Amenintarea din partea Federatiei Ruse asupra securitatii Republicii Moldova

Actualmente, raioanele de est ale Republicii Moldova se află temporar sub ocupaţia Federaţiei Ruse care a purtat un război limitat ca intervenţie armată şi scop politic, fapt demonstrat chiar de Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992¹, semnat de Preşedinţii Elţin şi Snegur, ceea ce arată clar care au fost părţile participante la conflict. Incapacitatea politică, armată, dar şi la nivel de mentalitate de a trata deschis diferendul transnistrean ca o rebeliune armată anticonstituţională suscitată şi generată de Moscova a creat o situaţie ambiva-lentă în detrimentul Republicii Moldova. Asemenea abordări eronate s-au stre­curat şi în unele cercuri academice occidentale, care au tratat conflictul ca un război civil fratricid, fără a menţiona de unde vin „fraţii băştinaşi” Smirnov sau Antiufeev². Opiniile referitor la războiul purtat de forţele armate ruse împotri­va Chişinăului până nu demult erau considerate anti-ruse extremiste, în pofida tuturor evidenţelor, însă respingerea Memorandumului Kozak a creat momen­tul necesar pentru formularea unor teze clare privind realităţile de acum 13 ani şi aceasta, sperăm, va conduce la elaborarea unor politici noi la nivelul societăţii politice şi civile îndreptate spre consolidarea statalităţii şi suveranităţii.

Naţional-şovinismul rus în Republica Moldova a fost suficient de puternic pentru a descuraja trecerea unităţilor militare sovietice sub jurisdicţia ţării, ofiţerii şi plutonierii refuzând, în mare parte, să depună jurământul de credin­ţă. Astfel, spre deosebire de alte state-succesoare ale URSS, Moldova a reuşit să păstreze doar o parte din echipamentele de luptă şi infrastructura militară, faptul în cauză subminând capacitatea de soluţionare a problemei secesionis-mului armat rus din regiunea transnistreană. Armamentele convenţionale so­vietice/ruse au jucat un rol determinant în ce priveşte fizionomia evoluţiilor politice şi de securitate în Republica Moldova. Pentru a elucida raportul între militar şi politic, în special modul în care a fost subminată independenţa Re­publicii Moldova prin implicarea armată a unităţilor Armatei a 14-a de partea secesioniştilor ruşi, este necesar să vedem cum au evoluat deţinerile sovietice şi ruseşti în cele cinci categorii, în conformitate cu Tratatul Forţelor Armate Convenţionale din Europa (FACE).

Tabelul a fost elaborat de autor în baza analizei cantităţii Echipamentelor Limitate de Tratatul (ELT) FACE în Moldova, în conformitate cu informaţiile prezentate în fiecare an la Grupul Consultativ Comun de către statele-sem-natare ale Tratatului FACE. (MBL sunt maşini blindate de luptă; MBABL -maşini blindate aparent blindate de luptă)³.

Bazele armatei secesioniştilor, după cum poate fi observat şi din analiza cantităţii de echipamente convenţionale, au fost puse de către transferurile Ar­matei a 14-a, de cele mai multe ori benevole şi deliberate. Consolidarea forţelor armate şi paramilitare ale separatiştilor s-a produs în urma asistenţei oferite de experţii militari ruşi, atât prin intermediul lansării capacităţilor proprii de producere a armamentelor, cât şi al tragerilor, manevrelor comune cu unităţile armatei ruse. Începând cu luna septembrie 1991, militarii ruşi au gestionat procesul de creare a Gărzii Naţionale, a unităţilor muncitoreşti de autoapărare, au creat centre de pregătire a ostaşilor. Din noiembrie 1991, ofiţerii Armatei a 14-a au transmis armamente, muniţii, mijloace de comunicare, faptul în cau­ză fiind recunoscut de comandantul Armatei, general-locotenentul Iakovlev. În martie-aprilie 1992 separatiştii au început să primească tehnică blindată, deşi corectarea, în februarie 1992, a schimbului rus de informaţie militară, în conformitate cu Tratatul FACE, suscită o presupunere plauzibilă că transferul echipamentelor a început mai devreme. Atunci, la dispoziţia Tiraspolului a trecut tehnica brigăzii a 237-a de genişti, iar la 19 mai 1992 au fost transmise 10 T64B, 10 transportoare blindate (BTR 70), 6 aruncătoare de mine de 120 mm etc. La 24 mai din brigada de rachete amplasată în cetatea de la Bender s-au de­plasat spre Dubăsari 7 transportoare blindate (BTR 70) cu echipaje de luptă.

