Romania si Iugoslavia descriu relatiile lor ca fiind „traditionale”. „Datorita [relatiilor incordate cu vecinii lor], istoriografiile romana si iugoslava au fost inclinate, in toti acesti ani, sa puna in lumina cea mai favorabila, de regula prin generalitati vagi, relatiile dintre Romania si Iugoslavia” . La sfarsitul anilor ’40, inceputul anilor ’50, conflictul dintre Tito si Stalin a afectat si raporturile dintre Belgrad si Bucuresti. Inca din deceniul sase s-a depasit insa aceasta situatie, iar Nicolae Ceausescu a promovat o politica speciala privind Iugoslavia, componenta a strategiei sale de apropiere fata de miscarea de nealiniere.
La catva timp de la schimbarile politice din Romania – sfarsitul anului 1989 -, relatiile speciale dintre Romania si Iugoslavia au avut de infruntat criza dintre Belgrad si comunitatea internationala. Romania a fost obligata sa participe la embargoul impus asupra Iugoslaviei. In acest context, in 1995, patriarhul Teoctist a facut un turneu in Iugoslavia, in numele autoritatilor de la Bucuresti. El a ajuns si la Pale, capitala sarbilor bosniaci, act neconform cu politica occidentala in zona. Astfel de „bune oficii” ale Ierarhiei ortodoxe pe langa statul sarb erau complementare actiunilor de incalcare a embargoului fata de Iugoslavia. Marile exporturi de petrol catre Iugoslavia, in perioada embargoului au fost confirmate abia dupa schimbarile politice din 1996 .
Avand in vedere cererile de aderare la UE si la NATO, autoritatile romane au fost nevoite sa adopte un discurs public solidar cu condamnarea de catre aceste organisme interguvernamentale a politicii regimului Milosevici. Principalele mass-media din Romania, in general opinia publica, au avut aceeasi pozitie, de condamnare a regimului de la Belgrad. Exceptie au facut, in aceasta perioada, partidele extremiste si gruparile ortodoxe, care au invocat solidaritatea religioasa dintre cele doua natiuni. In toamna anului 1998, cand NATO a cerut sprijinul Romaniei in pregatirea interventiei in Kosovo, autoritatile de la Bucuresti au raspuns timid, parand timorate de sustinatorii solidaritatii ortodoxe cu tara vecina de la sud-vest.
Iugoslavia a constituit un prilej de colaborare intre BOR si autoritatile statului. In schimb, Patriarhia Romana s-a distantat de initiativele autoritatilor, cand a considerat ca politica acestora afecteaza interesele confesionale proprii. Inca de la inceputul anului 1997, principalele institutii si in special, presedintele Romaniei, au incercat sa obtina o vizita a papei in tara, in speranta ca un astfel de gest va influenta pozitiv cererea Romaniei de a fi integrata in NATO. S-a incercat, initial, convingerea patriarhului, sa sprijine initiativa, invocandu-se interesele de stat ale Romaniei . Refuzul conducerii BOR a obligat autoritatile la o tactica proprie. Atunci cand invitarea papei a devenit de notorietate, Biserica Ortodoxa si-a exprimat opozitia public. Comunicatul Biroului de Presa al Patriarhiei Romane din 1 iunie 1998 afirma:
„Vizita [Papei in Romania] este considerata inoportuna, atata vreme cat neintelegerile patrimoniale cu Biserica Catolica Orientala de Rit Bizantin (Greco-Catolica) nu se vor rezolva pe calea dialogului, revenindu-se astfel la mult dorita pace confesionala, mai ales in Transilvania” .
Comunicatul exprima pozitia Bisericii Ortodoxe conform careia problemele confesionale din Romania, incluzand viata altor biserici cat si relatiile cetatenilor cu alte biserici sunt si trebuie sa fie controlate de ea.
Tot ceea ce au obtinut autoritatile de stat pe linia diplomatiei de tip captatio benevolentiae fata de Biserica Catolica a fost tinerea la Bucuresti, intre 29 august si 1 septembrie 1998, a unei conferinte patronate de cel mai mare for al laicilor catolici, Comunitatea San Egidio. Conferinta intitulata „Pacea este numele lui Dumnezeu” a avut, ca organizatori, Biserica Ortodoxa Romana, Presedintia si Ministerul Afacerilor Externe. La catva timp, Biserica Greco-Catolica a acceptat participarea la negocieri cu BOR, privind patrimoniul trecut in 1948 in posesia acesteia, ceea ce a reprezentat o majora concesie. Si totusi, nimic nu pare sa fi schimbat, pana in iarna anului 1998, pozitiile inflexibile ale BOR, in privinta relatiei dintre ortodocsi si catolici, importante intern si cu influente asupra relatiilor externe ale Romaniei.
Raporturile dintre statul roman si BOR sunt determinate esential de interesul fortelor politice de a participa la procesele de integrare paneuropene. Din aceasta cauza ele se vad nevoite sa pastreze un echilibru intre obligatia de a respecta drepturile omului – in particular, dreptul la opinie, constiinta si credinta – si cerintele BOR. Cadrul legislativ are, din acest punct de vedere, o importanta prioritara. In primavara anului 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte trimisese la Parlament un proiect de lege privind cultele, care limita grav libertatea religioasa a membrilor unor religii nerecunoscute drept culte de statul roman. Proiectul a fost intre timp retras, in luna noiembrie 1998 fiind lansata o noua varianta; cele mai grave prevederi nu au mai aparut. Schimbarea se poate datora criticii unor organizatii interne si internationale in contextul evolutiilor externe, in principal adoptarea in luna octombrie 1998, de catre Senatul Statelor Unite, a Legii privind libertatea religioasa la nivel international. S-a constituit, astfel, un intreg mecanism institutional: un Oficiu pentru Libertatea Religioasa la Nivel International, un reprezentant al statului pentru libertatea religioasa la nivel international, o Comisie pentru Libertatea Religioasa la Nivel International si s-au adaugat noi competente presedintelui american ca urmare a violarilor libertatii religioase. Transformarea libertatii de religie intr-un criteriu de politica externa a Statelor Unite intereseaza direct Romania, care cere insistent integrarea in NATO. Anul 1999 va fi decisiv pentru definitivarea cadrului legislativ privind libertatea de religie in Romania. Numai reafirmarea libertatii depline de religie, impotriva intentiilor BOR de a limita propagarea altor miscari religioase in tara va pastra sansa Romaniei pentru integrarea in UE si in NATO, obiective trecute drept prioritati absolute in actualul plan de guvernare.
Biserica Ortodoxa Romana si relatiile internationale
