierea în soluţionarea crizei a statelor europene membre NATO care nu fac parte din UE şi a altor state candidate la UE. De asemenea, s-au stabilit aranjamente permanente de consultare şi cooperare între UE şi NATO pentru probleme de securitate, apărare şi gestionarea crizei de interes comun. Au fost aprobate măsuri de dezvoltare a capacităţilor militare şi întărirea capacităţilor civile de gestionare a crizelor şi de definire a unui mecanism de evaluare a capacităţilor militare. Din punct de vedere material, s-a mizat pe mijloacele militare adaptate (europene, preidentificate din cadrul pilonului european al NATO, sau naţionale şi multinaţionale exterioare cadrului NATO) şi s-a lansat ideea creării unei baze industriale şi tehnologice de apărare competitive şi puternice.
Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară şi a fost stabilită arhitectura instituţională de soluţionare a problemelor securităţii şi apărării europene.
Obiectivul principal al ESDP l-a reprezentat realizarea de către statele europene membre ale UE a unei Forţe de Reacţie Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003.
Operaţionalizarea deplină a forţei face ca statele membre să fie apte să o disloce în întregime în timp de 60 de zile şi să asigure , în cadrul acesteia, elemente de răspuns rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar şi să sprijine logistic forţa dislocată cel puţin un an. Misiunile FRR a UE includ operaţiuni de la cele mai grele, de restabilire a păcii sau de menţinere a păcii, până la unele uşoare, de tip umanitar, de salvare sau evacuare.
Dotarea progresivă cu mijloace de informaţii, planificare, comandă, control şi transport strategic, potrivit hotărârii luate la Helsinki, în decembrie 1999, urma să continue, pentru a înlătura deficitele existente şi a realiza managementul capacităţilor de apărare. Post-Nisa, va avea, deci, loc o consolidare a echilibrului relaţiilor dintre UE şi NATO, evitând duplicarea inutilă, facilitând între ele concertarea şi cooperarea, fără însă a pune în discuţie autonomia deciziilor şi capacitatea membrilor Uniunii de a acţiona la nevoie cu propriile mijloace. De altfel, prima conferinţă europeană asupra capacităţilor, din toamna lui 2000, consemna declaraţiile de contribuţii naţionale în oameni şi material pe care UE le-ar putea utiliza în gestionarea misiunilor tip Petersberg.
Reforma forţelor armate ale statelor membre ale Uniunii se desfăşoară, din perspectivă europeană, pe o filozofie a convergenţei, fără ca eforturile bugetare să fie comparabile cu cele ale SUA. Este de remarcat însă voinţa politică de a realiza o eficacitate crescută a forţelor armate. Faza operaţională a Europei apărării, concepută ca proces component al transformării NATO, durează şi este condiţionată de relaţia dintre NATO şi UE în domeniul militar. Catalogul european al forţelor, realizat de acord cu NATO, este un document esenţial al implementării ESDP, ce va asigura capacitatea de acţiune necesară forţei europene.
Istorica Declaraţie UE-NATO asupra ESDP din 16 decembrie 2002 se apreciază că face trecerea de la teorie la practică: deschide calea unei cooperări politice şi militare mai strânse între cele două organizaţii, pentru că stabileşte un cadru formal de cooperare în domeniile gestionării crizelor şi prevenirii conflictelor, enunţă principiile politice ale cooperării respective şi garantează pentru propriile operaţii militare accesul la mijloacele logistice şi de planificare ale NATO.
Un an mai târziu, la summit-ul european din 12-13 decembrie, de la Bruxelles, se adoptă propunerea de creare, în 2004, a unei structuri militare de planificare a operaţiilor autonome ale UE, aceasta şi pe baza succesului înregistrat de Acordul de securitate semnat de NATO şi UE în perspectiva înlocuirii efectivelor din Macedonia ale Alianţei cu cele ale Uniunii.
Ca repere de analiză a evoluţiei pozitive a conceptului pot fi luate în calcul momentul Laeken, când Consiliul European a declarat ESDP operaţională, cel al primei misiuni de poliţie ESDP, ce a debutat la 1 ianuarie 2003 în Bosnia-Herţegovina, sau 31 martie 2003, când ESDP a desfăşurat prima forţă militară, EUFOR, în Macedonia.
Identitatea europeană de securitate şi apărare (ESDI)
Cristalizarea conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare se produce în timp şi are loc pe fondul preocupărilor Europei de a dezvolta o politică externă şi de securitate comună şi al cerinţei realizării unui parteneriat echilibrat între polii american şi european ai Alianţei. Procesul pe care îl presupune noul concept ţine deopotrivă de adaptarea structurilor politice şi militare ale NATO şi de dezvoltarea UE, vizând consolidarea pilonului european al Alianţei, fără a-l contrapune efortului euro-atlantic de apărare, spre a servi interesele tuturor statelor continentului, dar şi întăririi eficacităţii şi integrităţii NATO.