A se vedea mai detaliat Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812-2002 (Cartier: Chişinău, 2002), pag. 314-333.

Din primăvara anului 1992 Armata a 14-a se pregătea de acţiuni arma­te de amploare, ministrul rus al apărării, Graciov, instruindu-l pe genera­lul Netkaciov în felul următor: „În legătură cu înrăutăţirea situaţiei în Trans-nistria şi pornind de la faptul că acesta e pământ rusesc, noi trebuie s-o apărăm cu toate mijloacele şi metodele disponibile. De completat unităţile Armatei a 14-a cu rezervişti, de adus Armata în stare de luptă”⁴. Ordinul de angajare a Armatei a 14-a în Moldova a fost dat de Comandamentul Superior de la Mos­cova, deşi scopul a fost mai degrabă demonstrarea puterii, decât iniţierea unui război de proporţii. Putem afirma cu certitudine că implicarea armată a Fede­raţiei Ruse a avut un caracter limitat, doar pentru a schimba echilibrul militar în favoarea separatiştilor ruşi, însă potenţialul combativ al Armatei a 14-a în 1992 era suficient nu doar pentru acest lucru, ci şi pentru lansarea operaţiuni­lor pe întregul teritoriu al Republicii Moldova. La 2 februarie 1994, ziarul ofi­cial „Rossiiskie Vesti” a confirmat recunoaşterea faptului, de către consilierul prezidenţial Serghei Stankevici, că Lebed nu a acţionat din capul lui, îndrep­tând Armata a 14-a împotriva Moldovei, lucru deconspirat şi de promovarea acestuia în rang de general-locotenent septembrie 1992 şi de „decorarea în oc­tombrie 1992 de guvernul lui Elţin a 200 soldaţi şi ofiţeri care au participat în operaţiuni militare împotriva guvernului Moldovei”⁵.

De asemenea, secesioniştii ruşi au fost susţinuţi plenar de uniunile de cazaci din Federaţia Rusă, de partidele politice şi de structurile executive locale şi cen­trale ruse. „Cazacii şi alte categorii similare de luptători pentru independenţa republicii-fantomă au fost recrutaţi de «Uniunea Ofiţerilor» din Sankt Peters-burg, de Partidul Naţional Republican, de mişcările «Otecestvo», «Soiuz Vo-zrojdenia», «Uniunea cazacilor de pe Don», dar şi de structuri ale Ministerului Apărării al Rusiei. La 27.02.92 la Tiraspol se aflau circa 2 mii de cazaci, dintre care 500 erau din Rostov-pe-Don, Kuban, Altai; restul reprezentau cercurile căzăceşti din Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia, create în pripă, iar în batalionul «Dnestr» erau înregistraţi peste o mie de voluntari din Rusia⁶.”

Intervenţia (obobşcionnaia spravka Ministerstva Oboronî Respubliki Moldova o poătap-nom vmeşatelistve ciastei 14-oi armii Rossiiskoi Federaţii vo vnutrennie dela levoberejnâh raionov Respubliki Moldova i peredaci boievoi tehniki, orujia i boepripasov antikostitu-ţionnâm voorujennâm formirovaniam, Nezavisimaia Moldova, 04.06.1992. Helsinki Watch – to Russian authorities, Nezavisimaya Gazeta, November 1, 1993. Ion Guceac, „Operaţii militare şi dreptul,,, Conflictul din Transnistria: adevărul aşa cum a fost el, Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice „Interesele de stat şi rolul organelor de interne în asigurarea ordinii constituţionale, drepturilor şi libertăţilor omului în raioane­le de est ale Republicii Moldova, 12-13 ianuarie 1993 (Chişinău: Logos, 1996), pag. 97.

Deşi separatiştii ruşi au produs de la începutul anilor ’90 partide mici de armamente mai puţin sofisticate, bazele complexului militar industrial al Transnistriei au fost puse în 1995 cu asistenţa Federaţiei Ruse. Uzinele angajate în producerea armamentelor şi muniţiilor sunt Uzina Mecanică din Tighina, „Electromaş” din Tiraspol, Uzina Metalurgică şi de Pompe din Râbniţa, care produc, grosso modo următoarele tipuri de armamente: sisteme multiple de reacţie BM-21 „Grad”⁷; aruncătoare de mine de 82 şi 120 mm; aruncătoare de grenade antitanc SPG-9; aruncătoare portabile de grenade RPG-7; automate de 9 mm; pistoale PM de 9 mm; pistoale PSM de 5,45 mm; mine antiperso-nal. Echipamentele FACE sunt considerate, în cazul în care nu sunt controlate de autorităţile constituţionale, drept echipamente necontabilizate (ELTN). În regiunea separatistă transnistreană avem, adiţional altor tipuri de armament, următoarea cantitate de ELTN-uri: tancuri — 18 unităţi; maşini blindate de luptă — 49 unităţi; artilerie de 100 mm — 32 unităţi, care au fost transmise, ca şi celelalte echipamente, de către Armata a 14-a/GOTR:

Voennâi balans na Dnestre vosstanovlen. Armia Pridnestrovskoi respubliki polucila na voorujenie reactivnâe ustanovki sistemî „Grad„, Pridnestrovie, 05.10.96.

Tabel elaborat de autor în baza surselor GOTR (T-64 – tanc; BTR – trans­portor blindat; BRDM – maşină blindată de recunoaştere; BMP – maşină de luptă pentru infanterie; SAU – obuzier autopropulsat; PTM MT 12 – Tun anti­tanc; BM-21 – sistem multiplu de lansare a proiectilelor reactive „Grad”; ZU -instalaţie de apărare antiaeriană; ZAK – complex de artilerie pentru apărare antiaeriană; ZRK – complex de lansare de rachete antiaerian; PTUR – rachetă antitanc ghidată; SPG – aruncător de mine antitanc).

Cooperarea strânsă cu structurile militare ale secesioniştilor ruşi în raioa­nele de est asigură nu doar posibilităţi de recrutare rapidă a localnicilor, ci şi sporirea eficienţei armate prin intermediul interoperabilităţii, deoarece multe obiective militare, cum ar fi, de exemplu, aeroportul militar din Tiraspol, sunt gestionate de armata rusă în comun cu forţele armate ale separatiştilor ruşi din regiunea transnistreană. Deci, având în vedere cele expuse mai sus într-un mod succint, putem formula fără rezerve teza că Federaţia Rusă a condus un război împotriva Republicii Moldova, limitat ca scop şi intervenţie armată. Deoarece Moldova nu îşi poate permite un conflict direct cu Moscova nu rămâne nimic altceva decât de aşteptat circumstanţele internaţionale mai favorabile pentru preluarea raioanelor de est de către organele constituţionale şi terminarea stării de ocupaţie. Până atunci, însă, este necesar de susţinut fără careva rezerve adevărul în cauză, fără a întrerupe dialogul politic cu Rusia, dar bazat pe principii clare. Primul pas spre consolidarea statalităţii ar trebui să fie declaraţia Parlamentului prin care conflictul armat din 1992 este numit aşa cum a şi fost: război moldo-rus şi să solicite Guvernului de­mararea procedurii de solicitare a despăgubirilor şi promovarea acestui statut în cadrul ONU. Asemenea declaraţii şi iniţiative diplomatice ar fi, după toate probabilităţile, considerate de Moscova drept duşmănoase, însă dacă aceasta oricum manifestă o sensibilitate bolnăvicioasă în raport cu nişte lucruri mai mărunte, atunci nu mai face nici o diferenţă, că oricum, nu este nici posibil şi nici necesar de menajat o ţară care violează suveranitatea Republicii Moldova pe parcursul a 13 ani. Cu suficient sânge rece, fermitate şi spirit de civilizaţie din partea Chişinăului, Rusia, nolens-volens va fi nevoită să coopereze, aşa cum cooperează cu Consiliul Europei care a fost suficient de explicit în ce priveşte responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru ocuparea raioanelor de est ale Republicii Moldova.