ESDI este iniţiată la nivelul NATO pe baza Declaraţiei de la Bruxelles din 1994 şi a elementelor-cheie ale agendei de la Berlin, din 1996, considerându-se că, în acest fel, ar spori coerenţa şi eficienţa participării tuturor aliaţilor europeni la misiunile Alianţei, ca şi soliditatea parteneriatului transatlantic. Summit-ul de la Washington din 1999 constată că angajamentele luate la Berlin în privinţa ESDI au fost îndeplinite. În mod concret, acestea au vizat: eliberarea, monitorizarea şi întoarcerea sau rechemarea activelor şi capacităţilor NATO disponibilizate, de la caz la caz, pentru a sprijini operaţiunile conduse de UEO; consultări NATO-UEO asupra planificării şi coordonării operaţiunilor conduse de UEO care folosesc activele şi capacităţile NATO; schimbul eficient de informaţii, inclusiv cele ale serviciilor secrete, de care NATO şi UEO vor avea nevoie în contextul operaţiunilor conduse de UEO; permisiunea acordată structurii de comandă NATO de a oferi statului major elemente şi poziţii de comandă pentru coordonarea operaţiunilor conduse de UEO; sprijinirea, în cadrul Alianţei, a tuturor aliaţilor europeni în planificarea coordonării operaţiunilor conduse de UEO pe baza, printre altele, a unor profiluri de misiune ilustrative oferite de UEO; încorporarea cerinţelor operaţiunilor de sub comanda UEO în procesul de planificare a apărării NATO; testarea şi îmbunătăţirea acestora printr-un exerciţiu comun NATO-UEO de gestiune a crizelor, un atelier de lucru şi un seminar.
La summit-ul de la Washington, se stabilesc direcţiile de dezvoltare viitoare a conceptului, admiţându-se hotărârea UE de a iniţia acţiuni autonome, subliniindu-se necesitatea creşterii eficienţei consultărilor comune, transparenţei şi cooperării, consolidării capacităţilor proprii de apărare ale membrilor UE şi altor aliaţi europeni, implicării totale a aliaţilor europeni non-UE în operaţiunile de rezolvare a crizelor de sub comanda UE, folosirii separabile, dar nu separate a activelor şi capacităţilor NATO pentru operaţiuni sub comandă UEO.
La întrunirea ministerială Consiliului Nord-Atlantic din 15 decembrie 2000, miniştrii de externe analizează progresele înregistrate în dialogul NATO-UE şi procesul de stabilire a măsurilor de cooperare dintre cele două organizaţii în context ESDI.
Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (DCI)
Acelaşi summit NATO de la Washington lansează şi noua iniţiativă, considerată a fi capitolul cel mai important al ESDI. DCI vizează îmbunătăţirea şi actualizarea capacităţilor tuturor aliaţilor pentru a face faţă noilor pericole la adresa securităţii şi include domeniile: mobilităţii forţelor, suportului logistic, capacităţii de autoprotejare şi atac, sistemelor de comandă, control şi informaţionale. Se apreciază că DCI va asigura eficienţa viitoarelor operaţiuni multinaţionale din întreg spectrul de misiuni NATO, iar obiectivele ce decurg din iniţiativă se completează reciproc cu eforturile UE de consolidare a capacităţilor europene.
Reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din 24 mai 2000, de la Florenţa discută inclusiv implementarea DCI.
În cadrul UE, Conferinţa de angajament al capacităţilor, din 20-21 noiembrie 2000, de la Bruxelles este esenţială pentru relaţia cu DCI. Aici, statele UE determină forţele, mijloacele şi capacităţile pe care le-ar putea pune la dispoziţia Uniunii, conferinţa analizând şi un Catalog al capacităţilor. Potrivit acestui catalog, în 2003, UE trebuia să fie capabilă să conducă ansamblul misiunilor Petersberg, ceea ce a implicat ca numeroase capacităţi să fie ameliorate calitativ şi cantitativ, spre a optimiza capacităţile la dispoziţia UE.
La summit-ul NATO de la Praga, s-a lansat noua Iniţiativă asupra capacităţilor, elaborată în paralel cu Planul de acţiune european asupra capacităţilor. Iniţiativa include un pachet cuprinzător de măsuri pentru ca Alianţa să facă faţă cu succes unui întreg spectru de probleme din mediul de securitate, inclusiv terorismul şi folosirea armelor de distrugere în masă. Aceste măsuri cuprind: Angajamentul de la Praga asupra Capacităţilor (PCC), crearea Forţei de Răspuns a NATO (NRF) şi transformarea structurii militare de comandament.
PCC diferă de DCI prin aceea că aliaţii şi-au asumat individual angajamente politice ferme de îmbunătăţire a capacităţilor proprii în conformitate cu programul stabilit, pe domenii specifice. NRF va fi o structură flexibilă, rapid desfăşurabilă la mare distanţă, interoperabilă şi autosustenabilă pentru o perioadă de timp specifică, cu efective de elită şi tehnică de luptă avansată din toate categoriile de forţe, capabile să acţioneze într-un mediu NBC. După transformare, Alianţa va avea două comandamente strategice: unul operaţional, responsabil cu toate operaţiile militare ale NATO, şi altul de transformare, care va asigura continuarea schimbării capabilităţilor militare şi promovării interoperabilităţii forţelor.
În afara parteneriatelor cu instituțiile de securitate vest-europene, NATO a stabilit un parteneriat special a fost stabilit cu Rusia, care au convenit să dea substanţa angajamentului comun de a edifica o Europă stabilă. Acesta s-a concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relaţiile Reciproce, Cooperarea şi Securitatea, prin care NATO şi Rusia s-au angajat să-şi dezvolte relaţiile pe baza intereselor comune, reciprocităţii şi transparentei, în vederea realizării unei păci durabile în zona euroatlantică, bazată pe principiile democraţiei şi securităţii prin cooperare.
Alianţa este angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta NATO-Ucraina şi cuprizând consultări politice pe probleme de interes comun şi o arie largă de activităţi practice de cooperare.
[1] sub formă grafică detaliată în Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 2001, anexe
